Pe când pofteam plăcinte de porumbei pasageri

Numele și firea

Rătăcitorul migrator

Numele științific spune totul: Ectopistes migratorius, rătăcitorul migrator — pasărea care nu stătea locului.

Linnaeus a botezat specia în 1766; în 1827, Swainson i-a ridicat un gen numai al ei, Ectopistes. „Passenger” vine din francezul passager, cel care trece — iar în Noua Franță a secolului al XVIII-lea i se spunea tourte. Analizele genetice arată că ruda vie cea mai apropiată e din genul Patagioenas, nu turturica jălitoare, cum s-a crezut multă vreme.

Arealul ținea America de Nord la răsărit de Stâncoși, de la prerie la Atlantic și din sudul Canadei spre golful Mexic. Porumbelul pasager nu avea credință de loc: își muta cuibăritul an de an, după jir. Zilnic zbura 100–130 km de la culcuș după hrană, uneori până la 160 km, cu vreo 100 km pe oră.

100–130 km

zbor zilnic de la culcuș la hrană

100 km/h

viteza de drum a stolurilor

Cuibăritul

Orașe de cuiburi

Cuibăreau în „orașe”: milioane de păsări pe mii de hectare, cuib lângă cuib, până se rupeau crengile.

Cel mai mare cuibărit pomenit a fost în Wisconsin, 1871: 850 de mile pătrate, circa 136 de milioane de adulți. La Petoskey, în 1878, cuibăritul se întindea 40 de mile în lung și trei până la zece în lat, pe vreo 100.000 de acri; Roney socotea, la cea mai joasă estimare, un miliard de porumbei jertfiți acolo într-un singur sezon.

Pe un copac stăteau adesea peste 50 de cuiburi — o cucută a ținut 317 — iar ponta obișnuită era de un singur ou. Stolurile își așezau orașele după jir: ghindă, jir de fag, castane. Studiul din 2018 arată că digestia distrugea negreșit semințele mâncate; împrăștierea se făcea doar prin regurgitare sau după moartea păsării.

Timp de zeci de mii de ani, porumbelul a fost inginerul pădurilor de foioase din răsărit: dobora subarboretul cu băligar, rupea crengi, întorcea puieți. După dispariție, stejarii roșii s-ar fi putut întinde mult — nimeni nu le mai mânca ghinda primăvara (Ellsworth și McComb, 2003).

136 de milioane

adulți în Wisconsin, 1871

un singur ou

ponta obișnuită a unei perechi

De mâncat

Plăcinta

Înainte să fie marfă, porumbelul a fost hrană: mâncat demult de popoarele indigene, apoi copt în plăcinte de coloniști.

În gropile de gunoi ale unui sat preistoric din comitatul Oxford, Ontario, oasele de porumbel pasager sunt dominante între resturile de păsări. Mai târziu, huronii (wendat) credeau că la Sărbătoarea Morților, cam o dată la doisprezece ani, sufletele celor duși se prefac — după unii — în turturele, vânate apoi cu arcul și fripte (Le Jeune, 1636, prin Mitchell, 1935). Iar Wilson scria că păsările erau atât de grase, încât indienii și albii deopotrivă le topeau grăsimea în loc de unt și untură.

Cele două rețete de mai jos arată forma culinară a epocii — niciuna nu numește specia. Dovada că porumbelul pasager ajungea în plăcintă vine din altă parte.

Dovada e în Ontario: Margaret Mitchell, într-o monografie închinată porumbelului pasager (1935), citează rețeta de pot-pie a lui Catharine Parr Traill — porumbei în crustă, copți în ceaun — și socotește plăcinta cea mai obișnuită gătire a lor; dr. Arthur, întrebat cum se pregăteau, răspundea: „aproape întotdeauna pot-pie”. În 1771, în piața Bostonului s-ar fi vândut 50.000 de păsări. Wilson vedea carele turnând porumbei în piață, de la cincizeci până la doisprezece cenți duzina: „porumbeii ajung la ordinea zilei, la prânz, la micul dejun și la cină, până când și numele lor îți întoarce stomacul pe dos.”

Vânătoarea de piață

Mașinăria

Calea ferată și telegraful au prefăcut vânătoarea în industrie: vânători de meserie urmăreau cuibăriturile an de an.

Din 1840, „porumbelarii” de meserie lucrau în cete ținute laolaltă prin telegraf. Când Plattsburgh s-a legat la calea ferată, în 1851, a trimis 1,8 milioane de păsări într-un singur an, cu 31–56 de cenți duzina. Din comitatul Cattaraugus s-au trimis 80 de tone în 1848; din Michigan, cel puțin 300 de tone în 1878. Pokagon socotește 5.700 de tone în treizeci de ani — la o jumătate de livră pasărea, 23 de milioane de păsări.

În 1874 lucrau cel puțin 600 de prinzători; în 1881, 1.200. Un vânător ar fi trimis singur trei milioane de păsări în carieră. Păsările moarte se vindeau cu 35–40 de cenți duzina la cuibărit și 50–60 la Chicago; cele vii, cu 1–2 dolari duzina în orașe.

Nimic nu se irosea: penele umpleau așternuturi — la St-Jérôme, orice zestre cuprindea pat și perne de puf de porumbel, iar o familie a ucis 4.000 de păsări într-o zi pentru pene. La Coney Island, în 1881, 20.000 de păsări au căzut într-un concurs de tir cu viețuitoare — obârșia tirului cu talere de azi, numite tot „porumbei de lut”. Momeala vie, cu pleoapele cusute, prețuia 5–25 de dolari bucata; iar doi fermieri și-au mânat peste 300 de porci mai bine de 100 de mile, să-i îngrașe cu porumbei.

