Marius Comper EN

British Museum 1958,1202.1 · romană, secolul al IV-lea d.Hr.

De ce Cupa lui Lycurgus trece din verde în roșu

Luminată din față, această cupă romană de sticlă are o nuanță mată de verde-jad. Luminată din interior sau din spate, capătă o strălucire roșie. Culoarea vine de la particule de metal cu diametrul de obicei în jur de 70 de nanometri. Mută lampa, schimbă metalul și vezi cum calculul decide culoarea.

luminată din fațăluminată din spate
Încearcă
Desen simplificat al cupei, cu culori calculate. Deplasează lampa în jurul cupei sau folosește glisorul.
Proporția de lumină care trece prin sticlă, în funcție de lungimea de undă. Linia: valorile calculate. Punctele: valorile măsurate de Brill în 1965 pe o așchie din cupă. Zona umbrită: intervalul de comparație folosit aici (495–516 nm).

O cupă cu două culori

British Museum datează cupa în secolul al IV-lea d.Hr.; ca loc de fabricare au fost propuse atât Roma, cât și Alexandria. Este o diatretă, un vas de sticlă tăiat și șlefuit astfel încât figurile să se ridice în relief deasupra peretelui, unele legate de el doar prin mici punți. Decorul îl arată pe regele trac Lycurgus, care l-a atacat pe zeul Dionysos, prins de Ambrosia, o însoțitoare a zeului prefăcută în viță-de-vie. Cupa se află la British Museum din 1958.

Când lumina zilei cade din față, cupa pare opacă și verzuie. Luminată din interior sau din spate, capătă un roșu intens, cu o nuanță de violet. Muzeul o descrie drept singurul exemplar întreg din acest tip de sticlă; alte piese s-au păstrat doar ca fragmente.

Particule de metal

În 1965, Robert Brill, de la Corning Museum of Glass, și-a publicat studiul asupra unei așchii desprinse din piciorul rupt al cupei. La un milion de părți de sticlă reveneau, în greutate, circa 300 de părți de argint și 40 de părți de aur. Pe o suprafață lustruită de circa 2 milimetri pătrați, Brill a măsurat, pentru fiecare culoare, câtă lumină trecea prin așchie și câtă era reflectată.

În 1990, David Barber și Ian Freestone au examinat fragmente din cupă cu un microscop electronic cu transmisie. Au găsit particule metalice cu diametre între 50 și 100 de nanometri, de obicei în jur de 70. În aliaj, 66,2 % dintre atomi sunt de argint, 31,2 % de aur și 2,6 % de cupru.

Cele două raporturi descriu lucruri diferite. La un atom de aur revin circa 14 atomi de argint în sticla luată în ansamblu și circa doi în particule. Particulele sunt bogate în aur; Barber și Freestone pun asta pe seama faptului că aurul se separă mai ușor din sticlă sub formă de metal.

Calculul

Lumina pune electronii de conducție dintr-o particulă mică de metal să oscileze împreună; aproape de rezonanță, particula absoarbe și împrăștie lumina deosebit de puternic. În 1908, Gustav Mie a descris exact cum împrăștie și absoarbe lumina o sferă uniformă de orice mărime, aflată într-un mediu uniform. Modelul folosește soluția lui, în forma publicată de Craig Bohren și Donald Huffman în 1983, pentru o sferă din aliajul măsurat, în sticlă cu indicele de refracție 1,50. Constantele optice ale metalelor sunt măsurătorile lui Peter Johnson și Robert Christy (1972); pentru aliaj, permitivitățile celor trei metale sunt mediate după proporția atomilor, ceea ce e o aproximare.

Pentru particule cu diametrul de 70 nm, cea mai puțină lumină trece la 506 nm, în zona albastru-verzuie a spectrului. Curba lui Brill pentru sticla reală are o scădere largă, cu fundul în jur de 505 nm. Intervalul de comparație folosit aici, 495–516 nm, încadrează acest fund plat, cu o marjă pentru citirea graficului. Particulele de aur pur, cu diametre între 50 și 100 nm, în sticlă cu indicele între 1,50 și 1,55, pun minimul la 548 nm sau mai spre roșu: scăderea exclude aurul. Argintul nu se exclude la fel de clar: particulele de argint de circa 84 nm ajung la 494 nm, iar într-o sticlă puțin mai densă intră în interval. Schimbate pe rând, indicele sticlei (1,50–1,55), o distribuție de diametre între 50 și 100 nm, alt mod de a amesteca metalele sau mai mult cupru mută minimul aliajului doar între 506 și 516 nm; combinația cea mai extremă testată ajunge la 520 nm.

