Marele smog

Marți, 9 decembrie

Marți dimineață capacul se ridică. Ceața se risipește și orașul își recapătă contururile. Cinci zile de întuneric galben — de vineri dimineață, 5 decembrie, până marți dimineață, 9 decembrie — s-au terminat.

Dar contoarul nu se oprește. În Greater London — circa 8,5 milioane de oameni — morțile din 15 decembrie sunt tot aproape duble față de dinaintea ceții: 425 într-o zi, față de 259–321 la început de lună. Vârful fusese duminică–luni, 7–8 decembrie: 894 și 910 morți pe zi. (Logan, 1953, după data decesului.)

Medicul-șef statistician W. P. D. Logan a socotit atunci circa 4.000 de morți în două săptămâni: între 3.717 (față de săptămâna de dinaintea ceții) și 4.075 (față de media 1947–1951). Creșterea din ianuarie — 2.977 de înregistrări în prima săptămână, față de o medie de 2.303 — mergea în paralel și în afara Londrei, a spus el, deci ar fi fost „independentă de ceață”. Jumătate de secol mai târziu, Bell și Davis aveau să respingă tocmai această concluzie.

Iată decembrie, zi cu zi, în Greater London, după data decesului — numărătoarea lui Logan. Banda galbenă e ceața, 5–9 decembrie. Creșterea se vede din prima zi; vârful e pe 7–8; iar pe 15 decembrie linia e tot mult deasupra începutului.

Și săptămânile, după data înregistrării: în săptămâna ceții (care s-a încheiat pe 13 decembrie), 4.703 morți înregistrați în Greater London, față de media de 1.852 a anilor 1947–1951. Săptămâna următoare rămâne la 3.138, față de media 1.914. În restul marilor orașe — 14 milioane de oameni — creșterea a fost de 164 de morți; la Londra, de 2.641.

Pe tot intervalul 30 noiembrie 1952 – 28 februarie 1953, Greater London adună 13.375 de morți peste normal (Bell și Davis, 2001). Zi cu zi, morțile au mers după dioxidul de sulf din ziua precedentă — corelație 0,94. Iar în țesutul pulmonar păstrat de la morții din 1952, cercetătorii au găsit mai târziu „dominanța funinginei reținute” (Hunt și colegii, 2003, rezumat).

Cauzele, în comitatul administrativ, în săptămâna ceții: bronșita ucide de peste opt ori mai mult (76 → 704), pneumonia de peste trei ori și jumătate (45 → 168). N-au crescut nici accidentele rutiere, nici sinuciderile — poate fiindcă pe străzi erau mai puține mașini. (Logan.)

Presiunea pe spitale: pe 9 decembrie, Serviciul de Urgență pentru Paturi primește 492 de cereri — un „vârf fără precedent”; în săptămâna ceții internează 2.019 oameni, față de un record anterior de 1.169. În spitalele Londrei, internările urcă de la circa 750 pe zi la 1.100 în săptămâna care s-a încheiat pe 9 decembrie, iar partea bolilor respiratorii de la 23% la 41%. Asigurările de boală ale muncitorilor din Londra și Middlesex sar cu 108% (+15.000 de cereri) în săptămâna următoare.

Raportat la milion de locuitori, excesul săptămânii ceții — 445 — a întrecut până și excesul holerei din săptămâna ei cea mai neagră, 1866 (426). Doar gripa din 1918 a stat mai sus (785). (Scott, comitatul administrativ, Tabelul 3.)

Ministerul Sănătății a pus prelungirea morților pe seama gripei. Dar numerele gripei nu țin: în comitatul administrativ, morțile de gripă cresc de la 2 la 24 în săptămâna ceții — dar la vârf erau, spune Scott, “well below the numbers to be expected in a developing epidemic”. Gripa care circulă în ianuarie 1953 e una ușoară, notează Lancet — iar pneumoniile, boală cu declarare obligatorie (gripa nu era), ating de 2,7 ori media în săptămânile de după ceață.

Socoteala lui Bell și Davis: dintr-o populație de 8,3 milioane, cu 8% îmbolnăviri și 0,2% letalitate, gripa ar fi dat 1.328 de morți pe tot anul. 13.375 − 1.328 = 12.047: „circa 12.000” de morți în plus pe care gripa nu-i explică — asta dacă TOATE morțile de gripă ale anului ar fi căzut până la sfârșitul lui februarie. Chiar și cu numărul oficial al gripei, 5.655: 13.375 − 5.655 = 7.720 — rămân circa 7.700 neexplicați.

Trei ani mai târziu, Bell, Davis și Fletcher au arătat că doar o gripă de “twice the case-fatality rate and quadruple the incidence” — de două ori mai letală și de patru ori mai răspândită decât cea văzută într-un cabinet în iarna aceea — ar fi putut explica excesul. Iar Bell și Davis își păstrează rezerva: excesul nu poate fi legat concludent de poluare, dar “it is highly likely the true tally of this episode is much higher than earlier reported”.

Patru ani mai târziu, Parlamentul vota Legea aerului curat din 1956: fumul negru de pe coșuri, interzis — răspunde ocupantul clădirii — iar autoritățile locale pot declara „zone de control al fumului”, unde se ard doar combustibili aprobați. În 1968 a urmat o a doua lege.

În relatarea Met Office, o ceață de mai târziu, din 1962, ar fi ucis 750 de londonezi. Dar nimic n-a mai atins scara lui 1952.