Ada Kaleh · lângă Orșova, România
Aici, la trei kilometri în aval de Orșova, a fost o insulă cu o cetate, o geamie, cafenele și câteva sute de oameni care vorbeau turcește. Din 1971 e sub lacul barajului de la Porțile de Fier. Am refăcut-o după hărțile vechi, în defileul în care se afla.
Derulează, iar Dunărea coboară cu 25 de metri, la nivelul din 1966.
Azi, apa lacului stă aici la cel mult 69,5 metri deasupra nivelului mării. În anii ’60, Dunărea curgea prin defileu cu vreo 25 de metri mai jos, pe la 44 de metri, și avea în mijloc o insulă lungă de 1,4 kilometri și lată de cel mult 385 de metri.
Jumătatea dinspre Orșova era o cetate în formă de stea, cu patru bastioane, construită de austrieci între 1718 și 1738. Jumătatea din aval avea livezi, grădini și casele satului.
Fotografia e făcută în 1949 de pe dealurile Banatului, spre sud-vest. Insula se vede aproape toată: copacii, acoperișurile și, în apă, remorcherele cu șlepuri. Modelul e privit aproximativ din același loc.
Nu era pod. Barcagiii treceau oamenii de pe malul românesc până la debarcaderul din nordul insulei. Gheorghe Bob a ajuns pe insulă copil, la sfârșitul anilor ’40:
„Mă urc în barcă, văd apa aia aşa maaaare, imensă pentru copilul de atunci... Cu un pic de teamă, dar eram curios.”
Ahmet Engur, născut pe insulă în 1941, vâslea duminica. Își amintește o zi cu 27 de drumuri.
În perioada interbelică, insula avea privilegii: zahăr fără taxele statului și dreptul de a face țigări. Vizitatorii plecau cu zahăr, cafea, tutun și rahat. În 1934, un reportaj nota că fiecare vizitator putea lua de pe insulă 15 kilograme de zahăr și o mie de țigări.
În anii ’60, navele de excursie Oltenița și Carpați aduceau turiști, iar familiile de pe insulă vindeau rahat, cafea și înghețată.
Străzile treceau pe sub bolțile fortificației. Casele erau scunde, văruite, cu acoperiș de țiglă. Unele erau zidite chiar în valuri, din cărămida cetății. În 1913, un registru otoman număra 179 de refugiați care locuiau sub arcadele zidurilor.
Durgut Husref, fiul unui cafegiu de pe insulă, a descris cum se făcea cafeaua:
„O făceam din boabe verzi prăjite acolo, pe loc. Trebuia să știi exact cum să faci caimacul de-un deget și cât de caldă să fie apa. Că nu se face cu apă fiartă!”
Ana Vlad, învățătoare pe insulă, își amintea că pentru rahat „învârteau două ore, fără să se oprească, la cazanul în care puseseră zahăr și petale de trandafiri”.
Clădirea a fost ridicată pe la 1720 ca biserică franciscană a cetății austriece și a devenit geamie după 1739, când insula a revenit otomanilor. La începutul secolului XX a fost refăcută cu bani de la sultan. Pe planul 1:5.000 al insulei, clădirea pe care o identificăm drept geamie măsoară în jur de 40 pe 13 metri. Minaretul avea, după estimarea noastră din releveele arhitecților din 1964–1967, în jur de 35 de metri.
„Iar când intrai în geamia lor, rămâneai zile în șir după aceea cu mirosul de smirnă care îți intra în haine.”
Dincolo de cetate era satul, cu o ulicioară de-a lungul insulei, grădini, smochini, duzi, nuci și trandafiri. La capătul estic se mai vedea un fort mic, în formă de triunghi. Cimitirul era lângă geamie. Tot pe insulă era mormântul lui Miskin Baba, un derviș despre care legenda spune că venise din Buhara.
„Mergând spre piață puteai să simți mirosul de tutun. Mergând spre apă puteai să simți mirosul de mușchi.”
Povestea spusă des, că marile puteri au uitat insula la Congresul de la Berlin, din 1878, nu se sprijină pe documente. Pe 21 mai 1878, cu trei săptămâni înainte de congres, Viena și Constantinopolul au convenit ca trupele austro-ungare să ocupe insula „provizoriu”. Tratatul de la Berlin nu a spus nimic despre ea, iar situația le convenea ambelor imperii.
