August 1963 · o singură hulă, urmărită din stație în stație
Pe 1 august 1963, o furtună de la nord de Noua Zeelandă a ridicat o hulă. Instrumente de pe patru țărmuri au înregistrat-o la trecere. Ultimul era o plajă din Alaska, la 11.000 de kilometri.
1 august 1963
Un ciclon care se deplasează spre est peste Noua Zeelandă ajunge la intensitatea maximă. Sub el, cam la 35 de grade latitudine sudică și 175 de grade longitudine vestică, vântul adună marea în valuri abrupte și înghesuite, de toate mărimile, care dau unele peste altele.
Aici intră energia. De aici încolo, nimic nu i se mai adaugă.
Ziua 1
Odată ieșite de sub vânt, valurile se sortează singure, pentru că în apă adâncă valurile lungi merg mai repede decât cele scurte. Valurile care trec la fiecare 20 de secunde își duc energia înainte cu 56,2 kilometri pe oră. Cele aflate la 12,5 secunde unul de altul ajung la 35,1.
Învălmășeala furtunii se întinde în linii netede și regulate, cu cele mai lungi în față. Aceasta este hula.
Un val duce energie, nu apă. La trecerea fiecărei creste, apa de sub ea descrie un cerc și ajunge aproape în locul din care a pornit. Cercurile se micșorează odată cu adâncimea și se sting repede.
Într-o hulă cu perioada de 20 de secunde, crestele sunt la 625 de metri una de alta și aleargă cu 112 kilometri pe oră, de două ori mai repede decât energia din care fac parte. Fiecare creastă apare în spatele grupului ei, îl străbate și se stinge în față.
Ziua 1,7 · 2.342 km
Fruntea hulei ajunge la Tutuila, în Samoa, la 2.342 de kilometri de furtună. Un înregistrator de presiune de pe fundul mării o consemnează.
Aici, tot șirul de valuri al unei asemenea furtuni trece în vreo două zile.
Vara lui 1963
Înregistratorul se afla acolo datorită unui experiment. În 1963, Walter Munk și colegii lui de la Institutul de Oceanografie Scripps au instalat șase stații de-a lungul unui singur cerc mare, din Noua Zeelandă până în Alaska, și le-au ținut în funcțiune două luni și jumătate, cu câte două înregistrări pe zi.
Una dintre cele șase era o navă construită ca să se ridice în picioare și să plutească vertical, ca o geamandură. A stat în această poziție, în mijlocul oceanului, 28 de zile.
Ziua 3,5 · 4.743 km
La nord de ecuator, la atolul Palmyra, hula este tot acolo, dar nimeni de pe plajă nu ar putea s-o arate cu degetul. La asemenea distanțe, amplitudinea ei era între unu și zece centimetri.
Instrumentele măsurau suprafața mării cu o precizie de o sutime de centimetru. În înregistrări, hula apare ca un vârf la o perioadă precisă.
Ziua 4,8 · 6.516 km
La Honolulu, vârful este foarte clar. Din felul în care perioada valurilor se schimba de la o zi la alta, cercetătorii au putut calcula când pornise hula și cât drum făcuse, iar rezultatul s-a potrivit cu furtuna de pe hărțile meteorologice.
Au notat că aceeași metodă ar fi găsit atolul Palmyra cu o eroare de cel mult 50 de mile, dacă nimeni n-ar fi știut unde se află.
Pacificul de Nord
Asta trebuia să măsoare experimentul. Pentru valurile lungi, pierderea de energie dintre Noua Zeelandă și Alaska a fost mai mică de doi decibeli: după ce traversaseră cel mai mare ocean de pe Pământ, mai duceau cu mult peste jumătate din energia cu care plecaseră.
Slăbesc pentru că se împrăștie, nu pentru că le-ar opri ceva.
Ziua 8,2 · 11.002 km
Valurile cu perioada de 20 de secunde ajung la Yakutat, în Golful Alaska, la puțin peste opt zile după furtună și la 11.002 kilometri de ea. Stația se afla la vreo sută de metri de o plajă dreaptă, de nisip.
Valurile mai scurte sunt încă pe drum. Șirul care a trecut de Samoa în două zile are nevoie aici de vreo săptămână, iar ultimele valuri sosesc la vreo 13 zile după furtună.
În apă mică, fundul încetinește valurile. Se înghesuie, se înalță, devin tot mai abrupte și se răstoarnă.
Ce se sparge pe acest nisip a plecat acum mai bine de o săptămână dintr-o furtună aflată de cealaltă parte a ecuatorului.
30 august 1963
Nu a fost cel mai lung drum din acea vară. Câteva dintre hulele înregistrate de stații veneau din furtuni din Oceanul Indian, de la aproximativ 180 de grade distanță, cât se poate de departe. Una a pornit de la sud de Madagascar, pe 30 august.
În două luni și jumătate, stațiile au urmărit douăsprezece hule de la un capăt al liniei la celălalt. O dată sau de două ori pe săptămână, au scris cercetătorii, o furtună puternică din sudul îndepărtat trimite un șir de valuri care poate fi urmărit peste tot oceanul.
O parte dintre valurile de pe orice plajă deschisă au început așa.
Furtuna, stațiile și rezultatele sunt din articolul din 1966 de mai jos. Distanțele sunt distanțe pe cercul mare de la centrul furtunii indicat acolo (35° S, 175° V) până la fiecare stație. Timpii de parcurs nu sunt luați din articol: sunt calculați cu regula pentru apă adâncă pe care autorii înșiși au folosit-o ca să găsească sursa hulei, după care energia unui val înaintează cu g × perioada ÷ 4π. Sunt valabili pentru valuri cu o singură perioadă; o hulă reală cuprinde mai multe perioade și sosește pe parcursul mai multor zile. Arcele de pe glob sunt desenate după aceeași regulă. Marea și plaja sunt desenate, nu filmate.