Fereastra căscatului

Cel mai direct test al ipotezei oxigenului a venit chiar în 1987: psihologul Robert Provine, împreună cu Bruce Tate și Leonard Geldmacher, a pus studenți să respire amestecuri de aer îmbogățite cu dioxid de carbon sau cu oxigen pur. Nici numărul de căscaturi, nici durata lor nu s-au schimbat — iar un exercițiu fizic suficient pentru a dubla ritmul respirator n-a mișcat rezultatul nici el. Ipoteza oxigenului a ieșit din discuție cu date, nu cu presupuneri.

Datele din două studii de teren distincte susțin o legătură cu temperatura, fără să stabilească singure funcția finală a căscatului. Trage cursorul de mai jos și urmărește forma măsurată a ratei de căscat contagios în două orașe, la depărtare de un continent unul de altul.

Fereastra termică, măsurată în două orașe

În 2011, cercetătorii Andrew Gallup și Omar Eldakar au oprit 160 de pietoni pe străzile din Tucson, Arizona, în două anotimpuri diferite, și le-au arătat fotografii cu oameni căscând. Iarna, la 22 de grade Celsius, 45% dintre cei opriți (36 din 80) au căscat la rândul lor. Vara, la 37 de grade — aproape de temperatura corpului —, doar 24% (19 din 80) au făcut-o. Temperatura a rămas singurul factor care explica statistic diferența, chiar și după ce cercetătorii au verificat separat somnul din noaptea anterioară, timpul petrecut afară și umiditatea aerului.

Trei ani mai târziu, o echipă condusă de Jorg Massen a repetat ideea la Viena, cu 120 de pietoni, ca să testeze și capătul rece al ipotezei. La 1,4 de grade Celsius, doar 18,3% (11 din 60) au căscat contagios; la 19,4 de grade, aproape de temperatura la care Tucson înregistrase vârful, procentul a urcat la 41,7% (25 din 60). Cele două orașe folosesc echipe, ani și populații diferite, așa că cifrele nu se adună într-o singură statistică — dar citite una lângă alta, desenează aceeași formă: un vârf undeva în jurul a 20 de grade și o coborâre spre ambele extreme, rece și fierbinte deopotrivă. În fiecare oraș luat separat, rata de la vârf este de aproape două ori mai mare decât rata de la extrema testată: de 1,9 ori la Tucson, de 2,3 ori la Viena.

Dovada din laborator

Dacă temperatura de afară doar corelează cu ceva ce se petrece în interiorul capului, pasul următor e să schimbi direct acel ceva. Într-un experiment din 2007, Andrew Gallup și Gordon Gallup Jr. au arătat unor voluntari filmări cu oameni căscând, în timp ce le controlau fie modul de respirație, fie temperatura frunții. Rezultatele au fost compatibile cu direcția prezisă de ipoteza răcirii creierului.

Respirația pe nas, care preîncălzește și umidifică mai mult aerul înainte să ajungă la baza creierului, a redus căscatul contagios de la 48% la 0%. O compresă rece ținută pe frunte — o cale complet diferită de a răci aceeași zonă — l-a redus de la 41% la 9%. În ambele cazuri, corpul avea deja acces la o cale de răcire; nu mai avea nevoie să deschidă „fereastra” prin căscat.

Mecanismul din spatele ferestrei

Ipoteza mecanismului propusă de cercetătorii citați mai sus leagă cele două seturi de rezultate printr-un singur model. Inspirația adâncă din timpul căscatului întinde maxilarul, mărește presiunea din cutia toracică și crește brusc întoarcerea venoasă spre cap. Sângele venos, răcit de aerul inhalat pe nas și pe gură, ar putea ajunge în sinusul cavernos — un mic bazin din jurul arterei carotide interne, chiar la baza craniului — și ar putea prelua acolo căldura sângelui arterial care urmează să intre în creier. Practic, un radiator scurt și rapid. Acest model ar explica de ce funcționează doar într-o fereastră de temperatură: dacă aerul de afară e mai fierbinte decât corpul, o inspirație adâncă nu mai răcește nimic; dacă frigul de afară este deja suficient de puternic, corpul se răcește oricum prin alte căi.