Patruzeci de ani, Ada Kaleh a rămas a sultanului în drept și ocupată de Austro-Ungaria în fapt. Locuitorii nu plăteau impozite, nu aveau vamă și nu făceau armata. În iulie 1919, Conferința de Pace de la Paris a dat-o României. Cronologia, cu sursele.
Recensământul din decembrie 1930 a găsit pe insulă 455 de oameni, în 119 gospodării: 418 turci, 21 de români și câțiva maghiari, germani, armeni. În 1913, registrul otoman număra 637, dar socotea și refugiații. Numărul de o mie de locuitori, repetat des, nu apare în niciun recensământ.
„Noi suntem copii de apă: cum deschideam ochii, vedeam apa.”
După ruptura dintre Tito și Stalin, insula a devenit zonă de frontieră, iar turismul s-a oprit ani de zile. În 1951, o parte dintre locuitori au fost deportați în Bărăgan.
„Nu aveai voie să mai intri pe insulă după 8.00 seara, iar comuniștii puseseră un gard de nuiele pe marginea șoselei, încât nu se mai vedea Iugoslavia, dar nici Ada-Kalehul.”
Pervin Halimoğlu își amintește că apa de baie se lua din Dunăre, iar grănicerul descuia lacătul și apoi îl încuia la loc.
În 1964, România și Iugoslavia au început barajul de la Porțile de Fier, la vreo 8 kilometri în aval. Lacul lui urma să acopere insula.
„Ne-a trezit la un moment dat că fac măsurători pe insulă. Am simțit că vor să ne mute. Era prin ’64-’65. Mai apoi ne-au spus că se face barajul.”
Primele familii au plecat în Turcia în 1967. Cei mai mulți au plecat în 1968: la Istanbul, la Constanța, la București, la Orșova, la Turnu Severin. Ultimele familii au plecat în 1969 sau în 1970, după cum povestește fiecare.
„A fost aşa o hărmălaie, unii au cerut să plece în Turcia, alţii au cerut la Constanţa, s-au împrăştiat în mai multe locuri. Au murit atunci mulţi bătrâni de supărare.”
„Abia după plecare a fost adevărata tragedie, când ai realizat, de fapt, că nu te mai întorci acolo.”
În 1968, mormintele au fost deshumate și duse pe insula Șimian, la 22 de kilometri în aval, unde urma să fie refăcută o parte din Ada Kaleh.
„S-au mutat toate, oase, pietre de mormânt, totul a ajuns la Șimian, dar acum nimeni nu mai știe cine e cine.”
Minaretul a fost aruncat în aer. Ahmet Engur se întorsese pe ascuns pe insulă, cu o barcă a armatei, să-și mai ia din lucruri, și a văzut cum se punea explozibilul. Căderea a privit-o apoi de pe malul de la Orșova:
„M-am uitat cum puneau explozibilul... Minaretul a căzut întâi într-o parte, la 45 de grade...”
Direcția în care a căzut nu e cunoscută. Modelul îl înclină spre sud.
Casele au fost golite și dărâmate. Unele au fost aruncate în aer pentru filmul „Asaltul”, al studioului armatei. Zidurile și porțile care trebuiau refăcute la Șimian au fost numerotate piatră cu piatră. Proiectul de la Șimian nu a fost terminat niciodată.
„N-am fost conştient până când n-am văzut casa mea decopertată. Că o să ne mutăm. N-am crezut.”
„Toată vegetația era la pământ, și cei doi chiparoși înalți de 15 metri, din cimitir, și zăvoiul de plopi...”
Pe 13 august 1969, la baraj, Dunărea a fost închisă. De atunci, apa din spatele lui a început să urce.
Apa
Primele turbine au pornit în august 1970. Pe 20 august, Eberhard Nabel a fotografiat insula de pe malul sârbesc: casele nu mai erau, din cetate rămăseseră cărămizile bastioanelor, la un metru sau doi deasupra apei.
Apa a trecut peste ziduri probabil între toamna lui 1970 și 1971. Nu am găsit citiri datate ale nivelului pentru acele luni. Înălțimile din model sunt reconstruite din fotografia din august 1970, din înălțimea insulei pe harta din 1930 și din istoria ecluzei.
Hidrocentrala a fost inaugurată pe 16 mai 1972. Lacul a fost ținut la început la cel mult 68 de metri. Nivelul a fost ridicat la 69,5 metri după un acord din 1977, odată cu barajul Porțile de Fier II.
