Malaria a fost în România. Am stins-o în treisprezece ani.

Capitolul 1 · Numele bolii

Frigurile

Înainte să fie malarie, au fost frigurile — tremuratul care golea satele de lângă bălți în fiecare toamnă și le umplea cimitirele. Numele savante au venit târziu: paludism, de la latinescul palus, mlaștină, și malarie, din italiana mala aria, „aerul rău”.

După istoricul medicinei Marian Vasile, cele dintâi mărturii despre acest flagel în regiunea Pontului Euxin îi aparțin lui Ovidiu, care descrie în Epistolae ex Ponto accesele dese de frisoane cu delir de care suferea din pricina emanațiilor mlaștinilor din jur. Mai târziu, Dimitrie Cantemir pomenește în Descriptio Moldaviae „dracul bălților”, care face mai multe victime decât ciuma; același subiect apare și în cronica Mohács (1580–1619), în Transilvania.

În 1892, România număra deja 196.314 cazuri de paludism prezentate la examenul medical, la cinci milioane de locuitori — primele statistici de morbiditate, apărute odată cu studiul lui Victor Babeș despre paludism, publicat în România Medicală în 1893.

196.314

cazuri în 1892, la cinci milioane de locuitori

Cu douăzeci de ani înainte, un profesor de medicină din București scrisese pentru țărani un manual ajuns deja la ediția a patra: Despre friguri, „mic tractat potrivit pe înțelegerea popolului român, pentru a servi în localitățile unde nu sunt medici”. Autorul, Giorgiade Obedenaru, fost intern al spitalelor din Paris și membru al societății academice, își învăța cititorii să recunoască boala după semne.

„Din tóte lacurile, din tóte eleştaele, din tóte smîrcurile, din tóte noróele şi din pămêntul necultivat (nelucrat) şi umed, se rădică mereŭ în aer vaporĭ de apă încărcaţĭ de miasme.”

Adică, pe limba de azi: din toate lacurile, eleșteele, smârcurile și noroaiele se ridică vapori încărcați de miasme — particule de materie organică putredă. Teoria miasmelor era știința oficială a vremii; Ronald Ross avea să dovedească abia în 1897–1898 că vinovatul adevărat este țânțarul care înțeapă, nu aerul care plutește.

Leacul cel mare, timp de secole, a fost chinina din scoarța peruană de chinchină, izolată ca substanță în 1820 de Pierre-Joseph Pelletier. Gustul ei amar a fost, generații la rând, gustul supraviețuirii: Grecia anilor 1930 înghițea și treizeci de tone de chinină pe an.

Capitolul 2 · 1904–1923

Omul care a numărat țânțarii

La începutul secolului XX, profesorul Ion Cantacuzino pornește prima campanie științifică împotriva centrelor de expansiune ale paludismului — cu anchete epidemiologice județ cu județ.

Între 1904 și 1912, echipele lui Cantacuzino cercetează pe rând Teleormanul, Ilfovul, Vlașca, Romanații și un cartier al Constanței. La sugestia lui, biologul Nicolae Leon scrie monografia Studii asupra culicidelor din România (1910) — prima hartă serioasă a dușmanului.

În 1907, echipele lui Cantacuzino au studiat 45.550 de oameni, dintre care 25.000 au primit tratament profilactic cu chinină, iar 23.500 au format eșantionul martor — cu mențiunea că subtotalurile sursei nu se adună la total (48.500 față de 45.550). Chiar și așa, organizarea e remarcabilă pentru o vreme când sistemul sanitar abia se năștea.

45.550

oameni studiați în 1907

25.000

cu chinină profilactică

23.500

eșantion martor

Primul Război Mondial spulberă totul: rețea medicală dezorganizată, foamete, refugiați, trupe în marș. După spusele academicianului Mihai Ciucă, numărul cazurilor înregistrate în timpul războiului și imediat după poate fi înmulțit lejer cu trei fără riscul exagerării — în Oltenia se sare de la 4.500 de cazuri în 1912 la 40.000 în 1923. Iar odată cu armatele vine ceva nou și cumplit: Plasmodium falciparum, rar până atunci pe aceste meleaguri.