CazMinim de transmisie
aliajul măsurat, 70 nm, indicele sticlei 1,50506 nm
indicele sticlei 1,52510 nm
indicele sticlei 1,55516 nm
diametre între 60 și 80 nm506 nm
diametre între 50 și 100 nm514 nm
medie ponderată a indicilor de refracție514 nm
fără cupru506 nm
10 % cupru, același raport argint–aur510 nm
diametre între 50 și 100 nm, indicele 1,55520 nm
aur pur, 50–100 nm, indicele 1,50–1,55≥ 548 nm
argint pur, 50–100 nm, indicele 1,50până la 494 nm

Când particulele atenuează lumina albastru-verde, lumina roșie trece cel mai ușor, iar puțin violet adaugă o nuanță purpurie: strălucirea cupei. Ce împrăștie particulele înapoi, spre privitor, e verzui: culoarea văzută în lumina din față.

Ce nu explică calculul

Cât de întunecată e sticla depinde de cât metal întâlnește lumina în drum. Asta nu se poate deduce din analize, așa că această cantitate e ajustată astfel încât aliajul măsurat să lase să treacă 4,2 % la minim, cum a măsurat Brill; suprafețele sticlei sunt considerate să lase să treacă 92 %. Luminozitatea culorii din față e ajustată după reflectanța măsurată de el, circa 14 %. Aceste ajustări influențează puțin și nuanța. Potrivirea privește mai ales locul scăderii: spre roșu, sticla calculată lasă să treacă mai mult decât a măsurat Brill (circa 58 % față de 44 % la 615 nm).

Reflectanța măsurată de Brill avea maximul în jur de 540–550 nm. Conform modelului, lumina împrăștiată de particule spre privitor are maximul la 514 nm. Modelul lasă deoparte reflexia la suprafața sticlei, filtrarea la ieșire a luminii împrăștiate în interior, contribuția fierului la culoare și abaterile particulelor de la forma sferică.

Proporția de cupru diferă de la o sursă la alta. Barber și Freestone au găsit că 2,6 % dintre atomi sunt de cupru; un rezumat din 2007 spune circa 10 % cupru, fără să precizeze baza. Cu 10 % cupru și același raport argint–aur, minimul se mută de la 506 la 510 nm.

Întâmplare sau rețetă

Nimic nu arată că sticlarii știau ce produce culoarea, iar rețeta romană nu e cunoscută. Laboratorul lui Brill a reprodus efectul în topituri de 1,2 kg. În cele mai multe dintre sticlele lui experimentale, culoarea apărea la reîncălzire, între circa 580 și 1000 °C, și dispărea aproape complet peste circa 1050 °C, când metalul se dizolva din nou. Compoziția, timpul, temperatura și atmosfera cuptorului contau toate; de ce efectul e atât de rar în sticla romană rămâne o întrebare deschisă.

Albastrul cerului e tot lumină împrăștiată, dar de moleculele aerului, mult mai mici decât lungimea de undă; ele împrăștie tot mai puternic lumina pe măsură ce lungimea de undă scade. Aici culoarea vine dintr-o rezonanță a metalului, care atenuează cel mai mult un anumit interval de lungimi de undă.

Distribuie rezultatul

Linkul păstrează poziția lămpii, compoziția aliajului și diametrul particulelor.

Surse

Sursa fiecărui număr de pe pagină e indicată în notele proiectului. Ilustrația simplificată a cupei folosește culorile rezultate din calcul; nu e folosită nicio fotografie de muzeu.

  1. Robert H. Brill, „The chemistry of the Lycurgus Cup”, Comptes rendus du VIIe Congrès international du verre, Bruxelles, 1965, vol. II, lucrarea 223 (fig. 3–4, tabelul 1); scanare Rakow Research Library, Corning Museum of Glass, CC BY-NC-SA 4.0. Punctele de pe graficul de transmisie provin din fig. 3.
  2. David J. Barber, Ian C. Freestone, „An investigation of the origin of the colour of the Lycurgus Cup by analytical transmission electron microscopy”, Archaeometry 32 (1), 1990, 33–45, doi:10.1111/j.1475-4754.1990.tb01079.x.
  3. Ian Freestone, Nigel Meeks, Margaret Sax, Catherine Higgitt, „The Lycurgus Cup — A Roman nanotechnology”, Gold Bulletin 40 (4), 2007, 270–277, doi:10.1007/BF03215599.
  4. P. B. Johnson, R. W. Christy, „Optical constants of the noble metals”, Physical Review B 6, 1972, 4370–4379, doi:10.1103/PhysRevB.6.4370; date preluate din refractiveindex.info (CC0).
  5. Craig F. Bohren, Donald R. Huffman, Absorption and Scattering of Light by Small Particles, Wiley, 1983 (algoritmul BHMIE); Gustav Mie, Annalen der Physik 330, 1908, 377–445.
  6. Chris Wyman, Peter-Pike Sloan, Peter Shirley, „Simple analytic approximations to the CIE XYZ color matching functions”, JCGT 2 (2), 2013, jcgt.org (culorile afișate).
  7. British Museum, 1958,1202.1 (fișa obiectului).