1900toamna.

Un palton poate fi „de la 1900 toamna”, la fel ca o mobilă sau o idee care a îmbătrânit prost. Anul rotund împinge lucrul în urmă. Anotimpul adaugă o precizie comică: parcă cineva ar mai ține minte și frunzele de atunci. Acestea sunt exemple de folosire construite pentru această pagină.

Există și o urmă tipărită. În „Trenul”, poemul lui Axente Pop publicat în Luceafărul la 14 octombrie 1989, primul vers este „cam prin o mie nouă sute toamna”. Un tren trece printr-un peisaj al amintirii; formula intră firesc într-un timp nesigur.

Cuvântul „cam” face aici o treabă minunată. Pune aproximația în fața unei date care părea deja lămurită. Citită astfel, expresia seamănă cu o amintire care și-a păstrat atmosfera, dar și-a pierdut calendarul.

Osman Pazvantoğlu a fost un conducător rebel din zona Vidinului. S-a ridicat împotriva puterii otomane în 1795. Asediul din 1798 nu l-a înfrânt; în 1799, puterea cu care se luptase i-a acordat rangul de vizir. A murit în ianuarie 1807.

În dicționarul lui Șăineanu din 1929, „Pazvantoglu” putea însemna și „rebel, tiran”. Dicționarul de argou din 2007 explică „de pe vremea lui Pazvante Chiorul” printr-un trecut foarte îndepărtat. Numele slujește astfel la două lucruri: poate descrie un om și poate îmbătrâni o lume. Aceste surse nu stabilesc când s-a trecut de la un sens la celălalt.

Numele propriu se păstrează mai bine decât biografia. Când spunem vorba, nu trebuie să refacem războaiele din jurul Vidinului. Ajunge un personaj sonor, cu poreclă, căruia limba îi încredințează tot ce pare iremediabil învechit.

În studiul istoricului Valentin Constantinov, explicația lui Miron Costin leagă porecla lui Ștefăniță Lupu de foamete: oamenii ajunseseră să mănânce papură uscată și măcinată. Hrana de nevoie rămâne lipită de numele domnitorului.

Scriban înregistrează în 1939 formula „a fi din timpul lui Papură-vodă”, cu sensul de a fi învechit ori ridicol prin vechime. Trecutul din expresie poate stârni un zâmbet chiar și după ce împrejurarea care a produs porecla s-a uitat.

O vorbă scurtă ține împreună două tonuri foarte diferite: râsul celui care o rostește și lipsurile celor care au trăit vremea invocată. Tocmai această distanță face povestea ei mai tulburătoare decât o simplă explicație de dicționar.

În deschiderea basmului „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, cules de Petre Ispirescu, puricele primește 99 de ocale de fier la un picior și sare până la cer ca să aducă povești. Numărul foarte precis face imposibilul și mai vizibil.

În fragmentul ediției Paralela 45 a basmului „Făt-Frumos cu părul de aur”, sunt 90 de ocale. Călcâiul tot rămâne gol, iar încărcătura i se pare ușoară. Basmele nu țin aceeași contabilitate a fierului; păstrează însă disproporția dintre vietatea minusculă și echipamentul ei enorm.

În aceeași lume a începuturilor, urșii se bat în cozi, lupii se îmbrățișează cu mieii, iar musca se iscălește pe perete. Sunt câteva reguli ale lumii întoarse pe dos. Când începe povestea propriu-zisă, cititorul a trecut deja pragul.

Zanne consemnează în volumul al IV-lea al „Proverbelor românilor”, publicat în 1900, expresia „A plăti la Sântu-Așteptă”. Explicația lui este scurtă: „nici odată”. O datorie pare să primească o scadență, numai că ziua ei nu va veni.

Alăturarea este construită cu materiale familiare: un sfânt, o sărbătoare, obiceiul de a fixa plata la o zi cunoscută. „Așteaptă” intră în locul numelui și desface mecanismul. Calendarul continuă să arate ca un calendar, deși îi lipsește tocmai data căutată.

Pe aceeași pagină, Zanne îl pune alături de săptămâna franceză cu patru joi. Comparația arată că o asemenea amânare poate fi imaginată în mai multe limbi. Fiecare îi dă calendarului altă defecțiune.