Record omologat la 6.929 m, apoi s-a ascuns sub un nume fals

Potrivit cercetărilor din anii 1990, s-a născut la 21 mai 1897, în Hănțești, comuna Buciumeni, pe atunci în județul Tecuci. În acte o chema Maranda Brăescu și, după Mihai Andrei în Carpatair, venise pe lume odată cu fratele geamăn Paul Panait. Relatările diferă asupra numărului de copii din familie, așa că pagina nu îl dă. Hârtiile de mai târziu îi ascund vârsta: carnetul de elevă spune 23 mai 1904, brevetul american din 8 octombrie 1932 o arată în vârstă de 27 de ani, adică 1904 sau 1905, iar certificatul britanic spune 23 mai 1905.

Botezul aerului l-ar fi primit la Tecuci: unele relatări spun 1923, la îndemnul fratelui ei Tache, observator de aviație în război, altele 1918, cu Dumitru Naidinescu. Când a cerut ea însăși un loc la școala militară de pilotaj, răspunsul a fost că femeile nu au voie să facă aviație. S-a mutat la București, a lucrat la Astra Română și a urmat Academia de Belle Arte, secția ceramică, din 1924 până în 1928.

După relatările românești, din 1927 ar fi corespondat cu inginerul german Otto Heinecke, constructor de parașute. Cu 60.000 de lei strânși din împrumuturi ar fi plecat la Berlin, ar fi cumpărat o parașută Schroeder cu 40.000 de lei și, după antrenamente sub îndrumarea lui Heinecke, la 5 iulie 1928 ar fi sărit prima oară, de la 600 de metri, pe aerodromul Staaken. Ar fi primit brevetul de parașutistă: prima femeie din România cu brevet de parașutist.

La 26 octombrie 1928, la mitingul de la Băneasa, ar fi executat primul salt în țară: un salt simultan alături de Heinecke și de americanul Leslie Irving, ambii constructori de parașute. O publicație de aviație dă însă 28 octombrie. Când ar fi cerut sprijinul autorităților pentru un record de la 6.500 de metri, i s-ar fi cerut 25.000 de lei pentru benzină și ulei.

Ar fi urmat o campanie de salturi demonstrative ca să strângă bani de America, prin București, Brașov, Galați, Iași, Cluj și alte orașe, între 1929 și 1930. Dosarul nu documentează independent datele, piloții și avioanele fiecărui salt, așa că pagina nu le înșiră ca fapte verificate.

La 17 august 1930, la mitingul de la Satu Mare, pe vânt tare și turbulență puternică, s-ar fi prăbușit la aterizare: dublă fractură de picior și coaste rupte. Ar fi urmat spitalizarea la Satu Mare și aproape 6 luni la pat. În primăvara lui 1931 ar fi reluat demersurile.

Ar fi vrut un Potez 25 pilotat de Romeo Popescu, care deținea după aceeași relatare recordul național de altitudine cu 10.550 de metri, dar acesta era prins cu un record de viteză. Comandanții de la Pipera l-ar fi desemnat pe locotenentul Alexandru Papană. Planul ar fi prevăzut salturi treptate de la 3.000 de metri; Papană ar fi propus saltul direct de la 6.000.

În dimineața zilei de 2 octombrie 1931 ar fi decolat trei avioane Potez 25 de pe Pipera: avionul de record și două avioane de însoțire, cu un comisar sportiv și un medic. Fără instalații de oxigen, echipajele ar fi urcat prin hipoxie până când Papană ar fi ținut avionul la peste 6.000 de metri. Brăescu, în picioare pe scaunul mitraliorului, s-ar fi lansat în gol.

După 21 de minute și 25 de secunde ar fi aterizat lângă gara Sărățuica, la peste 10 km de locul lansării, într-un vânt puternic. Tot după aceeași relatare, și-ar fi revenit după aproape 3 ore. Recordul feminin american de 5.384 de metri ar fi fost depășit cu 616 de metri. Ar fi primit Ordinul Virtutea Aeronautică, Crucea de Aur.

Cotidianul Universul ar fi deschis o listă de subscripție, iar în decembrie 1931 ar fi plecat cu vaporul spre New York. În primăvara lui 1932 s-ar fi antrenat în zona Sacramento, cu Fred Hammer, într-un avion închiriat descris ca Cessna, amenajat pentru mari înălțimi.

