Victimele și numărul lor
Între 1945 și 1989, regimul comunist din România a închis oameni pentru opinii, pentru refuzul colectivizării sau pentru că încercaseră să treacă granița. Comisia prezidențială din 2006 a estimat că au fost aproximativ 600.000 de condamnați politic. Pagina arată ce s-a numărat, ce s-a estimat și ce rămâne necunoscut.
Actualizat la 3 octombrie 2026
Printre cei închiși au fost țărani care nu au vrut să intre în gospodăria colectivă, preoți, ofițeri, studenți, foști demnitari ai statului interbelic, muncitori și oameni prinși la graniță. Fișele penitenciarelor păstrate la Sighet îi înregistrează cu ocupațiile lor: agricultori, muncitori, funcționari, meseriași, preoți, militari, ingineri, studenți, învățători, profesori, medici.
Unii au murit în anchete sau în detenție. Statistica atribuită Serviciului „C” al Ministerului de Interne numără pentru anii 1945–1964 un total de 3.847 de morți. Raportul Comisiei notează că o analiză a Securității din 1967 a găsit 1.304 deținuți decedați pentru care nu se întocmiseră acte deloc (p. 213), iar morțile din timpul anchetelor le numește „de ordinul miilor” (p. 212), pe când aceeași statistică înregistrează 203.
Comisia scrie că numărul fișelor de care dispune este „cu mult inferior numeric cifrei reale de deținuți politici” (p. 214), iar despre mortalitatea din fișe, că „trebuie să fi fost cu mult mai mare” (p. 213). Numerele pe care le poate avansa sunt, în cuvintele ei, „minimale, aproximative” (p. 214).
Mai jos, fiecare număr are alături ce reprezintă: persoane, fișe, dosare sau estimări. Numerele de tipuri diferite nu se adună între ele.
Lățimea barei este proporțională cu numărul. Barele pline sunt numere de înregistrări păstrate, barele hașurate sunt estimări calculate, iar conturul punctat este o definiție largă, care nu se referă la deținuți. Fiecare rând se deschide și arată ce intră în el și ce nu.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) scrie că statisticile Ministerului de Interne comunist numărau „peste 63.230 de deținuți” doar pentru perioada 1944–1959.
Textul nu spune dacă numără persoane aflate în detenție la un moment dat, condamnați sau arestați, și nici cine a întocmit statistica.
IICCMER, „Fișele matricole penale”
Institutul înregistrează în proiectul fișelor matricole penale „peste 76.000 de deținuți politici” (total provizoriu), cu fișele publicate pe litere.
Este un număr de persoane cu fișă păstrată. Cine nu are fișă păstrată nu apare aici.
IICCMER, „Fișele matricole penale”
Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului (CISC) de la Memorialul Sighet are 93.000 de fișe, „salvate dintr-un număr mult mai mare, dispărute sau distruse”. O altă pagină a Memorialului dă 86.000, iar IICCMER, aproximativ 90.000. Pagina în engleză a CISC spune că fișele corespund unui număr de aproape 70.000 de cazuri.
O persoană poate avea mai multe fișe, deci fișele nu sunt persoane. Raportul notează că o treime dintre condamnații ale căror sentințe au fost consultate prin sondaj nu se regăseau în această bază (p. 214).
Memorialul Sighet, „Recensământul populației concentraționare”
Raportul reia numărul comunicat Comisiei de președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), Constantin Ticu Dumitrescu: 118.000 de dosare „identificate cifric”.
Un dosar poate cuprinde mai multe persoane. Raportul nu arată cum au fost identificate dosarele și nici pe ce se bazează media de cinci persoane pe dosar.
Raport final, p. 214
Raportul înmulțește 118.000 de dosare cu cinci persoane pe dosar, rotunjește la „cca 600.000” și scrie că această estimare pare „cea mai plauzibilă pentru actualul stadiu al cercetărilor”.
Nu este rezultatul unei numărători a condamnărilor. Comisia scrie că, până la accesul la arhivele instanțelor militare, „nu pot fi avansate decât cifre minimale, aproximative”.
