Tomis, 8 – 17 sau 18 d.Hr. · Constanța de azi
În anul 8, Augustus l-a relegat pe Ovidiu la Tomis, pe malul Mării Negre. Nu s-a mai întors: din anul 8 până la moartea sa, în 17 sau 18, a scris nouă cărți de versuri despre frig, dor și o greșeală rezumată doar ca un poem și o greșeală. Azi, statuia lui din 1887 străjuiește Piața Ovidiu din Constanța.
Născut în 43 î.Hr., la Sulmona · Relegat în anul 8, la 50 de ani · Mort la Tomis în 17 sau 18, la 59 sau 60 de ani
Cartea întâi a Tristelor include poeme despre plecare și călătorie: furtuni în Adriatică, îmbarcarea la Cenchreae, strâmtorile, Samotracia, apoi coasta Pontului până la Tomis. Harta de mai jos arată opt etape editoriale reconstruite după Tristia 1.10–1.11, nu opt popasuri numite ca atare în poem.
Ovidiu era încă pe drum și scria în decembrie; călătoria este plasată de obicei în iarna 8/9, cu sosirea la Tomis în 9. În linie dreaptă, Roma și Constanța de azi, pe situl Tomisului, sunt la 1.330 de kilometri una de alta; pe mare și pe jos, drumul lui a fost mult mai lung.
Noaptea plecării, Tristia 1.3. Ordinul lui Augustus îl scoate din Italia.
Reper editorial: furtuni și versuri scrise pe valuri, Ovidiu spune că scria în decembrie, Tristia 1.2, 1.4, 1.11.
Aici spune că se îmbarcă pe corabia Minervei, Tristia 1.10.
Reper editorial: strâmtoarea, pe lângă Troia, Tristia 1.10.
Aici spune că lasă corabia și merge pe jos prin Tracia, Tristia 1.10.
Corabia, fără Ovidiu plecat pe jos, este rugată să treacă de Bizanț, la gurile Pontului, Tristia 1.10.
Reper editorial ce grupează orașele de pe ruta dorită corabiei: Apollonia, Anchialus, Mesembria, Odesos, Dionysopolis, Callatis, Tristia 1.10.
Sosirea, în 9. Moare aici în 17 sau 18, nechemat înapoi.
Fiecare poem este însoțit de dată, de textul latin și de traduceri în română și engleză: traducerea engleză a lui A. S. Kline (2003) și traducerea în română a lui Marius Comper.
Tristia 1.3.1–2
în drum spre exil, iarna 8/9
Tristia 1.3 deschide cartea cu ultima noapte la Roma.
Latina
Cum subit illius tristissima noctis imago,
quae mihi supremum tempus in urbe fuit,
Româna, traducerea lui Marius Comper
Când îmi răsare în minte imaginea acelei nopți atât de triste,
ceasul meu din urmă în cetate,
Engleza, A. S. Kline
When the saddest memory comes to mind,
of that night, my last hour in the city,
Tristia 2.207–208
Tomis, probabil 9–10
Tristia 2, o pledoarie de 578 de versuri către Augustus. Aici își rezumă motivele drept un poem și o greșeală, fără a destăinui greșeala.
Latina
Perdiderint cum me duo crimina, carmen et error,
alterius facti culpa silenda mihi:
Româna, traducerea lui Marius Comper
Două învinuiri m-au pierdut, poemul și greșeala,
vina celei de-a doua fapte trebuie s-o trec sub tăcere:
Engleza, A. S. Kline
Though two charges, carmen et error, a poem and an error,
ruined me, I must be silent about the second fault:
Tristia 3.10.37–38
Tomis, probabil 9–10
Tristia 3.10. Ovidiu afirmă că a văzut Pontul înghețat și că a mers pe gheață.
Latina
Vidimus ingentem glacie consistere pontum,
lubricaque inmotas testa premebat aquas.
