Marius Comper

O insulă otomană pe Dunăre · 1430–1970

Patruzeci și cinci de ani pe hârtie, treizeci de metri de apă

În 1878, marile puteri europene au împărțit tot ce mai rămăsese din Imperiul Otoman la nord de Dunăre și au uitat o insulă. Timp de patruzeci și cinci de ani, Ada Kaleh a rămas, din greșeala unui tratat, o bucată de sultanat înconjurată din toate părțile de state care nu-l mai recunoșteau nicăieri altundeva. Când greșeala a fost în sfârșit corectată, sultanatul însuși nu mai exista. Iar patruzeci și șapte de ani mai târziu, un baraj a ridicat Dunărea cu treizeci de metri și a rezolvat definitiv problema suveranității: a scufundat-o.

44°43′N 22°27′E · 3 km aval de Orșova 1,7 × 0,45 km · cca. 0,87 km² 1430–1970 · 540 de ani documentați
45 de ani cât a rămas insula teritoriu otoman uitat, între Congresul de la Berlin (1878) și Tratatul de la Lausanne (1923)
8,3% din cei 540 de ani documentați ai insulei, cât a durat anomalia diplomatică
peste 30 m cu cât a urcat Dunărea după finalizarea barajului Porțile de Fier I
637 locuitorii insulei la recensământul din 1913, în 171 de gospodării

Cronoscopul insulei

Trageți glisorul de la 1430 la 1970 și urmăriți cine deținea, pe hârtie, insula la fiecare cotitură — și ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu hârtia însăși.

1430

Imperiul Otoman Ocupație austriacă România Sub apă

I. O insulă construită din uitare

La trei kilometri în aval de Orșova, Dunărea ascundea până în 1970 o insulă lungă de 1,7 kilometri și lată de sub jumătate de kilometru — mai puțin de un kilometru pătrat de nisip și piatră, consemnat în documente încă din 22 februarie 1430, într-un act al Cavalerilor Teutoni.

Otomanii au preluat insula prin Tratatul de la Karlowitz, în 1699, și au ținut-o aproape trei secole, cu întreruperi scurte: austriecii au cucerit-o în 1716–1718 și din nou în 1789, de fiecare dată redându-le-o otomanilor prin tratat — ultima oară la Sistova, în 1791. Habsburgii au ridicat pe ea, între 1718 și 1738, o cetate în stil Vauban, cu bastioane și guri de tun îndreptate spre ambele maluri; otomanii au recucerit-o după un asediu de patru luni în 1738 și au păstrat-o, fără întrerupere, până în secolul al XX-lea.

II. Patruzeci și cinci de ani de greșeală diplomatică

În 1878, la Congresul de la Berlin, marile puteri au redesenat Balcanii: România și Serbia au primit independență deplină, iar Imperiul Otoman a pierdut aproape tot ce mai stăpânea la nord de Dunăre. Insula Ada Kaleh nu apare în niciun articol al tratatului. Diplomații au uitat-o pur și simplu, iar ea a rămas, din punct de vedere legal, teritoriu al sultanului — o bucată de Imperiu Otoman înconjurată din toate părțile de un stat care nu mai recunoștea suveranitatea otomană nicăieri altundeva pe cursul fluviului.

Austro-Ungaria a revendicat-o unilateral în 1913, fără ca Poarta să recunoască vreodată gestul. România și-a afirmat suveranitatea după Trianon, în 1920. Abia la 24 iulie 1923, prin Tratatul de la Lausanne, insula a trecut oficial în componența statului român. Sultanatul otoman fusese desființat cu opt luni mai devreme, în noiembrie 1922: pentru scurt timp, Ada Kaleh a rămas, pe hârtie, teritoriul unui stat care nu mai exista.

Aritmetica unei erori de tratat

Insula apare în documente din 1430 până în 1970 — 540 de ani. Anomalia dintre Berlin și Lausanne a durat 45 de ani. Raportul dintre cele două cifre este de 8,3%: aproape o zecime din întreaga viață documentată a insulei a trecut ca eroare necorectată de tratat.

III. Bazarul din mijlocul fluviului

Cât a durat anomalia, Ada Kaleh a funcționat ca un port liber în mijlocul Dunării. Recensământul din 1913 înregistra 637 de locuitori în 171 de gospodării, aproape toți turci și romi musulmani stabiliți acolo după ce Imperiul Otoman pierduse restul provinciei. Bazarul insulei vindea halva, cafea fiartă în nisip fierbinte, apă de trandafiri și tutun, fără taxele vamale ale niciunui stat vecin — o breșă legală exploatată comercial, la scară mică dar constantă, timp de decenii.

Moscheea insulei, construită în 1903 pe locul unei foste mănăstiri franciscane, primise în dar de la sultanul Abdul Hamid al II-lea un covor pe care avea să-l păstreze până în ultimii ani dinaintea inundării.

După Lausanne, valuri succesive de plecări au subțiat comunitatea: emigrări spre Istanbul în anii care au urmat tratatului, un nou val spre Turcia în anii 1930, iar în 1951 unele familii turce au fost strămutate forțat în Bărăgan, alături de alte minorități considerate nesigure de regimul comunist. Până în 1967, populația rămasă se redusese la câteva sute de oameni.

IV. Motivul pentru care a dispărut

Sfârșitul insulei n-a fost politic, ci energetic. Între 1964 și 1972, România și Iugoslavia au construit împreună hidrocentrala Porțile de Fier I, cea mai mare de pe Dunăre. Barajul de la Gura Văii a ridicat nivelul fluviului cu peste treizeci de metri pe zeci de kilometri în amonte, inundând trei mii cinci sute șaizeci de hectare și zece localități, de la orașul vechi Orșova până la satele Eșelnița, Dubova și Plavișevița.

Statul alocase inițial 23.984.000 de lei pentru cercetare arheologică și pentru relocarea monumentelor, sumă redusă ulterior la mai puțin de jumătate. Câteva porți ale cetății, o casă turcească și cimitirul au fost mutate pe insula Șimian, la câțiva kilometri distanță; covorul moscheii ajunsese deja, din 1965, la Moscheea din Constanța. Restul — cetatea Vauban, casele, minaretul — a rămas pe loc.

Ultimii locuitori au plecat în 1967. Apele au urcat treptat, iar în 1970 insula era complet acoperită.

V. Ce a mai rămas

Astăzi, pe insula Șimian se mai văd câteva porți ale cetății, o casă turcească reconstituită și pietrele mutate din vechiul cimitir. Covorul de la Constanța încă acoperă podeaua moscheii orașului. Restul — bastioanele Vauban, bazarul, minaretul — se odihnește sub reflux, undeva sub luciul de azi al lacului de acumulare.

Un vapor care trece prin acel punct al Dunării navighează deasupra a cinci sute patruzeci de ani de istorie, fără niciun semn la suprafață.

Surse