Raport final, p. 214 și p. 160
În alt capitol (p. 160), Raportul ajunge la tot 600.000 pe o a doua cale: aproximativ 75.000 de deținuți la un moment dat, înmulțiți cu 16 ani și împărțiți la o detenție medie de doi ani, pentru perioada 1948–1964, calcul pe care textul îl leagă de calculele AFDPR (numărul de deținuți este estimat prin calcul, nu stabilit prin numărare); după aceea autorul adaugă alte categorii. Perioada și definiția diferă de cele ale estimării de la p. 214.
Un studiu din 1997 (Lupu, Nicoară, Onișoru) a avansat 549.000 de condamnați politic, cu o pedeapsă medie de 5,5 ani.
Raportul spune că numărul „rezulta dintr-un eșantion relativ redus de sentințe” (p. 214). Metoda este alta, dar ordinul de mărime este același. Niciuna dintre cele două metode nu numără condamnările direct. Raportul socotește estimarea cu dosarele „mai apropiată de adevăr” decât aceasta (p. 214).
Raport final, p. 214 și nota 5
Raportul estimează internările administrative, adică închiderea fără proces, la o treime din numărul condamnărilor.
Este o estimare derivată din cea de 600.000. În același capitol (p. 211), 32,6% dintre fișe nu au nicio încadrare juridică, ceea ce Raportul interpretează, cu rezervă, drept internări administrative: de aici ar rezulta o internare la două condamnări, față de o treime la p. 214.
Raport final, pp. 211 și 214
Raportul adună sub „victimele directe ale represiunii” condamnații, internații, țăranii condamnați pentru delicte mascate drept „drept comun”, deportații, strămutații, cei repatriați cu forța în URSS, 520.000 de tineri din „armata cenușie”, „frontieriștii”, femeile decedate din cauza politicii demografice și alte categorii.
Nu este un număr de deținuți și nu răspunde la întrebarea câți au fost închiși.
Raport final, pp. 214–215
Cele 200.000 sunt o treime din 600.000, deci o estimare construită pe altă estimare.
Raportul își explică singur limitele. Mai jos sunt șase pasaje, cu pagina tipărită.
numeroase familii de deținuți politici ne-au rugat să le găsim rudele în evidențele noastre, iar rezultatul a fost negativ.
numărul fișelor de care dispunem este el însuși cu mult inferior numeric cifrei reale de deținuți politici.
Fișele păstrate nu cuprind toți deținuții. Comisia o spune despre propriile fișe.
o analiză a organelor de Securitate întreprinsă în anul 1967 asupra dosarelor celor internați în penitenciare și lagăre muncă a dezvăluit că pentru un număr de 1304 deținuți decedați nu s-au întocmit acte deloc „…”
În 1967, Securitatea însăși a constatat că pentru 1.304 deținuți decedați nu se întocmiseră acte.
Se practica o „dublă contabilitate”, decesele fiind trecute într-un „registru special” al penitenciarului
unele certificate de moarte au fost „reconstituite” de Securitate abia în vara anului 1957 pentru 7-8 ani anteriori
Morții erau înscriși într-un registru special al penitenciarului, iar actele de deces au fost reconstituite la distanță de ani.
în anii 1952-1953 erau „condamnați” a doua oară, „în contumacie”, deținuți care muriseră cu 1-2 ani în urmă, tot în detenție
Un deținut mort poate apărea în arhivă ca încă un condamnat.
1/3 din condamnații ale căror sentințe le-am consultat prin sondaj nu se regăsesc în baza de date a Recensământului.
timpul nu ne-a permis parcurgerea sutelor de mii de sentințe risipite în sutele de fonduri (numai în mică parte inventariate)
Comisia a verificat sentințele doar prin sondaj, pentru că nu a avut timp să examineze sutele de mii de sentințe.
Până la accesul la Arhivele Instanțelor Militare (unde ni s-a spus că fondurile nu pot fi accesate, pentru că nu sunt încă inventariate) nu pot fi avansate decât cifre minimale, aproximative.
În 2006, Comisiei i s-a spus că fondurile nu pot fi consultate, pentru că nu sunt încă inventariate. Până la accesul la ele, spune Comisia, numerele rămân minimale.
Lacunele scad, în general, numerele din arhive. Estimarea prin înmulțire are alt punct slab: pornește de la o medie de cinci persoane pe dosar, pentru care Raportul nu indică o sursă.
