Noaptea în care a căzut Bucureștiul

Aparatul de la INCERC a scris peste un minut de cutremur. Pe direcția nord–sud, fragmentul înregistrat acolo e dominat de o singură smucitură.

Aparatul era un accelerograf japonez SMAC-B, așezat în subsolul unei clădiri ușoare, cu parter, a Institutului de Cercetări în Construcții, INCERC, pe șoseaua Pantelimon. Trei pendule își scriau mișcarea pe o bandă de hârtie cerată: unul pentru nord–sud, unul pentru est–vest, unul pentru sus–jos. Monografia Academiei din 1982 o socotește o înregistrare a mișcării pământului practic neinfluențată de clădire. E singura accelerogramă completă, cu trei componente, disponibilă pentru acest cutremur.

Banda a mers peste un minut. După descrierea din monografie, primele cam 18 secunde au adus unde P, mici și repezi, mai ales pe verticală, sub 0,5 m/s². Apoi au sosit undele S, iar mișcarea a devenit mai ales orizontală și mare. Faza puternică a ținut doar 10–15 secunde. După 30–40 de secunde au rămas unde lungi și slabe.

Partea puternică a fost digitizată și se găsește azi ca numere în baza europeană de înregistrări seismice ESM: cam 16 secunde pe fiecare direcție. Fișierele ESM nu conțin restul benzii și nu dau o oră valabilă pentru primul punct, așa că timpul din desenul de sus e numărat de la începutul fragmentului.

Pe direcția nord–sud, accelerația a atins 1,94 m/s², cam o cincime din accelerația căderii libere, iar viteza pământului 74 de centimetri pe secundă. Pe est–vest: 1,67 m/s²; pe verticală: 1,03 m/s². Monografia, care a lucrat pe o digitizare necorectată, dă 2,1–2,2 m/s² pe nord–sud, 1,6–1,7 pe est–vest și 1,1–1,2 pe verticală.

Monografia observa pe nord–sud „un ciclu de mare amplitudine, aproape sinusoidal, la începutul fazei”. În fragmentul digitizat, ciclul acela e aproape totul: cele mai puternice două secunde au adus 75% din zguduitura înregistrată pe nord–sud. Pământul s-a dus 19 centimetri într-o parte și, în mai puțin de o secundă, 20 de centimetri în cealaltă.

Smucitura a avut un ritm lung. Un pendul cu 5% amortizare răspunde cel mai tare la această mișcare când se leagănă dus-întors o dată la 1,3–1,6 secunde: acolo, răspunsul ajunge la 6,3 m/s², de peste trei ori accelerația pământului. Blocurile înalte interbelice aveau ritmuri apropiate de acest interval. Pentru o casă joasă, care se leagănă o dată la o cincime de secundă, răspunsul e de 2,4 m/s². Mai jos, aceeași înregistrare scutură o stradă.

Înregistrarea SMAC-B de la INCERC, partea puternică digitizată, după baza europeană de înregistrări seismice ESM (prelucrare manuală, filtrată între 0,2 și 25 Hz). Toate cele trei linii au aceeași scară.

După catalogul ROMPLUS al Institutului de Fizica Pământului, ruptura a început la 94 de kilometri sub Vrancea, cu epicentrul la 158 de kilometri de centrul Bucureștiului. Epicentrul arată însă doar unde a început ruptura, iar cutremurul din 1977 nu a fost o singură smucitură.

Seismologii Müller, Bonjer, Stöckl și Enescu au analizat în 1978 formele undelor și au găsit o serie de șocuri, cu ruptura deplasându-se spre sud-vest; în 2007, doi seismologi ai Institutului de Fizica Pământului l-au descris tot ca pe un preșoc urmat de cel puțin trei șocuri principale. Manualul de dinamica structurilor al lui Mihail Ifrim, din 1984, le dă în tabelul 7.8: un prim șoc de magnitudine 5, apoi două de 6,5, la 4,7 și la 12,3 secunde, și cel mai puternic, de 7,2, la 19,2 secunde după primul, la 109 kilometri adâncime.

Șocul cel mare a pornit cu 62 de kilometri mai spre sud-vest decât primul. De acolo, distanța pe orizontală până la centrul Bucureștiului era de 102 kilometri, față de 159 pentru primul șoc, iar până la Focșani de 79. Față de epicentrul din catalog, Bucureștiul e de 4,7 ori mai departe decât Focșaniul (158 față de 34 de kilometri); față de șocul cel mare, e mai departe cu mai puțin de o treime. În 1977, intensitatea a fost mai mare la București decât la Focșani: gradul VIII față de VII pe scara MSK.

