Ecuația timpului
Diferența dintre cele două ceasuri poartă un nume vechi de câteva secole: ecuația timpului. Spre sfârșitul lunii octombrie, soarele ajunge la amiaza lui reală — punctul cel mai înalt de pe cer — cu șaisprezece minute înaintea ceasului tău, pe la 11:44, nu la 12:00. La jumătatea lui februarie, întârzie: amiaza solară cade abia spre 12:15. Într-un an întreg, ceasul din cer alunecă înainte și înapoi față de ceasul de pe perete pe o plajă de puțin peste treizeci de minute, iar mișcarea nu e liniară — accelerează, se oprește, apoi se inversează, de două ori.
Șaisprezece minute par puține. Pe cadranul unui ceas obișnuit, unde acul minutar parcurge șase grade pentru fiecare minut, înseamnă totuși mai mult de un sfert de rotație — diferența dintre cele două ceasuri, desenată la scară, ar arunca acul soarelui aproape spre trei sau spre nouă.
Trage cursorul de-a lungul anului și urmărește cele două ace: unul ține ora ta, celălalt ține ora soarelui.
31 octombrie
Ceasul tău: 12:00
Soarele: 11:44
Soarele ajunge la amiaza lui cu 16 minute înaintea ceasului tău.
Doar 4 zile pe an cele două ceasuri coincid exact: 16 aprilie, 14 iunie, 31 august și 24 decembrie.
Cauza are două componente care se suprapun. Prima ține de forma orbitei: Pământul se mișcă mai repede prin ianuarie, când e mai aproape de Soare, și mai încet prin iulie, când e mai departe — a doua lege a lui Kepler, aceeași care ține planetele pe loc în manualele de fizică, dar care aici se traduce direct în minute câștigate sau pierdute. A doua componentă ține de înclinarea axei: soarele nu se mișcă pe ecuatorul ceresc, ci pe ecliptică, înclinată cu 23,4° față de el, iar proiecția mișcării lui pe ecuator — cea care contează pentru ceasul civil — se comprimă și se dilată de patru ori pe an, în jurul echinocțiilor și solstițiilor. Cele două efecte au perioade diferite și se adună și se scad pe rând.
Rezultatul e curba în formă de opt pe care o desenează soarele dacă e fotografiat în fiecare zi, la aceeași oră de ceas, timp de un an întreg — analema, silueta subțire desenată uneori pe globurile pământești, în largul Oceanului Pacific, fără nicio explicație alături.
Fiecare punct e o zi a anului: pe orizontală, cât de devreme sau de târziu ajunge soarele la amiaza lui; pe verticală, cât de sus urcă pe cer în ziua aceea.
Ceasurile pe care le purtăm la mână nu mai urmăresc soarele real de multă vreme. Din secolul al XIX-lea încoace, trenurile și telegraful au avut nevoie de o oră unică, aceeași la fiecare stație de pe linie, indiferent cât de sus era soarele deasupra ei — așa s-a născut timpul mediu, apoi fusele orare, apoi ora coordonată universală de azi. Soarele a rămas la fel de neregulat ca întotdeauna; doar am încetat să-l mai ascultăm.
Diferența e calculată din poziția reală a Pământului pe orbită, cu o formulă standard de astronomie solară (ecuația timpului, plus declinația solară), precisă la aproximativ un minut. Orele arătate sunt ora solară medie locală, fără corecția de fus orar sau de oră de vară, care se adaugă separat, ca o constantă fixă pentru fiecare loc de pe glob.