Singurul total pe categorii pentru morții din anchete și detenție care apare publicat în sursele consultate vine de la IICCMER, care îl atribuie Serviciului „C” al Ministerului de Interne. Documentul original nu a fost identificat în sursele consultate. Textul IICCMER adaugă că documentele regimului comunist „au încercat sistematic să ascundă dimensiunea reală a represiunii”.
| În timpul cercetărilor | 203 |
|---|---|
| În timpul executării pedepsei | 2.851 |
| Condamnați la moarte și executați | 137 |
| În lagărele de muncă | 656 |
| Total | 3.847 |
Cele patru rânduri se adună exact la total. Rândul de 656 înseamnă morți în lagărele de muncă, așa cum le grupează statistica.
Morți în anchete
Textele nu spun ce numără fiecare.
Execuții
Rata mortalității
| Sursa | Au trecut prin închisoare | Morți | Procent tipărit | 53 împărțit la numitor (calculul nostru) |
|---|---|---|---|---|
| Memorialul Sighet, pagina în română | circa 200 | 54 | — | — |
| Memorialul Sighet, pagina în engleză | circa 200 | 52 | — | — |
| Raport, p. 213 | circa 180 | 53 | 39,4% | 29,4% |
| Raport, p. 238 | circa 200 | 53 | 25,0% | 26,5% |
La Sighet au fost închiși, între mai 1950 și iulie 1955, demnitari și alte personalități. Memorialul Sighet spune că au trecut prin închisoare circa 200 de deținuți: pagina sa în română dă 54 de morți, cea în engleză, 52. Raportul dă 53 de morți și două totaluri de deținuți, circa 180 (p. 213) și circa 200 (p. 238), cu două procente, 39,4% și 25%. Dar 53 împărțit la 180 este 29,4%, iar 53 împărțit la 200, 26,5%, deci niciunul dintre procentele tipărite nu rezultă din numerele de lângă el. Raportul numără oamenii pe toată perioada mai 1950–iulie 1955, nu la un moment dat; la fel, cei circa 200 ai Memorialului sunt deținuții din toată perioada. O listă exactă nu a fost identificată în sursele consultate.
Pentru 50 dintre cei 53 de morți, Raportul spune că actele de deces au fost reconstituite abia în 1957 (p. 213).
Harta unităților din sistemul concentraționar, publicată de Fundația Academia Civică în addenda ediției românești a „Cărții negre a comunismului” și expusă la Memorialul Sighet, cuprinde, după Raport, 240 de unități de detenție, „între care” 44 de penitenciare, 61 de locuri de anchetă, depozit și surghiun, 72 de lagăre de muncă forțată, 63 de centre de deportare și domicilii obligatorii și 10 azile psihiatrice cu caracter politic. Cele cinci numere se adună la 250, iar Raportul nu explică diferența. Harta mai arăta 93 de locuri de asasinat, gropi comune și lupte soldate cu morți. Cu mai mult de 100 de sedii ale Securității, unde se făceau anchetele, Raportul ajunge la aproape 450 de locuri de detenție sau reprimare (p. 209). Harta din 1998 era o variantă minimală și a fost completată ulterior, potrivit Raportului, cu aproape 20 de locuri. Raportul numește unele dintre locuri și le grupează după rolul lor (p. 210). Harta de mai jos le arată pe cele care au putut fi localizate.
Raportul le dă ca „indice de frecventare” calculat din fișele prelucrate și vorbește despre „treceri” (Jilava ar avea „peste o treime din «treceri»”), fără să precizeze numitorul. Procentele reflectă, după Raport, mărimea locului, dar și dinamica și specificul lui (p. 210).
Locurile sunt marcate la clădire, dacă amplasamentul ei e cartografiat, și altfel la localitate. Trei locuri nu au putut fi localizate: Salcia, Bacul și „9 Culme”. Clasificarea este a Raportului (p. 210); expresia „închisori de exterminare” este a lui.
