L-au numit cel mai mare mincinos al lumii vechi. Îi foloseau numerele în același timp

Când

cca. 325 î.Hr.

Distanța pe hartă

1.850 kmcel puțin, pe traseul desenat

Pe unde

Massalia (Marsilia), Coloanele lui Heracles, Burdigala (Bordeaux)

Punctat: cele două ipoteze pentru ieșirea din Mediterana. Nicio sursă nu spune pe care a ales-o.

Massalia, colonia greacă unde azi e Marsilia, era în jurul anului 325 î.Hr. un oraș comercial bogat, aflat totuși la mila Cartaginei pentru accesul la Oceanul de dincolo de Coloanele lui Heracles. Flota cartagineză controla strâmtoarea; un negustor grec care voia să ajungă la staniul din nord avea nevoie fie de îngăduința Cartaginei, fie de un ocol.

Pytheas era, spune Polybius, „un om particular, și încă unul sărac”, nu un aristocrat cu flotă proprie. Cum și-a plătit expediția rămâne necunoscut; Cunliffe a propus ca Massalia însăși să fi finanțat-o, interesată să deschidă o rută directă spre staniul care altfel trecea prin mâini cartagineze.

Înainte de plecare, sau la întoarcere, a măsurat la Massalia raportul dintre un gnomon și umbra lui la amiaza solstițiului de vară: 120 la 41 și patru cincimi. E singura lui măsurătoare astronomică verificabilă azi cu precizie, pentru că geometria soarelui la solstițiu nu s-a schimbat. Calculul dă Massaliei o latitudine de aproximativ 43°, la mai puțin de jumătate de grad de cea reală. Pe acest rezultat, două secole mai târziu, avea să se bazeze Hipparchus, singurul om din antichitate care i-a verificat, măcar o dată, un rezultat cu propriile instrumente.

Ce nu se știe e pe unde a plecat spre Atlantic. O variantă îl duce pe mare, de-a lungul coastei iberice, prin Coloanele lui Heracles, sub ochii flotei cartagineze. Cealaltă, sprijinită de un text mult mai târziu, Ora Maritima a lui Avienus, care pare să păstreze un vechi periplu massaliot, îl duce pe uscat și pe râuri: Ron în sus, apoi portajul spre Garonne, până la Burdigala, azi Bordeaux, ocolind cu totul strâmtoarea. Niciun fragment nu spune care variantă e cea adevărată.

Când

cca. 325 î.Hr.

Distanța pe hartă

2.060 kmcel puțin, pe traseul desenat, din care 1.670 km pe un drum presupus

Pe unde

Uxisame (Ostimii)

Punctat: apropierea de Golful Biscaya, pe oricare din cele două rute. Plin: drumul de coastă până la Ostimii, unde ordinea e confirmată independent.

Oricare ar fi fost drumul de ieșire din Mediterana, ambele variante duc în Golful Biscaya, iar de acolo de-a lungul coastei atlantice a Galiei spre nord-vest. Primul loc pe care sursele îl leagă ferm de relatarea lui e teritoriul unui trib pe care Strabo îl numește Ostimii, corectând forma pe care o folosea Pytheas însuși, Ossismii sau Ostimii, pentru poporul de azi cunoscut ca osismii, în vârful peninsulei Bretania.

Strabo scrie că promontoriul lor „nu se întinde atât de departe în ocean pe cât spun el și cei care l-au crezut”. E o propoziție care spune două lucruri deodată: că Pytheas a exagerat o distanță, și că, la vremea lui Strabo, trei secole mai târziu, tot mai existau cititori dispuși să-l creadă. Insula Uxisame, azi Ouessant, pe care Pytheas o dă la trei zile de mers pe mare, e pentru Strabo pur și simplu „o invenție”.

Nu are dreptate în privința asta: Ouessant există exact unde spun sursele antice care îl citează, chiar dacă distanța pe mare pe care Pytheas o dă pare umflată. E primul tipar al întregii călătorii, care avea să se repete la fiecare etapă: un număr exagerat sau greu de verificat, alături de un loc real, corect identificat.

Când

cca. 325 î.Hr.

Distanța pe hartă

180 kmcel puțin, pe traseul desenat

Pe unde

Belerion (Cornwall)

Plin: coasta scurtă de la Ostimii la Belerion, capătul de vest al Cornwallului.

