România, acum 20.000 de ani

I · Marea

Un lac cu o sută de metri mai jos

Marea Neagră de acum 20.000 de ani era un lac cu apă aproape dulce, cu nivelul la vreo 105 metri sub cel de azi, rupt de Mediterana printr-un prag de la Bosfor pe care apa nu-l mai atingea. Tot platoul de nord-vest stătea descoperit: o câmpie de loess și nisip de peste 40.000 de kilometri pătrați între Varna și Odesa, de două ori și jumătate cât Dobrogea de azi. Locul Constanței era la 87 de kilometri de țărm. Mangalia, la 60. Sulina, care azi are marea în față, la 117.

Dunărea nu avea deltă. Trecea pe lângă locul Tulcei și mai curgea încă vreo 210 kilometri peste câmpia descoperită, până la buza platoului, unde se prăbușea în canionul Viteaz, spre fundul de peste 2.000 de metri al bazinului. Pe hartă, drumul acesta e calculat: e traseul cel mai jos prin relieful de azi al fundului mării, de la capul deltei până la capul canionului. Canionul Viteaz se vede și acum în batimetrie, o tăietură în V de 2,5 până la 4 kilometri lățime, iar în perioadele cu nivel scăzut fluviul se vărsa direct în el.

Apa a venit în două valuri. Primul, între 16.500 și 13.000 de ani în urmă, a umplut lacul până la pragul Bosforului, la vreo 37 de metri sub nivelul de azi, cu apa de topire a ghețarilor din nord. Apoi, în frigul Dryasului recent, nivelul a scăzut din nou; cât de mult, autorii nu se înțeleg, iar diferența dintre reconstrucții e de zeci de metri. Harta urmează o cale de mijloc, cu o coborâre până la 80 de metri sub nivelul de azi acum 10.000 de ani. Apa sărată a intrat abia acum vreo 8.400 de ani, când oceanul urcase peste pragul Bosforului; izotopii de stronțiu din scoici o datează. De atunci, nivelul lacului devenit mare a urmat nivelul oceanului planetar.

Delta e cel mai tânăr lucru de pe hartă. Primul lob, pe brațul vechi al Dunării, a început să umple golful de la Tulcea acum vreo 7.500 de ani; câmpia deltaică pe care o știm a început să se construiască spre mare acum 5.200. De 5.000 de ani, nivelul mării la gura Dunării a stat între un metru și jumătate deasupra și doi metri sub cel de azi, ceea ce a lăsat delta să crească aproape neîntrerupt.

II · Gheața

Ghețari până la o mie de metri

În Retezat, ghețarii au atins întinderea maximă acum aproximativ 21.000 de ani, odată cu maximul glaciar global. Limbile de gheață coborau pe valea Pietrele până la 1.000 sau 1.050 de metri, complexul glaciar acoperea 27,3 kilometri pătrați, iar linia de echilibru, altitudinea deasupra căreia zăpada se acumulează mai mult decât se topește, stătea la 1.646 de metri. Vârstele de expunere ale bolovanilor din morene, măsurate prin beriliu-10, arată două reveniri ale gheții în timpul retragerii, acum 18.600 și acum 16.300 de ani.

În Făgăraș, aceleași măsurători dau o etapă la 18.700 de ani, o etapă de ghețari de circ la 14.500 și ultimii ghețărași, în căldările de sub creastă, acum 13.300 de ani, cu o marjă de 1.200. După aceea, Carpații n-au mai avut gheață permanentă. Pe hartă, gheața apare pe tot ce trece de linia de echilibru a momentului, cu tot cu vârfurile bătute de vânt, care în realitate rămâneau goale, iar ghețarii stăteau în văi. Relieful folosit are celule de aproximativ un kilometru, deci vârfurile ies mai joase decât sunt: Moldoveanu are 2.544 de metri, iar în grilă are 2.210. Suprafața de deasupra liniei de 1.650 de metri din Carpații românești e de circa 2.100 de kilometri pătrați; e o limită de sus a gheții.

III · Pădurea

Stepa rece și refugiile copacilor

Câmpiile de acum 20.000 de ani erau stepă rece, cu elemente de tundră, bătută de vânt și acoperită cu praful care a devenit loessul Bărăganului și al Dobrogei. Reconstrucțiile din polen pentru Europa centrală și de est dau, pentru maximul glaciar, o temperatură medie anuală cu aproximativ zece grade sub cea de azi. Copacii n-au dispărut însă. Pinul, laricele, molidul, mesteacănul, arinul și plopul au rezistat în văi adăpostite și pe dealurile de la poalele Carpaților, iar polenul de dinainte de acum 14.700 de ani arată că unele foioase iubitoare de căldură au trecut și ele iarna asta în microrefugii. România a fost unul dintre locurile din care pădurea Europei a plecat înapoi spre nord.

Încălzirea de acum 14.700 de ani a adus pâlcuri de mesteacăn și pin în câmpie; răcirea Dryasului recent, între 12.900 și 11.700 de ani în urmă, le-a împins înapoi; iar începutul Holocenului le-a lăsat, în sfârșit, să urce. Molidul și pinul au ocupat munții, stejarul, ulmul și teiul au coborât din refugii în câmpie, iar fagul, care dă azi chipul dealurilor, s-a întins abia acum vreo 5.100 de ani. Pe hartă, vegetația e o schemă pe altitudine, cu benzi care se mută în timp după aceste momente; e desenată să arate direcția schimbării, la scara regiunii. În ultimii 8.000 de ani, câmpia se deschide treptat, pe măsură ce plugul o cucerește.