Româna, traducerea lui Marius Comper
Am văzut Pontul uriaș închegat de gheață,
cum o coajă lunecoasă apăsa apele nemișcate.
Engleza, A. S. Kline
I’ve seen the vast waters frozen with ice,
a slippery shell gripping the unmoving deep.
Tristia 3.3.73–76
Tomis, probabil 9–10
Tristia 3.3. Își dictează singur inscripția de pe mormânt.
Latina
hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
ingenio perii Naso poeta meo;
at tibi qui transis ne sit grave quisquis amasti
dicere Nasonis molliter ossa cubent.
Româna, traducerea lui Marius Comper
Aici zac eu, cel ce m-am jucat cu gingașele iubiri,
Naso, poetul, pierdut de propriul meu talent;
iar ție, trecătorule, oricine ești care ai iubit,
să nu-ți fie greu să spui: lin să se odihnească oasele lui Naso.
Engleza, A. S. Kline
I LIE HERE, WHO TOYED WITH TENDER LOVE,
OVID THE POET BETRAYED BY MY GENIUS:
BE NOT SEVERE, LOVER, AS YOU PASS BY,
SAY ‘EASY MAY THE BONES OF OVID LIE’
Tristia 4.10.3–4
Tomis, probabil 11–12
Tristia 4.10, autobiografia. Sulmona, la 90 de mile de Roma, adică 133 de kilometri.
Latina
Sulmo mihi patria est, gelidis uberrimus undis,
milia qui novies distat ab Vrbe decem.
Româna, traducerea lui Marius Comper
Sulmona îmi e patria, bogată în unde reci,
la nouăzeci de mile depărtare de Roma.
Engleza, A. S. Kline
Sulmo’s my native place, rich in icy streams,
and ninety miles distant from the City.
Ex Ponto 4.13.19–20
Tomis, după moartea lui Augustus; Ovidiu o numește a șasea iarnă
Ex Ponto 4.13. Ovidiu afirmă că a scris versuri în limba locului, lucrare pierdută, eveniment necoroborat independent.
Latina
A! pudet et Getico scripsi sermone libellum
structaque sunt nostris barbara uerba modis:
Româna, traducerea lui Marius Comper
Ah, rușine: am scris până și o cărticică în grai getic,
iar vorbele barbare le-am clădit în măsura versului nostru:
Engleza, A. S. Kline
Ah! Shameful: I’ve even written a work in Getic,
where savage words are set to Italian metres.
Tomisul era, în relatarea etiologică a lui Ovidiu din Tristia 3.9, o colonie milesiană printre geți. Potrivit datării tradiționale, Tomisul a fost o colonie milesiană întemeiată în jurul secolului al VI-lea î.Hr.; actuala Constanța ocupă situl Tomisului.
Ovidiu a ajuns într-un oraș grecesc mic, la vârful peninsulei. Arheologul A. Aricescu estima orașul grec la circa 17 hectare, dar întinderea lui din vremea lui Ovidiu nu e lămurită; zidul e atestat, dar traseul nu i se cunoaște. În secolul al II-lea d.Hr., zona locuită ajunsese la circa 30 de hectare. Edificiul cu mozaic, termele și zidul care se văd azi sunt romane și romane târzii; în Parcul Catedralei, casele și străzile vizibile sunt din secolele I–IV, iar sub ele săpăturile au atins primele niveluri grecești. Pavimentul antic al edificiului cu mozaic este estimat la circa 2.000 de metri pătrați, din care circa 400 de metri pătrați se păstrează in situ. Edificiul a fost ridicat la sfârșitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea.