Fragmentul digitizat de la INCERC nu are o oră valabilă, așa că nu poate fi pus direct în dreptul momentelor celor patru șocuri. Un model al vitezei undelor prin Pământ (ak135) estimează că unda S a șocului cel mare a ajuns la București cu circa 11 secunde după unda S a primului șoc. Calculul e explicat pe pagina despre câte secunde are fiecare localitate înaintea undei puternice.

În imobilul Mica-Nestor de pe Calea Victoriei, pictorul Nicolae Stanciu s-a repezit pe scări împreună cu vecinii. „Și le-am simțit cum pleacă cu noi, afundându-se. Când ne-am revenit, ne aflam în beznă, într-un spațiu îngust care nu ne permitea decât să stăm ghemuiți.”

După studiul Muzeului Bucureștiului din 2017, cutremurul a ținut 55–56 de secunde; a avut magnitudinea 7,2 pe scara Richter. Epicentrul era în Vrancea. Unda a ajuns la București și a zguduit orașul pe orizontală și pe verticală, cu pornire dinspre nord-est spre sud-vest.

Pe un acoperiș din oraș, santinela Mircea Nemigean vedea blocurile cum se clatină „cum e pădurea mânată de cea mai groaznică furtună”. A venit un vânt puternic, apoi miros greu de ars. S-au stins luminile. „Gata, cred că-i gata orașul”, și-a zis.

Câte grade a avut, de fapt?

• 7,2grade Richter — numărul rostit în epocă, folosit și azi în România
• 7,4 Mwmoment seismic după INCDFP
• 7,5 Mwmoment seismic după catalogul ISC/USGS

Înăuntru, oamenii au auzit vuietul pământului și urletul prăbușirilor: „un zgomot surd, un zgomot sec, care venea parcă de pretutindeni”. Au izbucnit incendii, s-au spart geamuri, s-au rupt crengi din senin, au bătut clopote. Unii au rămas paralizați în case. Alții au năvălit pe scări în pijamale și halate, sângerând din cioburi.

Cele 7,2 grade sunt magnitudinea locală, cea rostită la radio în epocă. Seismologii de azi dau momentul seismic: 7,4 după Institutul Național de Fizica Pământului, 7,5 după catalogul american. Adâncimea modernă este 94 de kilometri; studiile vechi scriau 110.

În stânga, o casă cu etaj. În mijloc, un bloc de 11 niveluri cu pereți de beton armat, genul de bloc rigid ridicat în deceniile dinainte de 1977. În dreapta, un bloc interbelic tot cu 11 niveluri, cu magazine la parter și schelet de beton. Pe toate trei le mișcă același pământ.

Apucă strada și trage-o stânga-dreapta, ori alege un ritm. Fiecare clădire are ritmul ei: se leagănă dus-întors o dată la un anumit număr de secunde. Când pământul o împinge în același ritm, oscilația crește de la o împingere la alta, până când amortizarea îi ține piept.

Lângă INCERC, pe șoseaua Pantelimon, forajul a găsit 128 de metri de nisipuri și argile până la complexul de Frățești, pe care autorii îl iau drept bază. Undele trec prin ele cu vreo 400 m/s. Un asemenea strat se leagănă singur o dată la 1,28 secunde. În noaptea de 4 martie, înregistrarea a arătat 1,5–1,6 secunde: autorii tratează stratul ca omogen și deduc din diferență că, sub zguduituri atât de mari, pământul s-a înmuiat, iar undele au trecut prin el cu 15–20% mai încet.

Ambraseys credea că și blocurile au încetinit. Scria în 1977 că blocurile vechi de beton armat aveau ritmuri de 0,7–1,6 secunde, iar avariile din timpul cutremurului ar fi trebuit să le lungească perioada și să mărească forțele asupra lor. După acest raționament, un bloc care se fisura se apropia, secundă cu secundă, de ritmul pământului.

Ancheta făcută în tot Bucureștiul după cutremur a împărțit clădirile după ritmul lor propriu și a găsit, în cartierele cercetate, același lucru: avariile cresc odată cu perioada clădirii. Casele joase, cu ritmuri de sub un sfert de secundă, au scăpat cel mai ușor.