Ziua recordului ar fi adus ghinion în serie: rezerva de oxigen a pilotului s-ar fi terminat la 6.000 de metri, apoi a ei, apoi avionul ar fi fost departe de zona de lansare. Banii s-ar fi terminat înaintea recordului, iar comunitatea română din San Francisco ar fi strâns alții. La 19 mai 1932 ar fi urcat la citirea anunțată de 24.000 de picioare și s-ar fi lansat. Coborârea ar fi durat peste 25 de minute.

Relatarea lui Anghel Ciucur spune că barogramele au mers la Washington, unde corecțiile de temperatură și presiune ar fi dat 22.733 de picioare. Diferența aritmetică față de recordul anterior invocat, de 21.171 de picioare, este de 476 de metri. Ea ar fi fost declarată campioană mondială absolută, după aceeași relatare. Earhart a început zborul solo peste Atlantic la 20 mai 1932. Jurnalul de actualități american anunța valoarea de 24.000 de picioare; copia din arhivă poartă în catalog data de 23 mai.

După record ar fi traversat America spre New York și s-ar fi înscris la școala de pilotaj Curtiss Wright de pe Roosevelt Field. La 20 august 1932 ar fi participat la demonstrația de la Montreal, într-o formație de 30 de avioane. La 8 octombrie 1932 ar fi primit licența de pilot particular nr. 27166, prezentată în relatările românești drept prima licență americană a unei femei din Europa.

La 24 martie 1933 s-ar fi întors la București. Regele Carol al II-lea i-ar fi acordat Virtutea Aeronautică, Crucea de Aur cu două barete. Din noi liste de subscripție și-ar fi comandat un avion Miles Hawk M.2H, botezat „Aurel Vlaicu”, cerut cu cabina închisă. L-ar fi adus acasă în 1935, cu decolare din Anglia la 21 august și aterizare la București la 11 octombrie. La 25 martie 1935 ar fi primit licența britanică nr. 12660.

Avionul, seria 150, s-ar fi înmatriculat YR-ADB la 10 martie 1936, după aceeași relatare. Raidurile care ar fi urmat sunt datate diferit de sursele secundare: traversarea Roma–Tripoli, de circa 1.100 km în circa 6 ore și 10 minute, apare când în 1935, când în 1936, când în 1937, iar dosarul nu reproduce jurnalul de zbor. Pagina nu o datează exact. Mai târziu ar fi cumpărat un Messerschmitt Bf 108 Taifun, seria 1548, recepționat la 2 noiembrie 1938 și înmatriculat YR-MDI.

Ar fi fost instructoare la Batalionul 1 de parașutiști de la Băneasa. În război ar fi zburat voluntar în Escadrila Albă, pe frontul de est, apoi pe frontul de vest, unde sursele secundare dau unități diferite: 13, 180 sau Escadrila Sanitară, după sursă. Pentru activitatea de pe front ar fi primit Ordinul Crucea Regina Maria, clasa a III-a, în 1943.

După război ar fi semnat, alături de alte personalități, memoriul care condamna falsificarea alegerilor din noiembrie 1946. Documentul ar fi ajuns la delegația sovietică. Ar fi fost condamnată în lipsă la 2 ani de închisoare și ar fi intrat în ascundere, potrivit reconstituirii lui Neculai Staicu: 14 luni la Răchiteni, apoi prin sate din Iași, la mănăstirea Miclăușeni, operată sub nume fals la Roman.

Potrivit cercetărilor lui Neculai Staicu, la sfârșitul lui 1947 s-ar fi ascuns la Cluj, la călugărițele Congregației Maicii Domnului, sub numele Maria Popescu. Ar fi murit la 2 februarie 1948, la 50 de ani, în clinica profesorului Iuliu Hațieganu. Se consideră că ar fi fost îngropată în Cimitirul Central, parcela II B, numărul 1550, dar finalul nu se știe cu certitudine: o notă de arhivă vorbește chiar de o plecare în Franța. Mormântul din Cluj îi poartă azi numele adevărat, iar batalionul de parașutiști de la Bacău la fel, din 1996.