Scrisorile din Pont pomenesc oameni reali. Ex Ponto 4.7 îi este adresată lui Vestalis, trimis, scrie Ovidiu, pe țărmurile Pontului Euxin ca să împartă dreptatea. În 2014, Maria Bărbulescu și Livia Buzoianu au publicat un decret al Histriei (Istros), păstrat azi la muzeul din Constanța, în cinstea prefectului roman Quintus Iulius Vestalis. Tiberiu și legatul Lucius Pomponius Flaccus îl trimiseseră „pentru păstrarea și siguranța cetăților grecești din Pontul Stâng”, după ce Histria, prea aproape de barbari, ceruse voie să-și părăsească orașul și să se strămute. Georgy Kantor datează numirea lui Vestalis în anul 15 d.Hr.; primii editori și C. P. Jones datează decretul în 18 sau 19 d.Hr. Pe Flaccus îl pomenește și Ovidiu, în Ex Ponto 4.9.
Ovidiu afirmă că a învățat limba locului și relatează că ascultătorii geți au dat din cap și au murmurat aprobator la versurile sale în graiul lor, Ex Ponto 4.13.19–38, lucrare pierdută, eveniment necoroborat independent. În Tristia 3.10, Ovidiu afirmă că a văzut Pontul înghețat.
Sub peninsula veche a Constanței se află mai multe orașe, suprapuse. Sub Parcul Catedralei, săpăturile din 1971–1974 au scos la iveală straturi de la casele romane târzii până la primele urme grecești, de la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr. Ovidiu a ajuns într-un oraș grecesc mic, restrâns la vârful peninsulei. Orașul roman de mai târziu a crescut peste el și dincolo de el.
Peninsula veche, cu Cazinoul din 1910 în vârf și Piața Ovidiu pe coamă. La picioarele falezei, platformele portului.
Orașul otoman pe care îl preia România în 1878. Au rămas în picioare farul din 1860 și geamia Hunchiar, zidită între 1867 și 1869 din porunca sultanului Abdülaziz, cu un minaret de 24 de metri. Moscheea Carol I, din 1913, stă pe locul geamiei Mahmudiye, din 1822. În 1863, un firman al lui Abdülaziz dă comunității grecești teren pentru o biserică; biserica Metamorphosis se ridică în anii 1860, fără turle. În 1860, o companie britanică deschide calea ferată Cernavodă–Constanța.
Din 536, Tomisul e scaunul mitropoliei Sciției Mici. Zidul de incintă, gros de circa 3 metri, taie istmul pe 700–800 de metri, de la plaja Modern până în bulevardul Ferdinand; azi se vede o bucată de 100–150 de metri, în Parcul Arheologic. Poarta principală, în nord-est, a fost descoperită în săpăturile din 1987–1998: un drum pavat cu dale, lat de 10,5 metri, între două turnuri, cu o lățime totală de peste 31 de metri. Până în 2012, arheologii identificaseră șapte bazilici creștine. Una, din secolele V–VI, se află lângă țărm; alta, cu o criptă sub altar, la colțul străzilor Revoluției și 9 Mai. Cea mai mare cunoscută până în 2012, găsită în 1989 la colțul străzilor Ecaterina Varga, Negru Vodă și Mircea cel Bătrân, măsura 54,7 pe 24,3 metri.
Linia maro e traseul zidului reconstituit de Natalia Toma după planul lui Vincke din 1840 și după săpături: pornește de la colțul străzilor Mircea cel Bătrân și Dragoș Vodă, trece pe lângă Poarta de Nord și Parcul Arheologic, merge paralel cu bulevardul Ferdinand până la strada I. G. Duca, apoi coboară drept spre sud, la Poarta 3 a portului. Săpăturile mai mici îl precizează: în 2013, Octavian Mitroi a găsit pe bulevardul Ferdinand fundații care arată că, în dreptul Parcului Arheologic, zidul făcea o „șicană”, cu frângeri bruște, ca pe planul lui Vincke. Iar porțiunea paralelă cu Ferdinand, spre Poarta 3, aparține după Laurențiu Cliante fazei a doua, pusă adesea în legătură cu lărgirea orașului pentru a cuprinde bazilicile din vest; datarea ei în secolele V–VI e o ipoteză.