Din cele vreo 300 de blocuri vechi cu peste 8 niveluri, 25 s-au prăbușit, toate în centru și aproape toate la colț de stradă. Alte 3 au fost demolate apoi, iar vreo 100 au rămas grav avariate. Autorii monografiei din 1982 pun lângă cauzele tehnice exact apropierea dintre ritmul pământului și ritmul acestor structuri flexibile.

Numărul a intrat în lege. Codul de proiectare seismică din 2006 dă pentru București perioada de colț de 1,6 secunde și arată în anexă spectrele înregistrărilor de la INCERC din 1977 și 1986. Blocurile noi din oraș se calculează ținând seama de ritmul acelei nopți.

Hârtia aparatului de la INCERC, desenată la începutul paginii, a fost prelucrată și în Japonia, într-un raport de 254 de pagini. Ea rămâne cea mai fidelă mărturie a minutului: unda venise de sub Vrancea, de la aproape o sută de kilometri adâncime.

Cutremurele vrâncene se nasc la 60–200 de kilometri adâncime, într-un cuib strâns de câteva zeci de kilometri (40 pe 90 de kilometri după un studiu din 2005, 30 pe 70 după alte surse), sub colțul sud-estic al arcului carpatic. Nu e graniță de plăci acolo azi; seismologii vorbesc de o veche zonă de subducție. Hipocentrele se aliniază într-un plan aproape vertical, orientat nord-est–sud-vest.

În 1977, după catalogul Institutului Național de Fizica Pământului, ruptura a pornit la 94 de kilometri adâncime, la 158 de kilometri de centrul Bucureștiului. Un rezumat de conferință din 2005 propune un model în care ea ar fi pornit mai jos, de la 125 de kilometri, și ar fi urcat prin planul seismic; replica cea mai mare, de 4,7, a venit de la 48 de kilometri. Cel mai puternic dintre cele patru șocuri a pornit însă la doar 102 kilometri pe orizontală de centrul Bucureștiului.

Cât de departe s-a simțit

• 1,3 milioane km²aria în care s-a simțit cutremurul
• 80.000 km²aria cu pagube
• 23 din 40 dejudețe puternic afectate, cu Bucureștiul în frunte

Vrancea mai lovise. În 10 noiembrie 1940, un cutremur de magnitudine 7,7, de la circa 150 de kilometri adâncime (un studiu din 2012 dă 140), simțit pe 2 milioane de kilometri pătrați, a dărâmat în București blocul Carlton și a avariat grav alte blocuri înalte: Belvedere, Wilson, Lengyel, Pherekide, Broșteni, Gălășescu. În 1838, poliția Capitalei număra 8 morți, 14 răniți și 36 de clădiri prăbușite. În 1829, magnitudinea atinsese 7,3.

La cofetăria Scala, Florica Iordache spăla farfuriile clienților când a lovit unda. Blocul de deasupra — Bulevardul Nicolae Bălcescu, colț cu C. A. Rosetti — s-a făcut morman de moloz. Până în noaptea de duminică s-au scos de sub el 108 morți și 6 vii. Ea a fost găsită luni în zori, blocată între dărâmături.

În afara hărții, în Militari: blocul OD16 de pe bd. Păcii 16, nou, cu pereți de beton, avea șase tronsoane de câte 44 de apartamente, plus câte un bloc lipit la fiecare capăt. Ultimul tronson dinaintea blocului de la capăt s-a prăbușit complet, răsturnat în mijlocul bulevardului. Ancheta a găsit beton „la limită și chiar sub limita admisă”, segregat mai ales la capetele pereților, și rosturi de betonare prost tratate, într-un bloc cu un singur perete longitudinal, încărcat după proiectare cu balcoane mai lungi și jardiniere de beton pline cu pământ. Ce a rămas din OD16, azi pe bd. Iuliu Maniu 57, e pe lista de risc seismic, în clasa a II-a.

Cele mai multe blocuri căzute erau interbelice, ridicate fără norme antiseismice. Planul de urbanism din 1935 împinsese clădirile cele mai înalte tocmai în centru: 6–7 etaje pline plus 2–3 retrase. Așa se explică de ce 29 din cele 32 de clădiri înalte prăbușite stăteau în centrul orașului.

Registrul străzilor

Adresele și înălțimile vin din monografia Academiei din 1982; anii, din monografie, Agerpres și presa de istorie urbană; morții și salvările, din studiul muzeului Bucureștiului din 2017.