Belerion, numele antic al capătului de vest al Cornwallului, era centrul comerțului cu staniu al Europei preistorice, cu mult înainte de Pytheas. Nicio propoziție din Despre Ocean despre Belerion nu supraviețuiește sub numele lui. Ce supraviețuiește e o descriere tehnică, la Diodor din Sicilia, trei secole mai târziu, care nu-l pomenește deloc.

Diodor scrie că locuitorii de la Belerion, „datorită schimburilor cu negustorii, sunt mai civilizați și mai binevoitori cu străinii decât ceilalți”, că scot staniul „cu multă grijă și trudă” dintr-un sol stâncos, îl topesc, îl rafinează și îl bat „în bucăți pătrate, ca niște zaruri”, pe care le duc pe o insulă apropiată, Ictis, ajunsă uscat la reflux. De acolo, negustorii îl cumpărau și îl cărau peste Galia, pe uscat, până la gurile Ronului, spre Massalia.

Istoricii sunt aproape unanimi: informația tehnică atât de exactă, mărimea lingourilor, mecanismul refluxului, nu putea veni decât dintr-o vizită directă, iar singurul grec cunoscut care ajunsese acolo în epocă era Pytheas. Lanțul de transmitere trece probabil prin Timaios din Tauromenion, care l-a citit pe Pytheas și pe care l-a citit, la rândul lui, Diodor. Numele lui Pytheas s-a pierdut undeva pe drum; cunoștința lui despre Belerion, nu.

Când

cca. 325 î.Hr.

Distanța pe hartă

1.460 kmcel puțin, pe traseul desenat, din care 950 km pe un drum presupus

Pe unde

Cantium (Kent), Orcas (Orkney)

Plin: coasta de sud, până la Cantium, singura porțiune a ocolului confirmată de mai multe surse. Punctat: restul ocolului, inclusiv sensul în care a fost făcut.

Pytheas a pretins, spune Strabo prin gura lui Polybius, că a „străbătut toată Britania care era accesibilă” și că țărmul insulei măsura peste patruzeci de mii de stadii, undeva între 6.000 și 7.400 de kilometri, în funcție de lungimea stadiei folosite. Coasta Marii Britanii nu are, de fapt, o lungime fixă: cu cât o măsori cu un instrument mai fin, cu atât găsești mai multe golfuri și cu atât numărul crește, fenomen cunoscut azi ca paradoxul liniei de coastă. Numărul dat de Pytheas nu poate fi nici confirmat, nici respins direct din acest motiv; el rămâne, totuși, de ordinul de mărime corect, nu cu câteva zerouri în plus, cum se întâmplă la alte relatări antice fanteziste.

Singura porțiune a ocolului pe care o confirmă mai mult de o sursă e coasta de sud, până la Cantium, azi Kent, pe care Strabo o dă „la câteva zile de mers pe mare de Celtica”. De acolo încolo, harta modernă a călătoriei e o presupunere: nu se știe dacă Pytheas a ocolit insula spre est sau dacă a mers direct spre nord, de-a lungul coastei vestice.

Ce se știe e că a ajuns, în cele din urmă, la capătul nordic al Britaniei, la un loc pe care sursele ulterioare îl numesc Orcas, insulele Orkney de azi. De acolo pleacă, spune el, ultima etapă a călătoriei: șase zile de mers pe mare, spre nord, până la Thule.

Când

cca. 325 î.Hr.

Distanța pe hartă

1.990 kmcel puțin, pe traseul desenat

Pe unde

Thule? (Shetland), Thule? (Islanda), Thule? (coasta Norvegiei)

Punctat pe toate cele trei ramuri: Shetland, Islanda și coasta Norvegiei rămân, deopotrivă, candidați posibili pentru Thule.

Din tot ce a scris Pytheas, o singură propoziție supraviețuiește în cuvintele lui, nu în parafraza altcuiva. O păstrează Geminus, un astronom din secolul I î.Hr., care o citează ca sursă tehnică pentru fenomenul nopților scurte din nord: „barbarii ne-au arătat locul unde se odihnește soarele. Căci acolo nopțile erau foarte scurte, în unele locuri de două ore, în altele de trei, așa că soarele răsărea la puțin timp după ce apusese.”

O noapte de două sau trei ore corespunde, prin calculul poziției soarelui la solstițiul de vară, unei latitudini de aproximativ 64–65° nord: coasta sudică a Islandei, coasta Norvegiei în dreptul Trondheimului, sau, dacă înțelegerea distanței de „șase zile” e generoasă, chiar Shetland citit ca fiind capătul, nu vecinătatea, Britaniei. Toate trei rămân, azi, candidate serioase; niciuna nu s-a impus definitiv.