În mai 2026, lângă hotelul Palace, au fost dezvelite două străzi din jurul anului 600, care se întretaie în unghi drept; una fusese văzută cu 20 de ani înainte, la săpătura pentru garajul Arhiepiscopiei. Descoperirea e în acord cu rețeaua ortogonală presupusă de arheologi.
Se ridică edificiul cu mozaic, cu o sală de circa 100 pe 20 de metri; terasa lui de jos dădea în cheiurile portului antic. Fără platformele portului modern, țărmul de aici e o aproximare: urmează piciorul falezei. Sub bazilica cea mare, săpăturile din 1989 au dat de zidurile unei arene romane, lungă de 55–60 de metri și lată de 30–35, cu încăperi mici pe margine, folosite în timpul luptelor cu animale. La colțul străzii Traian cu fostul bulevard Marinarilor, săpăturile din 2004 din zona vechii gări au găsit gropi din a doua jumătate a secolului al III-lea, care țin foarte probabil de locuirea din afara zidurilor orașului roman timpuriu; la începutul secolului al IV-lea locul a fost nivelat, iar peste el s-a construit. Din acest oraș vin și cele 24 de sculpturi îngropate într-o groapă și găsite la 1 aprilie 1962, sub terasamentul căii ferate din 1860, lângă vechea gară; locul exact al descoperirii nu a fost publicat.
Termele de lângă port sunt ceva mai vechi: fațada lor de marmură e din a doua jumătate a secolului al II-lea sau de la începutul celui de-al III-lea. Pe malul nordic al portului de atunci, sub școala de marină, într-un loc cunoscut doar aproximativ, stătea edificiul cu scară: o platformă la care se urca pe șapte trepte, cu o fațadă de marmură din aceeași epocă cu termele; probabil de la ea provine și o inscripție din anii 162–164. Orest Tafrali a publicat în 1930 planul clădirii, întocmit în 1914. Clădirea a dispărut, iar funcția ei rămâne necunoscută. Sub Parcul Catedralei se văd case și străzi din secolele I–IV.
Orașul lui Ovidiu e stratul cel mai puțin cunoscut. Case din secolele VI–V î.Hr., găsite sub Parcul Catedralei și, în 2024, sub Hotelul Intim, arată o locuire timpurie la vârful peninsulei. La nr. 23 de pe strada Arhiepiscopiei, săpăturile din 2001 au identificat patru niveluri succesive, din secolul al IV-lea î.Hr. până în secolul I d.Hr. Ultimul, datat între secolele II î.Hr. și I d.Hr., cuprinde și anii lui Ovidiu. Arheologul A. Aricescu estima orașul grec la circa 17 hectare, dar întinderea lui din vremea lui Ovidiu nu e lămurită; în secolul al II-lea d.Hr., zona locuită ajunge la circa 30 de hectare. Străzile din Parcul Catedralei sunt orientate NV–SE și NE–SV; după MINAC, rețeaua pare elenistică și s-a păstrat până în secolul al VI-lea. Zidul de atunci e atestat de o inscripție și de versurile lui Ovidiu, dar traseul lui e doar presupus. Casa poetului nu a fost găsită. Linia roșie arată întinderea sitului arheologic, nu un zid.
Liniile galbene sunt străzile de azi care, după reconstituirea ipotetică a Nataliei Toma, urmează rețeaua antică din sudul peninsulei: Ovidiu, Titulescu, Arhiepiscopiei, Maior Șonțu și poate Revoluției coboară de la Piața Ovidiu spre sud, aproape paralele, iar Cantacuzino, Georgescu și Reiner le taie aproape în unghi drept. Orașul otoman le-a moștenit, cu pavajul antic încă la vedere în secolul al XIX-lea. Săpăturile atestă fragmente din ea: în Parcul Catedralei, o stradă are un pavaj din secolele I–II d.Hr., iar la nr. 23 de pe Arhiepiscopiei o stradă lată de 5,25 metri, refăcută în secolul al IV-lea, stă peste un pavaj mai vechi, probabil elenistic (Irina Năstasi, 2014).