Trei slăbiciuni le-au condamnat. Parterul liber, cu magazine și fără ziduri între stâlpi, lăsa blocul moale la bază. Pe multe dintre ele, cutremurul din 1940 le fisurase deja structura. Iar betonul lor măsura 100–200 daN/cm², un beton slab. Au căzut mai ales vechile blocuri flexibile de 6–12 etaje.

Contrastul îi condamnă și îi iartă pe constructori. Clădirile rigide din panouri mari sau cu pereți din beton armat, de aceeași înălțime, au suferit avarii mici. La fel și casele de zidărie cu 1–3 etaje. Pericolul stătea în combinația dintre înălțime, vechime și proiectare fără norme antiseismice.

În lista oficială din mai 2026 sunt 415 clădiri în clasa I de risc seismic, 141 dintre ele ridicate până în 1940 și cu cel puțin patru etaje.

„O mănuță străpunge stratul de moloz, și peste câteva clipe ostașii scot la lumină o fetiță. E ghemuită, a rămas în poziția în care a stat 62 de ore.” Gabriela Doina Corduneanu, elevă în clasa întâi, își regăsea tatăl în 7 martie, la 11:30.

Sub dărâmăturile Continentalului zăceau și Toma Caragiu, Alexandru Bocăneț, Doina Badea cu familia, Anatol E. Baconsky, Mihai Gafița, Veronica Porumbacu și Mihail Petroveanu. Din același morman a ieșit viu scriitorul Romulus Rusan: cutremurul îl prinsese cu telefonul în mână, iar patul alunecase cu el „în sanie” șapte etaje. L-a salvat la 00:05 un tânăr de 30 de ani, Bucur Gabriel.

Recordul l-a stabilit Sorin Crainic Ivan, 19 ani: scos după 251 de ore, unsprezece nopți, a răspuns de sub moloz „Sunt un om din seara de 4…”. Depășea recordul de nouă zile de la Agadir, cel mai lung caz de supraviețuire cunoscut până atunci.

În dimineața de 5 martie, primul bilanț spunea 508 morți și 2.600 de răniți (sursă secundară). Lucrările de restabilire a apei, gazului, curentului și telefoanelor începuseră deja (sursă secundară). Alături de militari și pompieri au intrat sub dărâmături cascadorii de la Buftea, medici și mulți voluntari (sursă secundară).

Biserica Enei de lângă Universitate, avariată, n-a apucat consolidarea: a fost demolată, împreună cu casa neogotică a arhitectului Cerchez și cu casele negustorești de pe I. C. Brătianu. Sub pretextul urmărilor cutremurului au început demolările abuzive.

Pe locurile goale au crescut clădiri noi: nouă etaje în locul Scalei, o clădire simplă în locul Casatei, trei blocuri în locul Dunării, complexul hotelier București în locul Nestorului, un edificiu sobru în locul Continentalului.

La 30 martie 1977, statul a stabilit strategia de consolidare: clădirile vechi trebuiau aduse la rezistența de dinainte de 1940. Tot după cutremur s-a impus noul centru politic-administrativ al Capitalei: pentru Casa Poporului au dispărut Spitalul Brâncovenesc și sediul Arhivelor Statului din incinta Mihai Vodă.

Lecțiile au rămas pe hârtie mai mult decât în ziduri. Specialiștii cereau încă din 1977 evaluarea tuturor clădirilor ridicate fără norme antiseismice. În 2026, lista oficială are 415 clădiri în clasa I de risc, dintre care 383 ridicate până în 1940.

Primăria Capitalei ține lista clădirilor expertizate pentru risc seismic. În tabelul actualizat la 19 mai 2026 sunt 2.796 de clădiri. În el sunt 415 în clasa I, cea a clădirilor „cu risc ridicat de prăbușire la cutremurul de proiectare”. Dintre ele, 383 sunt ridicate până în 1940, iar 141 dintre acestea au cel puțin patru etaje peste parter.

Pe strada Ion Ghica, la colțul căreia a căzut Continentalul, o altă clădire, de la numărul 3, ridicată în 1938, cu opt etaje, e în clasa I. Clasa I nu e singura categorie de pe listă: alte 1.453 de clădiri sunt trecute în categoria de urgență, fără clasă de risc, iar o clădire care lipsește de pe listă poate să nu fi fost expertizată niciodată.

Sursa: Administrația Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, „Listă imobile expertizate”, tabel actualizat la 19 mai 2026. Lista oficială