Capitolul 3 · Vectorul

Țânțarul

Dușmanul are nume, prenume și buletin de analize: patru taxoni de Anopheles, trei paraziți și un calendar de transmisiune măsurat pe zile.

Agenții transmiterii în România au fost Anopheles maculipennis — cu „varietățile” typicus, messeae și atroparvus, cum se spunea în taxonomia vremii — și Anopheles sacharovi, găsit la început doar pe litoralul Mării Negre. Dintre cele 351.999 de exemplare identificate între 1949 și 1952 în peste 300 de localități, 43,27% erau Anopheles messeae.

Cel mai perfid, sacharovi, se întinde de pe litoral spre nord-estul Tulcei încă din 1938, iar în 1945–1946 dezlănțuie adevărate valuri hiperepidemice. Doar femela înțeapă — masculul, cu antenele lui stufoase, e un vegetarian inofensiv.

Paraziții, măsurați până în 1949: Plasmodium vivax 73%, Plasmodium falciparum 25,5% și Plasmodium malariae 1,5% (tipărit „15%”, imposibil — suma ar trece de 100). Primăvara și vara domnește vivax (80–90% din infecții); toamna lovește falciparum, care în valurile grave urcă și la 70%.

Calendarul e nemilos și precis: ciclul parazitului în țânțar cere circa 16°C pentru vivax și 21°C pentru falciparum. Sezonul de transmisiune ține 115 zile în jurul Botoșanilor și Iașilor, 135 în Dobrogea și Bărăgan, 140 pe valea Mureșului. Prima generație de anofeli eclozează între 8 și 25 mai în câmpia dunăreană, Dobrogea, Prutul inferior și Banat; urmează cinci până la șapte generații până toamna.

Densitățile par ireale azi: 600–800 de anofeli pe locuință într-un iunie obișnuit, până la 4.000–5.000 la Ciofliceni, pe valea Mostiștei, la Rața, în mlaștina Brăilei, și în satele Deltei. Aproape 30% din teritoriul țării oferea condiții prielnice vectorului — iar endemia nu urca peste 200 de metri altitudine.

4–5.000

anofeli într-o singură casă, în zonele inundabile

200 m

plafonul altitudinal al endemiei

Larvele de Anopheles se recunosc dintr-o privire: stau paralele cu suprafața apei, pe când cele de Culex atârnă. Generații de microscopiști au învățat semnul pe de rost.

Povestea are și un epilog taxonomic: în 2004, o echipă româno-britanică descrie de pe litoralul Mării Negre și din câmpiile dunărene o specie nouă, Anopheles daciae — botezată după Dacia, ascunsă până atunci sub numele de messeae. Statutul ei a fost disputat, iar analize ADN ulterioare i-au confirmat independența.

Capitolul 4 · 1940–1948

Războiul

Al Doilea Război Mondial dărâmă ce se clădise în douăzeci de ani. Medici plecați pe front, medicamente întrerupte, populații mutate dintr-o parte într-alta, tulpini noi de paraziți și doi ani de secetă cumplită: endemia explodează.

Vârful vine în 1942, cu o incidență de 1.218 cazuri la 100.000 de locuitori. Urmează 421,5 în 1944 și 735,1 în 1946 — iar numerele acestea sunt cele înregistrate; realitatea era mai rea.

Iadul are un nume: Tulcea, 1946. Între 105 și 210 decese prin paludism la 100.000 de locuitori; indicii splenic și parazitar ating 90% în unele colectivități. Sate întregi riscau să fie abandonate de populația îngrozită de mortalitatea infantilă înspăimântătoare.

La Beibugeac, într-un sat de 622 de locuitori s-au înregistrat 774 de cazuri — noi plus recăderi — iar indicele plasmodic al copiilor era de 94,54% după sezonul epidemic. Ratele pe sate, la mia de locuitori, sună ca niște scoruri imposibile: Medgidia 732,5; Mihai-Viteazu 522,7; Măcin 240,6; Erbiceni 226,8; Piatra-Teleorman 108,4.