„Afară nimic nu e sigur; movila însăși e apărată de ziduri mici și de natura locului”, scrie Ovidiu în Tristele 5.10. Petre Covacef, reluând în 1998 o idee a lui A. Aricescu, pune zidul din vremea lui Ovidiu pe latura de sud a Pieței Ovidiu, în partea cea mai îngustă a peninsulei, unde o râpă traversa platoul de la est la vest până în primul deceniu al secolului XX. Linia mov schițează această ipoteză de la o faleză la alta. Tot Covacef propune creasta movilei la începutul străzii Arhiepiscopiei, unde săpăturile din anii 1960 au dat de un zid puternic, transversal pe stradă. Irina Năstasi pune limita rețelei ortogonale de străzi pe latura pieței dinspre oraș. Linia albastră e fortăreața otomană de dinainte de 1830, pe strada Vasile Alecsandri; pe aproape trecea zidul nou din secolele I–II, care, după Livia Buzoianu și Maria Bărbulescu, apăra o suprafață de două ori mai mare decât orașul elenistic. La Poarta de Nord și la Turnul Măcelarilor, pe linia zidului de mai târziu, s-au găsit morminte din secolul al II-lea î.Hr.; după întinderea acestei necropole încearcă arheologii să afle pe unde trecea zidul.
Relieful: modelul Copernicus GLO-30, cu clădirile netezite; fundul mării e modelat. Pozițiile: conturele din OpenStreetMap ale vestigiilor vizibile (edificiul cu mozaic, termele, bazilica de lângă port, turnul, zidul din Parcul Arheologic, cartierul din Parcul Catedralei) și ale bisericii Metamorphosis; la Hotelul Intim, hotelul Palace și Poarta de Nord, reperul e clădirea sau ruina de azi, nu punctul exact al săpăturii. Datările: MINAC, Direcția de Cultură Constanța și lista de surse de mai jos.
Scena 3D are nevoie de WebGL; textul de mai sus spune tot ce arată ea.
În 1914, Orest Tafrali și-a dus elevii la Constanța și a găsit încă în picioare, parțial distruse, ruinele pe care le văzuse în 1902 cu Grigore Tocilescu, „pe coasta malului Nord al portului Constanța, subt școala de marină”. Constănțenii le credeau un templu grec. Tafrali le-a fotografiat și l-a rugat pe inginerul Alexandru Theodorof să le ridice planul: trei încăperi paralele, una mai mare, cu intrările spre mare, sprijinite de povârnișul dealului, iar dedesubt un tunel boltit care pornea spre oraș.
Tafrali a publicat totul în 1930, sub titlul „Ruinele unei clădiri din epoca imperială romană la Constanța, astăzi dispărute”. Pe un fragment de marmură găsit lângă ruine citise cuvântul „Apaturia”, sărbătoarea frățiilor ioniene. Dacă fragmentul aparținea clădirii, credea Tafrali, acolo își înscriau cetățenii copiii în registre. Natalia Toma a reanalizat planul în 2010: clădirea era un șir de încăperi cu o platformă la care se urca pe șapte trepte, pe latura de vest a portului antic, iar teza templului nu se susține. La ce servea nu se știe, iar clădirea nu mai există.
În 1887, la aproape 1.900 de ani după moartea poetului din 17 sau 18, Constanța i-a ridicat o statuie în Piața Ovidiu. Autorul e italianul Ettore Ferrari; în 1925, la Sulmona natală a fost amplasată o replică, după 38 de ani.
Ovidiu ceruse în versuri să nu fie uitat. Cererea poetului de a fi ținut minte capătă la Constanța o formă monumentală în 1887.