Leacurile vremii țineau de credință: sângele se credea bun de boli de ochi, rânza pisată de dizenterie, iar băligarul de felurite beteșuguri.

1,8 milioane

păsări din Plattsburgh în 1851

23 de milioane

păsări în 5.700 de tone, după Pokagon

Numărătoarea inversă

Ultimii

După Petoskey, tăcere: cuibăriri mari nu s-au mai văzut, iar păsările rămase se numără pe nume.

1. 1878

   Petoskey

   Ultimul cuibărit mare: 50.000 de păsări ucise pe zi, aproape cinci luni. Supraviețuitorii încearcă să cuibărească din nou; sunt uciși înainte să-și crească puii.

2. 1899

   Babcock

   Wisconsin, septembrie: un porumbel tânăr împușcat — Schorger îl socotește ultima pomenire de încredere din stat.

3. 1900

   Buttons

   Sargents, Ohio, 24 martie: femelă tânără. Schorger o primește drept ultima pasăre luată din sălbăticie fără urmă de îndoială — fără să știe de masculii din 1901 și 1902. Se păstrează la Ohio History Center.

4. 1901

   Oakford

   Illinois, 12 martie: mascul — ultima pasăre sălbatică luată pentru care există și exemplar, și obârșie neîndoielnică. Din 1947, la Universitatea Millikin.

5. 1902

   Laurel

   Indiana, 3 aprilie: mascul, adeverit în mână de Amos Butler — ultima urmă adeverită din sălbăticie. Exemplarul a fost distrus mai târziu.

6. 1910–1914

   Martha, singură

   La 10 iulie 1910 moare George, ultimul mascul. Martha trăiește singură patru ani, într-o colivie din Cincinnati, în timp ce vizitatorii aruncă nisip s-o urnească.

7. 1914

   Martha

   1 septembrie: Martha moare în voliera din Cincinnati. Trupul, înghețat într-un bloc de gheață de 300 de livre, pleacă cu trenul la Smithsonian: USNM 223979. După Objects of Wonder (martie 2017 – septembrie 2024), montura se vede în From These Lands, la etajul doi — deschisă până în 2029.

Trage anii de la 1800 la 1914 în mașina de numărat ↑

De ce au pierit?

Vânătoarea comercială e una dintre cauzele asupra cărora acordul e cel mai larg; cât au contat defrișarea, biologia colonială și fluctuațiile naturale rămâne disputat.

1. Calea ferată și telegraful i-au lăsat pe vânătorii de piață să urmărească stolurile tot anul și să le trimită la oraș (Schorger, 1955; Price, 1999; Greenberg, 2014). După cum socotește Stanley Temple (2014), uciderea la scară industrială, cu oprirea înmulțirii, face din dispariție o certitudine matematică (după WisContext).
2. Despădurirea ca vinovată principală (Mighetto, 1991; Hedeen, 2010) — iar Greenberg (2014) răspunde că stejarii, mestecenii și plopii rămăseseră destui: s-a tăiat mai întâi pinul, iar porumbelul mânca de toate; oricum, pasărea n-a mai apucat veacul XX din pricina uciderii pentru profit.
3. Halliday (1980): prăbușirea finală a fost prea iute pentru vânătoare singură; mărimea coloniei hotăra sporul. Blockstein și Tordoff (1985, după Roberts ș.a., 2017) adaugă efectele de prag: sub un număr, cuibăritul nu se mai leagă.
4. Genetica se ceartă: Hung ș.a. (2014) citesc fluctuații dramatice ale numărului; Murray ș.a. (2017) răspund că diversitatea scăzută vine din selecția naturală într-o populație uriașă, nu din fluctuații. După Beth Shapiro (2017), tocmai numărul uriaș ar fi putut grăbi pieirea (comunicat UCSC).
5. Roberts ș.a. (2017): porumbelul n-a ajuns în dispariție funcțională înaintea dispariției adevărate — vânătoarea oprită la timp l-ar fi putut salva. Stanton (2014, după Roberts ș.a., 2017): o evaluare modernă de risc ar fi prezis dispariția.

Pietre de aducere-aminte

În 1947, Societatea de Ornitologie din Wisconsin a ridicat la Wyalusing un monument închinat ultimului porumbel din Wisconsin, împușcat la Babcock în septembrie 1899 — cu dezvelirea lui Aldo Leopold, care a numit piatra „un monument care să pomenească înmormântarea unei specii”. La Cincinnati, voliera-pagodă a Marthei adăpostește trei porumbei împăiați, alături de Incas, ultimul papagal Carolina (mort în 1918, în colivia Marthei); pe alee, o Martha de bronz. Pe pământ au rămas cel puțin 1.532 de piei și 16 schelete.

Despre readucere

Întoarcerea?

Știința vrea să scrie gene de porumbel pasager în genomul unei rude vii. Ce-ar ieși n-ar fi Martha — ci un înlocuitor.

Programul „Marea Întoarcere”, început în 2012 sub conducerea științifică a lui Ben Novak, editează cu CRISPR celule germinale de porumbel cu coada vărgată, transmise mai departe prin gazde-surogat vii. Calea proiectului e editarea germinală, nu clonarea. Novak spune limpede că o specie originală dispărută nu poate fi refăcută niciodată: produsul ar fi un hibrid, un înlocuitor prin reprezentare — iar primii pui sunt nădăjduiți prin anii 2030.

Un stol de laborator n-ar fi stolul care rupea crengi și întuneca cerul: lucrarea pădurii cerea milioane. Poate de aceea monumentul de la Wyalusing rămâne cel mai cinstit epilog: prima oară când oamenii au jelit în văzul lumii o specie pierdută (după Stanley Temple, prin WisContext) — o piatră pentru o pasăre care a fost, o vreme, până la 40 de procente din păsările de uscat ale Americii.

Trei neadevăruri