774

cazuri la Beibugeac, în 622 de locuitori (1946)

94,54%

indicele plasmodic al copiilor

Harta întocmită la 1 ianuarie 1949, după cazurile din 1948, arată ierarhia suferinței, în bolnavi la 100.000 de locuitori: Tulcea conduce detașat cu 14.897, urmat de Iași cu 9.187 și Covurlui cu 8.370. Apoi Fălciu, Ialomița, Ilfov, Teleorman și Brăila, cu 4.000–5.000; Tutova, Vlașca, Constanța și Tecuci, cu peste 3.000.

Armata adusese însă, fără să știe, și arma: DDT-ul, cu care fuseseră pudrați soldații împotriva păduchilor, avea să devină, pulverizat pe pereții caselor, instrumentul răzbunării.

Capitolul 5 · Omul

Ciucă

Niciun război nu se câștigă fără un comandant. Al nostru s-a născut în 1883 la Săveni, a semnat Tratatul de la Versailles și a condus, efectiv, lupta planetei împotriva paludismului.

Mihai Ciucă (18 august 1883, Săveni – 20 februarie 1969, București) intră în medicină pe ușa epidemiilor: în 1911 învinge la Iambol, în Bulgaria, o holeră care secerase sute de vieți, iar în 1913, alături de Cantacuzino, aplică vaccinul antiholeric în plin focar — o decizie socotită de savanți „o sinucidere”, care oprește epidemia la Dunăre.

În 1920, lucrând cu Jules Bordet la Bruxelles, descoperă fenomenul lizogeniei — virusul care „se ascunde” în bacterie și se transmite ca o zestre. În 1924 e numit expert, iar în 1928 secretar general al Comisiei internaționale a paludismului de la Geneva — adică, efectiv, conducătorul luptei mondiale cu flagelul. Își notează zilnic, între 1924 și 1940, un jurnal de misiuni pe patru continente.

Refuză catedrele de la Zürich (1934) și Hamburg (1935), dar primește cu plăcere catedra de igienă de la Iași (1922–1934), apoi pe cea de microbiologie de la București. Întemeiază stații de studiu al paludismului la Gurbănești (1930), Tomești (1931), Techirghiol (1935) și Beiuș, plus două centre de terapie: la Socola-Iași (1927) și la Spitalul Central (1935).

Sub auspiciile lui se lămuresc paradoxurile endemiei românești: în Deltă, unde anofelismul e uriaș, morbiditatea e mai mică decât pe Prut și Dunăre (Zotta, 1926); în schimb, orezăriile concentrează boala — într-un bazin, 78% din cazuri se strâng în jurul culturilor de orez.

După 1947 face parte din comitetul celor cinci experți care conduc lupta mondială, alături de Pampana, Gabaldón, Russell și Fairley. La 12 mai 1966, la Geneva, primește, împreună cu sovieticul Sergiev, Premiul internațional Darling. Avea 83 de ani și 42 de ani de paludism în spate; în loc de discurs de mulțumire, prezintă o scurtă comunicare științifică.

„Când domnul Ciucă și-a început activitatea internațională, paludismul era boala cea mai răspândită de pe glob. Un om din trei avea parazitul în sânge.”

Moare la 20 februarie 1969. Cu câteva ore înainte, discutase cu glas stins rezultatele unei experiențe, spunându-le colaboratorilor cum s-o continue. Seara, asistentul său Dan Panaitescu îi telefonase biografului: „M-a chemat de urgență, cu caietele de experiențe.”

Capitolul 6 · 1947–1955

Campania

În februarie 1947, Comisia tehnică a paludismului primește misiunea reorganizării luptei pe baze științifice. Urmează unul dintre cele mai ambițioase programe sanitare din istoria României.

Mai întâi, experimentul: în 1947–1948, noua strategie — insecticide remanente plus tratarea intensivă a bolnavilor — se aplică restrâns, în Tulcea și Teleorman. La Murighiol, indicele plasmatic scade de la 71,6% în 1946 la 3,6% în 1948. „Succesul a fost total”, scrie Vasile.

În 1948, o înregistrare mai bună scoate la iveală 338.198 cazuri — 210.111 noi și 128.087 recăderi, adică 2.131 de bolnavi la 100.000 de locuitori. Ciucă însuși avertizează că și așa numerele sunt sub realitate: înregistrarea rămânea defectuoasă.