| Loc | Clasificarea Raportului | Indice de frecventare | Localizat |
|---|---|---|---|
| Loc de triaj și de depozit | 36,1% | Da | |
| Loc de triaj și de depozit | — | Da | |
| Închisori încăpătoare, cu pedepse îndelungate | 20,3% | Da | |
| Închisori încăpătoare, cu pedepse îndelungate | 16,2% | Da | |
| Puncte de lucru sau de comandă pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră; Lagăre de muncă dintre cele mai dure | 12,7% | Da | |
| Puncte de lucru sau de comandă pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră | — | Da | |
| Puncte de lucru sau de comandă pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră | — | Da | |
| Puncte de lucru sau de comandă pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră | — | Da | |
| Puncte de lucru sau de comandă pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră | — | Da | |
| Puncte de lucru sau de comandă pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră | — | Da | |
| Puncte de lucru sau de comandă pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră | — | Da | |
| Lagăre de muncă dintre cele mai dure | — | Da | |
| Mine și șantiere exterminatoare | — | Da | |
| Mine și șantiere exterminatoare | — | Da | |
| Mine și șantiere exterminatoare | — | Da | |
| Mine și șantiere exterminatoare | — | Da | |
| Mine și șantiere exterminatoare | — | Da | |
| Închisori de exterminare | — | Da | |
| Închisori de exterminare | — | Da | |
| Închisori de exterminare | — | Da | |
| Închisori de exterminare | — | Da | |
| Închisori de exterminare | — | Da | |
| Închisori de exterminare | — | Da | |
| Închisori de exterminare | — | Da | |
| Închisori de exterminare | — | Da | |
| Închisori dotate cu spitale | — | Da | |
| Închisori dotate cu spitale | — | Da | |
| Închisori pentru femei; Închisori pentru minori | — | Da | |
| Închisori pentru femei | — | Da | |
| Închisori pentru femei | — | Da | |
| Închisori pentru femei | — | Da | |
| Închisori pentru minori | — | Da | |
| Închisori pentru minori | — | Da | |
| Descrise separat de Raport (p. 211) | — | Da | |
| Descrise separat de Raport (p. 211) | — | Da | |
| Lagăre de muncă dintre cele mai dure | — | Nu | |
| Puncte de lucru sau de comandă pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră | — | Nu | |
| Puncte de lucru sau de comandă pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră | — | Nu |
Raportul publică ponderi pentru ocupație, origine socială și studii ale persoanelor din fișele de la Sighet. Două dintre aceste ponderi sunt comparate cu recensământul din 21 februarie 1956, din mijlocul perioadei 1948–1964, pe care Raportul o numește perioada de „vârf” (p. 160). Fiecare pătrat reprezintă o fișă sau, în dreapta, o persoană activă. Persoanele active sunt cele de 14 ani și peste cu ocupație, inclusiv militari și ucenici.
Ponderea celor cu studii superioare în fișe este de aproape zece ori mai mare decât în populația activă din 1956.
După eticheta de origine, ponderea țăranilor din fișe este apropiată de cea a țăranilor individuali în populația activă. După ocupația trecută în aceleași fișe, ponderea lor este sub jumătate din cea după origine. Raportul nu explică diferența dintre cele două câmpuri, deci din ele nu se poate trage o concluzie despre proporția țăranilor.
Din ce arată fișele, a căror reprezentativitate nu este stabilită: după originea socială, 57,97% dintre fișe indică o origine țărănească, 18,37% „mic burghez” și 16,18% „muncitor”. Fișele singure nu pot arăta cine a fost vizat în principal. Ponderea fișelor care indică studii superioare este totuși de aproape zece ori ponderea persoanelor cu asemenea studii în populația activă. Cele două observații nu se exclud.
Ideea că Moscova a hotărât să elimine elitele țărilor ocupate se aude des. În sursele citite, unele operațiuni au fost ordonate de sovietici, serviciile românești de securitate au funcționat sub supravegherea consilierilor sovietici, iar pentru alte măsuri nu s-a găsit un ordin sovietic. Fiecare rând are una dintre cele trei etichete. Ele privesc dovada implicării sovietice; răspunderea celor care au executat măsurile în România rămâne a lor în toate cazurile.