Nu s-a păstrat edictul lui Augustus și nicio sursă nu identifică precis greșeala. Ovidiu o pomenește des și n-o numește niciodată. Aici despărțim ce știm de ce bănuim.
Așa își rezumă Ovidiu motivele, în Tristia 2.207–208, și adaugă că vina trebuie trecută sub tăcere. Cercetătorii identifică de regulă poemul cu Arta iubirii; greșeala rămâne necunoscută. Numele greșelii nu apare nicăieri în cele 96 de poeme ale exilului, în împărțirea Kline.
Edictul lui Augustus a fost aspru, însă denumirea pedepsei era mai blândă: Tristia 2.135–137. Ovidiu și-a păstrat cetățenia și averea, dar a fost obligat să rămână departe de Roma.
Augustus a murit în 14, Ovidiu în 17 sau 18, tot la Tomis. Anii de speranțe sub Tiberiu n-au adus grațierea.
Cercetătorii identifică de regulă poemul cu Arta iubirii, apărută cu ani buni înainte de 8, așa că mulți cred că Augustus a folosit-o doar ca pretext. Ovidiu însuși își apără cartea pe larg în Tristia 2.
Au fost propuse legături cu scandalurile din familia imperială, inclusiv exilarea Iuliei celei Tinere în anul 8, dar nu există consens și nicio dovadă directă nu îl leagă pe Ovidiu de ele.
Ipoteza, propusă de J. J. Hartman în 1923 și reluată de G. D. Fitton Brown în 1985, rămâne marginală. Scrisorile însele o slăbesc: Vestalis, căruia Ovidiu îi scrie din Pont, e atestat și independent, în decretul Histriei, cu o misiune pe același țărm, iar legatul Flaccus apare în ambele. Decretul nu-l pomenește pe Ovidiu, deci nu dovedește că poetul a trăit la Tomis; confirmă însă că destinatarul scrisorii a existat și a ținut acolo o funcție reală.
Verifică ce-ai reținut: fiecare răspuns îți arată dovada, cu trimiterea la vers.
1
Ovidiu și-a pierdut cetățenia romană în urma sentinței.
Fals. Edictul îl numește relegat, nu exilat (Tristia 2.135–137): și-a păstrat cetățenia și averea, dar a fost obligat să rămână departe de Roma.
2
Ovidiu își numește greșeala în versuri.
Fals. Spune doar atât: un poem și o greșeală (Tristia 2.207–208), iar vina trebuie trecută sub tăcere.
3
În exil, Ovidiu a scris 9 cărți: 5 volume din Tristele și 4 din Scrisori din Pont.
Adevărat. 5 cărți cu 50 de elegii și 4 cărți cu 46 de scrisori, în total 96 de poeme în împărțirea Kline.
4
Ovidiu spune că a scris un poem în limba geților.
Adevărat. Ex Ponto 4.13.19–20: o cărticică în grai getic, în iarna pe care Ovidiu o numește a șasea la Tomis.
5
Augustus l-a iertat înainte de moarte.
Fals. Augustus a murit în 14, Ovidiu în 17 sau 18, tot la Tomis, după 9 sau 10 ani de exil.
6
Statuia din Constanța e din anul 1887.
Adevărat. Ettore Ferrari, Piața Ovidiu; replica de la Sulmona a fost amplasată în 1925, după 38 de ani.
Niciun răspuns deocamdată
Textul latin al versurilor este cel publicat de The Latin Library, text necritic; numerotarea a fost verificată direct în cărți. Traducerea engleză îi aparține lui A. S. Kline și este atribuită ca atare; traducerea în română îi aparține lui Marius Comper.
Numărul poemelor, 50 și 46, urmează împărțirea din cuprinsurile Kline; ediția critică Hall desparte altfel șase unități, deci totalul depinde de segmentare. Pentru anii exilului am urmat Cronica lui Ieronim, care indică anul 17, cu alternativa 18; vârstele țin seama că nu există anul zero.
.jpg){kind=link}