338.198

cazuri în 1948 — vârful din care pornește campania

2.131

bolnavi la 100.000 de locuitori

În 1949, Ministerul Sănătății creează rețeaua: 28 de stații antimalarice complete, 36 de posturi dependente și un post independent, în douăsprezece regiuni — cu laboratoare de hematologie și entomologie și peste 800 de oameni: medici paludologi, entomologi, microscopiști, agenți de dezinsecție. Medicamentele se distribuie gratuit; la început, asistentele Crucii Roșii, învățătorii și elevii ajută voluntar la împărțirea lor.

Arma principală: pulverizarea remanentă în locuințe. DDT 5% în petrol sau HCH de fabricație locală („nitroxan”), câte 2 grame de DDT ori 1 gram de HCH pe metru pătrat, cu aparate Calimax de 12 litri purtate pe umăr. Se stropeau pereții până la un metru înălțime, crăpăturile, adăposturile de animale, streșinile de stuf. Efectul: la Piatra, densitatea anofeliană scade de la 76,9 la 0,3 țânțari pe casă în 61 de zile; la Medeleni-Iași, de la 373 la 1,4 în 81 de zile.

Alături de stropiri merg chimioterapia și chimioprofilaxia sistematică: acrină (Acriquină, Atebrină), biguanide (Paludrină) și chinoline (clorochină) — cu scheme de tratament curativ și clinoprofilactic din aprilie până în octombrie, inclusiv pentru gravide, mame care alăptează și copiii din coloniile școlare — scheme ale vremii, abandonate între timp.

Rezultatul e o prăbușire fără precedent: 233.962 de cazuri în 1949 (−30%), 95.469 în 1950, 42.028 în 1951, 13.830 în 1952 — anul în care, pentru prima oară, recăderile (7.196) depășesc cazurile noi (6.634). Apoi 3.114 în 1953 și doar 916 la sfârșitul lui 1954: o scădere de 99,73% față de 1948.

Iar țânțarul n-a apucat să se adapteze: la șapte ani de la începerea pulverizărilor, vectorii arătau aceeași sensibilitate la insecticide ca la început — spre deosebire de Grecia, unde se semnalau deja tulpini de sacharovi rezistente la DDT, sau de Liban, unde rezistența apăruse după numai un an și jumătate.

Din 1950, la cursurile de specializare ale medicilor paludologi se adaugă helmintologia — ca personalul să poată fi redirecționat, nu concediat, pe măsură ce endemia dă înapoi. Victoria era deja prevăzută în programă.

Capitolul 7 · 1955–1967

Ultimii

În august 1955, la Ciudad de México, lumea adoptă conceptul eradicării globale. România sare direct în etapa de atac — și începe vânătoarea ultimelor focare.

Strategia devine chirurgicală: depistare pasivă și activă, inactivarea sursei umane prin chimioprofilaxie intensivă, bariere de insecticide la granița cu Bulgaria și Iugoslavia. În 1958 însă vine alarma: 738 de cazuri depistate, 430 în bazinul hidrografic Vedea și 140 în valea Dunării.

Răspunsul e o campanie extensivă cu controale hematologice repetate doi-trei ani la rând — și o noutate terapeutică a vremii: tratamentul prezumptiv în doză unică (300 mg clorochină + 25 mg pirimetamină) pentru orice bolnav febril, indiferent de rezultatul testului. În 1959 mai sunt 184 de cazuri.

În 1960, Ministerul oprește pulverizările. Din 4.115.548 de examene hematologice ies 83 de cazuri: 59 din zonele aflate încă în atac, 16 din zone de consolidare și 8 din zone aparent fără paludism — acestea din urmă cu P. malariae, posttransfuzionale. În 1961, tot teritoriul cu endemicitate intră în consolidare.

4.115.548

examene hematologice în 1960

83

cazuri găsite

La sfârșitul lui 1961 se comunică 28 de cazuri — unul nou și indigen (ultimul raportat vreodată), unul de import, 20 de recăderi și 6 transfuzii. Apoi lanțul de borne oficiale: în 1963 autoritățile române declară Organizației Mondiale a Sănătății eradicarea; în 1965 se încheie campania; în 1967 OMS certifică România ca zonă fără malarie.

Socoteala finală a deceniului: de la 338.198 cazuri la ultimul caz indigen — cu metoda pe care Ciucă o numea „asociată”: chimioterapie și chimioprofilaxie sistematică sub protecția neîntreruptă a imagocidelor remanente.