| Operațiune | Ce se știe | Eticheta |
|---|---|---|
| Deportarea germanilor din România: ordinul din decembrie 1944, executarea din ianuarie 1945 | Hotărârea nr. 7161 a Comitetului de Stat pentru Apărare al URSS, semnată de Stalin la 16 decembrie 1944, a cerut mână de lucru germană din România și din alte patru țări. Estimările celor deportați din România variază între aproximativ 70.000 și 80.000; nu există o numărătoare exactă. După estimări, aproximativ 15% au murit. Poliția română și militari români au participat la ridicarea oamenilor, alături de trupe sovietice. | Ordin sau acțiune sovietică |
| Predarea basarabenilor și bucovinenilor, 1944–1946 | Comisia română pentru aplicarea armistițiului a numărat cel puțin 56.450 de persoane repatriate cu forța între 23 august 1944 și 30 septembrie 1946, dintre care 9.900 de români de la est de Nistru. Operațiunea a fost făcută de comandamente sovietice și de delegați ai Comisiei Aliate (sovietice) de Control, cu sprijinul administrației române. Istoricul Vasile Achim, care a publicat numărul, îl consideră un minimum. | Ordin sau acțiune sovietică |
| Consilierii sovietici în Securitate și în Ministerul de Interne | Raportul spune că pe lângă fiecare direcție centrală și regională de Securitate trebuiau să existe cel puțin doi consilieri sovietici, care fixau sarcinile și obiectivele operative ale fiecărei unități (p. 123), și că la Ministerul de Interne era nevoie de aprobarea lor în problemele importante. O scrisoare a PCUS din 14 ianuarie 1957 propunea desființarea „instituției consilierilor” (p. 127). Potrivit istoricului Stefano Bottoni, ultimul consilier KGB a părăsit București în 1964. | Supraveghere sovietică documentată a serviciului românesc |
| Interzicerea Bisericii Greco-Catolice și arestarea episcopilor, 1948 | Măsurile au fost luate de statul român: decretul nr. 358 din 1948 (sursele dau zile diferite), episcopii arestați la sfârșitul lunii octombrie 1948. Newsweek România scrie că cererea a venit de la Moscova, fără să citeze un document. | Ordin sovietic negăsit în sursele citite |
| Arestările din mai 1950: foști demnitari, trimiși la Sighet | Memorialul Sighet spune că peste 100 de demnitari au fost aduși acolo la 5–6 mai 1950. Un ordin sovietic nu a fost găsit în sursele citite. Raportul numește Sighetul o închisoare „specializată în lichidarea, prin moarte lentă a elitelor” (p. 211). | Ordin sovietic negăsit în sursele citite |
În Lituania, comisia internațională pentru evaluarea crimelor regimurilor de ocupație scrie în concluziile sale că reprezentanții „elitei politice, militare și economice” au fost, în mare parte, printre deportați. Numărul celor deportați în iunie 1941: aproximativ 10.000 din Estonia, 15.400 din Letonia și 17.500 din Lituania; numărătorile diferă, iar numărul pentru Lituania cuprinde atât deportați, cât și bărbați arestați și trimiși în lagăre. Dintre cei 116 bărbați care au fost miniștri în cei 22 de ani de independență a Estoniei, 49 au fost închiși în 1940–1941, iar 45 dintre ei au fost executați sau au murit în lagăre.
Decretul Consiliului de Miniștri nr. 390-138ss din 29 ianuarie 1949 prevedea deportarea a 87.000 de persoane (29.000 de familii) din cele trei țări baltice. Au fost deportate aproximativ 90.000–95.000. Categoriile erau chiaburii și familiile lor, familiile „bandiților și naționaliștilor” și ale celor care îi sprijineau: categorii rurale și de rezistență; decretul nu numește elitele drept țintă.
Sursele citate nu conțin o directivă sovietică care să numească elitele drept categorie de arestat în România după 1944. Arhivele rusești nu au fost consultate, iar cărțile de specialitate nu au fost citite integral, deci absența ei din sursele citite nu este o dovadă că nu există.
Ce se poate susține: consilierii sovietici au controlat instruirea și au supravegheat ani de zile serviciul de securitate românesc, iar ordine sovietice au dus la deportarea germanilor din România. Cât a dirijat Moscova arestările clasei politice interbelice, ale clerului și ale ofițerilor, sursele citite nu spun.
Numerele din Raport sunt citate din textul său, cu pagina tipărită. Procentele din fișe sunt ale Raportului; comparațiile cu recensământul sunt calculate din volumul recensământului, paginile tipărite 346–347, iar rotunjirile și împărțirile aparțin paginii. Numerele care măsoară lucruri diferite nu se adună.