IV · Oamenii

Oamenii erau deja aici

Cu 20.000 de ani înainte ca ceasul să pornească, în Peștera cu Oase, lângă Anina, trăiau deja oameni ca noi: mandibula Oase 1 are între 38.400 și 42.500 de ani și e cel mai vechi om modern datat direct din Europa. La Coliboaia, în Apuseni, desenele cu cărbune de pe pereți au între 32.000 și 36.000 de ani. La maximul glaciar, când harta e la capătul ei rece, la Poiana Cireșului, lângă Piatra Neamț, o tabără de vânători gravetieni a lăsat cel mai bogat strat de locuire al sitului, datat între 20.150 și 19.450 de ani în urmă, cu un fluier din os și pandantive gravate. Oamenii erau puțini și mobili, iar siturile datate precis sunt rare, deci punctele de pe hartă arată doar locurile unde știm sigur că a stat cineva.

La Porțile de Fier, la Schela Cladovei, comunități de pescari au trăit pe malul Dunării mii de ani la rând; mormintele mezolitice au între 8.570 și 8.290 de ani. Primii agricultori, cu cultura Starčevo-Criș, apar în Banat și Transilvania acum vreo 8.000 de ani, în jurul lui 6000 înainte de Hristos. Cucuteni își pictează vasele între 4800 și 3500 înainte de Hristos. Grecii ridică Histria pe malul unei lagune în 657 înainte de Hristos, iar dacii își fac capitala la Sarmizegetusa Regia cu un secol înaintea cuceririi romane. Ultimii două mii de ani, cu tot ce știm din cărți, ocupă o zecime din cei 20.000 de ani ai ceasului.

V · Animalele

Cei care au plecat și cei care s-au întors

Ursul de peșteră, ale cărui oase umplu peșterile din Apuseni și din Carpații Meridionali, dispăruse deja: ultimele date radiocarbon îl pun între 26.100 și 24.300 de ani în urmă, cu 4.000 de ani înainte de începutul ceasului. Mamutul lânos, rinocerul lânos și leul de peșteră trec de maximul glaciar și pier odată cu încălzirea, acum vreo 14.000 de ani, când stepa lor se transformă în pădure. Cerbul uriaș, cu coarnele de trei metri și jumătate, dispare din Europa centrală acum 12.000 de ani și mai rezistă în Siberia de vest până acum 7.700.

Restul dispariției e opera oamenilor și e recent. Ultimul bour din lume, o femelă, a murit în 1627, în Polonia. Ultimul tarpan liber a fost prins în stepa Ucrainei în 1879. Zimbrul, care a stat pe stema Moldovei, a fost ucis ultimul în Moldova în 1762 și în Transilvania în 1790; a fost readus în 1958, la Hațeg, cu o pereche din Polonia. Brebul, castorul nostru, a fost ucis ultimul în 1823 și readus în 1998, pe Olt, de unde a coborât singur până în deltă. Pe ceas, cele două întoarceri sunt singurele linii care se reaprind.

VI · Orașul tău

Ce calculează ceasul pentru locul tău

Relieful vine din mozaicul global de elevație și batimetrie al NOAA, construit pe ETOPO 2022, extras la 30 de secunde de arc, adică celule de aproximativ un kilometru pe 700 de metri, pe un dreptunghi de la Belgrad la Crimeea. Pentru fiecare celulă s-a calculat nivelul de inundare: cel mai mic nivel al apei la care celula se leagă de bazinul adânc al Mării Negre. Așa, o vale de sub nivelul apei, dar închisă de un prag, rămâne uscată, iar linia țărmului la orice moment e o consecință a reliefului și a curbei de nivel. Distanța până la mare pentru localitatea ta e distanța până la cea mai apropiată celulă inundată la nivelul momentului; „azi” folosește nivelul zero. Localitățile vin din GeoNames, 18.214 de locuri din România și Republica Moldova.

Curba nivelului lacului, apoi al mării, e o interpolare între repere publicate: −105 metri la maximul glaciar, urcarea la pragul Bosforului de −37 de metri între 16.500 și 13.000 de ani în urmă, coborârea din Dryasul recent, intrarea apei sărate acum 8.400 de ani și apoi nivelul oceanului planetar. Linia de echilibru a ghețarilor pleacă de la 1.650 de metri și urcă după vârstele de expunere din Retezat și Făgăraș, până când depășește crestele, acum 13.300 de ani. Limita pădurii și starea vegetației din câmpie sunt schematice și urmează sintezele polinice citate. Temperatura afișată e o aproximare a răcirii medii anuale din reconstrucțiile pentru Europa centrală și de est. Cifrele de distanță pentru Constanța se schimbă puțin cu nivelul ales, fiindcă marginea platoului e abruptă: la −80 de metri sunt 79 de kilometri, la −105 sunt 87, la −120 sunt 88.

Surse

Surse