Capitolul 8 · Azi

Întoarcerea tăcută

Boala a plecat. Țânțarul, nu. Complexul Anopheles maculipennis e și azi acasă în România — iar parazitul sosește anual cu avionul, în sângele călătorilor.

În august 2011, un tânăr de 25 de ani, muncitor agricol sezonier în Grecia — în Evrotas, Lakonia — se întoarce acasă și se îmbolnăvește de malarie cu P. vivax, contractată în Uniunea Europeană. Medicii de la spitalul „Victor Babeș” trag semnalul: în Grecia reapăruseră focare autohtone, iar România, țară cândva endemică, trebuie să rămână vigilentă.

Cazurile românești documentate după 1967 sunt „de import”. Între 1967 și 2014 s-au diagnosticat 814; între 1980 și 2007, cam douăzeci pe an. Structura spune povestea migrației pentru muncă: 88% vin din Africa, 75% sunt cu falciparum, 59% la oameni de peste 40 de ani, 80% la lucrători. Până în 2007, marinarii dădeau 70% din cazuri; după criză, muncitorii plecați oriunde.

Seria oficială ECDC (rapoartele de țară) arată, între 2011 și 2015, 40, 32, 43, 47 și 30 de cazuri, iar între 2016 și 2019: 21, 15, 18 și 22. O comunicare parlamentară din 2016 rotunjea la circa 50 de cazuri de import pe an. Atenție însă: România nu are o bază de date centralizată a cazurilor — numerele din studii acoperă doar centrele care le-au raportat.

Între decembrie 2023 și ianuarie 2024, patru români se întorc cu malarie din Zanzibar. Iar în toamna lui 2024, o femeie de 44 de ani, venită din Nigeria fără profilaxie, ajunge la spitalul din Arad cu malarie severă cu falciparum — boala fusese luată la început drept o viroză, probabil COVID. Transferată de urgență la București, moare prin insuficiență multiplă de organe; parazitemia ajunsese la 15–18%. Cazul, publicat în noiembrie 2024, era primul import documentat din Nigeria în România.

Poate reveni transmiterea locală? Vectorii competenți sunt prezenți mai ales în sudul și sud-estul țării, iar modelele climatice arată temperaturi în creștere: plus 0,72°C față de perioada eradicării, cu o proiecție de circa 24°C medii în iulie 2030 la Iași — optimul de dezvoltare al culicidelor. Concluzia cercetătorilor ieșeni e prudentă: riscul de reemergență există și cere supraveghere permanentă. ECDC, la rândul ei, socotește deocamdată scăzut riscul extinderii transmiterii în Uniune.

Capitolul 9 · Arhiva

Documente

Fiecare număr din pagina aceasta trimite la actul lui. Mai jos sunt actele pe care stă povestea — cele vechi, în facsimil; cele noi, la sursă.

Ancoră principală: raportul campaniei înseși, publicat de academicianul Ciucă în Bulletin of the World Health Organization (1956) — 27 de pagini cu tabelele I și II, hărțile și metodele. Textul integral e liber pe PubMed Central (PMC2538296), iar Organizația Mondială a Sănătății îi păstrează scanul în arhiva IRIS.

Alături de el: sinteza istorică a doctorului Marian Vasile (Noesis, 2000), abstractul campaniilor 1923–1963 al lui Neghina și colaboratorii (2011), cazul din Grecia al echipei Florescu (Eurosurveillance, 2011), studiul climatic ieșean (2016), capitolul european al lui Piperaki (2018), rapoartele anuale ECDC, cazul fatal de la Arad (2024) și necrologul lui Ciucă semnat de Radu Iftimovici (1983). Lista completă, cu legături, e la Surse.

Două neconcordanțe oneste, ca să nu le descoperiți singuri: literatura modernă citează adesea „333.198 cazuri în 1948”, cu 5.000 mai puțin decât cele 338.198 ale lui Ciucă — pagina urmează sursa primară și notează varianta. Iar anul „eradicării” depinde de bornă: 1961 ultimul caz, 1963 declarația națională, 1965 sfârșitul campaniei, 1967 certificarea OMS.