Când lacul e plin, peste locul unde erau străzile stau 20–25 de metri de apă, minus mâlul adus de râu în jumătate de secol. La nivelul cel mai coborât permis, 63 de metri, insula rămâne tot sub vreo 15 metri de apă. Poveștile despre ruine care ies la suprafață când scade apa nu se potrivesc cu aceste înălțimi.
„Nu, stau doar în liniște. Sau aruncă flori pe apă.”
În decembrie 2023 a circulat o imagine de sonar a fundului lacului, atribuită administrației sârbe a căilor navigabile. Pare să arate zidurile cetății în jumătatea de vest a insulei. Nu i-am găsit autorul și data măsurătorii, așa că o menționăm fără să ne bazăm pe ea.
Pe insula Șimian, lângă Drobeta-Turnu Severin, se văd câteva ziduri și porți refăcute din pietrele numerotate, și cimitirul mutat. Covorul mare al geamiei, dăruit de sultan, a fost dus la Constanța înainte de strămutare.
„Eu aveam 18 ani când am plecat de pe insulă. Încă visele mele sunt de acolo, nu mă visez în altă parte.”
Alege anul, apoi rotește insula cu mouse-ul sau cu degetul. Rotița, ciupitul cu două degete sau butoanele + și − apropie și depărtează.
Varianta răspândită spune că, la Congresul de la Berlin, marile puteri au uitat de Ada Kaleh, așa că insula ar fi rămas otomană din greșeală până în 1923. Documentele spun altceva. Tratatul preliminar de la San Stefano, din martie 1878, cerea ca cetatea să fie evacuată și rasă. În loc de asta, Viena și Constantinopolul s-au înțeles direct, iar Congresul nu a mai pus problema. Povestea insulei uitate apare în literatura de călătorie a anilor ’30.
Conturul insulei vine din Planul director de tragere 1:20.000, foaia 2347 „Ada Kaleh”, tipărită în 1930, pe care geo-spatial.org o publică georeferențiată. După această hartă, insula avea 1.398 de metri lungime, cel mult 385 de metri lățime și în jur de 35 de hectare. Lungimea de 1,7–1,75 kilometri, repetată în enciclopedii, poate include prundișurile de la ape mici. Coordonatele din Wikipedia și din OpenStreetMap cad la 300–500 de metri de insulă, în vechiul braț al Dunării. Centrul insulei, pe harta din 1930, e la 44,7137° N și 22,4500° E.
Bastioanele, șanțurile, străzile și fiecare clădire vin din „Planul de situație al insulei Ada-Kaleh”, desenul E.18 al Administrației Porților de Fier, la scara 1:5.000, nedatat, păstrat de Arhiva Istorică din Negotin. Planul a fost suprapus pe harta din 1930 cu o eroare de circa 10 metri. Înălțimile caselor, ale geamiei și ale minaretului sunt estimate din fotografii și din releveele arhitecților din 1964–1967. Înălțimea zidurilor nu apare în nicio sursă găsită și e aproximată.
Munții sunt din modelul digital de teren Copernicus GLO-30. Sub apa de azi, modelul nu vede nimic, așa că valea de dinainte de baraj e reconstruită: albia Dunării urmează malurile de pe harta din 1930, unde apa era la 44 de metri; cota „(48)” tipărită lângă numele insulei pare să fie înălțimea ei. Nivelurile apei pentru 1970–1972 sunt reconstruite, pentru că nu am găsit citiri datate. Ne-am sprijinit pe fotografia din 20 august 1970, pe istoria ecluzei și pe nivelul maxim de 69,5 metri fixat prin convenția româno-iugoslavă. Toate înălțimile sunt în metri deasupra nivelului mării. Diferența dintre sistemele de referință folosite de surse e sub un metru.
Ce case au mai stat în picioare în 1969 nu e documentat casă cu casă. Modelul le arată dărâmate, cu resturi de ziduri, cum apar în fotografia din august 1970. Direcția în care a căzut minaretul, poziția mormântului lui Miskin Baba și înălțimea exactă a zidurilor nu sunt cunoscute. Copacii sunt așezați după semnele de livadă și de grădină din planul 1:5.000.
Prima versiune a acestei pagini, din august 2026, relua povestea insulei uitate la Berlin și dădea insulei 1,7 kilometri și 30 de metri de apă deasupra. Le-am corectat aici. Treizeci de metri este creșterea apei la baraj. La insulă, apa a urcat cu vreo 25 de metri.