Strabo nu crede nimic din toate acestea. „Omul care povestește despre Thule, Pytheas”, scrie el, „s-a dovedit, la o cercetare atentă, un mincinos desăvârșit.” Câteva pagini mai încolo, despre aceleași relatări, adaugă: „dacă le judecăm după știința fenomenelor cerești și după teoria matematică, s-ar putea totuși ca el să fi făcut o folosire potrivită a faptelor, în privința oamenilor care trăiesc aproape de zona înghețată.” E cea mai apropiată recunoaștere pe care Strabo o face, în tot textul lui, că numerele lui Pytheas ar putea sta în picioare chiar dacă omul, crede el, nu.

Despre viața de acolo, Pytheas mai spunea, tot după Strabo, că oamenii se hrănesc cu mei, ierburi, fructe și rădăcini, iar grâul, „din pricina lipsei de soare curat”, îl treieră în hambare mari, sub acoperiș.

Când

cca. 325 î.Hr.

Distanța pe hartă

1.690 kmcel puțin, pe traseul desenat

Pe unde

Skagen (strâmtoarea daneză), Sambia? (coasta chihlimbarului)

Punctat pe tot traseul: ocolul prin Marea Nordului și strâmtoarea daneză, plus identificarea insulei Abalus, rămân presupuneri.

Pliniu cel Bătrân, trei secole și jumătate mai târziu, îl citează pe Pytheas cu o precizie pe care n-o mai acordă niciunui alt fragment: „Pytheas povestește despre un estuar al Oceanului numit Metuonis, lung de șapte sute cincizeci de mile, ale cărui țărmuri sunt locuite de un trib german, guionii. De acolo e o zi de mers pe mare până la insula Abalus, unde, spune el, chihlimbarul e adus primăvara de curenți, fiind o secreție a unei sări închegate.” Locuitorii îl ard drept combustibil, în locul lemnului, și îl vând vecinilor lor, teutonii.

Timaios, contemporanul lui Pytheas citat mai târziu de Pliniu, confirmă în mare parte povestea, dar numește insula Basilia, nu Abalus. Că doi autori independenți dau, la câteva decenii distanță, o poveste asemănătoare despre o insulă de chihlimbar în Baltica sugerează o sursă comună reală, nu o invenție literară, chiar dacă localizarea exactă a insulei, peninsula Sambia de azi fiind candidata cea mai susținută, rămâne disputată.

Dacă Pytheas a văzut chiar el coasta chihlimbarului, ocolind Scoția și coborând prin Marea Nordului până la strâmtoarea daneză, sau dacă a strâns informația de la negustori întâlniți mai la nord, e o întrebare pe care sursele n-o lămuresc. Distanța și direcția sunt corecte; asta nu dovedește, prin ea însăși, prezența lui acolo.

Când

cca. 325 î.Hr.

Distanța pe hartă

5.270 kmcel puțin, pe traseul desenat

Pe unde

Massalia (Marsilia)

Punctat pe tot traseul: nicio sursă nu spune cum s-a întors la Massalia.

Nicio linie din nicio sursă nu spune cum s-a întors Pytheas la Massalia, nici cât a durat toată călătoria. Harta desenează, punctat, drumul cel mai scurt înapoi, prin aceleași ape presupuse la ducere; e o simetrie de conveniență, nu o afirmație.

A scris, la întoarcere, o carte, Despre Ocean. Titlul e singurul lucru sigur despre ea: nu s-a păstrat niciun manuscris, niciun fragment papirologic, nicio copie medievală, așa cum s-au păstrat, măcar parțial, textele lui Strabo sau ale lui Pliniu. Tot ce se poate citi din cartea lui Pytheas trece, fără excepție, prin paginile altcuiva, ale unor oameni care aveau propriile motive să-l citeze, fie ca să-l combată, fie ca să-și sprijine propriile calcule.

Eratosthenes, geograful care a măsurat circumferința Pământului, i-a folosit datele despre Britania fără să pună la îndoială onestitatea lui. Hipparchus i-a preluat raportul gnomonului de la Massalia ca să fixeze, credea el, latitudinea Bizanțului pe aceeași paralelă. Aici a greșit, dar greșeala e a lui Hipparchus, nu a lui Pytheas: latitudinea reală a Bizanțului e cu peste două grade mai la sud decât cea a Massaliei, o eroare de peste 200 de kilometri pe care Hipparchus a introdus-o folosind, la două secole distanță, numărul unui om pe care alții îl numeau mincinos.