Visul dinaintea alarmei

23:00

Închizi ochii. În orele care urmează vei coborî în somn și vei urca înapoi de mai multe ori, în cicluri. În 6.064 de cicluri înregistrate într-un laborator de somn din Basel, ciclul median a durat 96 de minute, iar primul ciclu al nopții a fost constant mai scurt decât celelalte.

Noaptea începe cu somnul non-REM. Ochii stau nemișcați sub pleoape.

În 1953, Aserinsky și Kleitman au trezit oameni din somn de 23 de ori în timp ce ochii le stăteau nemișcați. De 19 ori, omul trezit nu și-a amintit nimic.

Și aici se visează. În 2017, Siclari și colaboratorii au trezit oameni din somnul non-REM după ce le-au citit activitatea creierului. Când activitatea indica un vis, omul trezit a povestit unul de 33 de ori din 36.

În model, primul tău somn REM începe pe la 00:11, numit după mișcările rapide ale ochilor care îl dau de gol. În desenul nopții tale durează doar câteva minute; următoarele se lungesc până la un maxim, apoi se scurtează.

Aproape toți mușchii pe care îi controlezi se relaxează complet. O sinteză din 2023 despre felul în care creierul produce somnul REM enumeră excepțiile: diafragma și ceilalți mușchi ai respirației, mușchii care mișcă ochii și mușchii mici din ureche.

Și respirația se schimbă. Aserinsky și Kleitman au numărat 16,9 respirații pe minut cât timp ochii se mișcau, față de 13,4 când stăteau nemișcați. Dacă sunetul e pornit, acesta e ritmul pe care îl auzi acum.

1951

Spre sfârșitul lui 1951, Aserinsky a făcut prima înregistrare a ochilor și a undelor cerebrale ale unui om adormit, de-a lungul unei nopți întregi. Omul adormit era propriul lui fiu, de opt ani. Așa își amintea el în 1996.

La început a vrut să numească episoadele „perioade de mișcări sacadate ale ochilor”. Kleitman, își amintea el, a jucat rolul scepticului.

1953

Articolul lor din 1953 a verificat ce însemnau mișcările. Trezirea cuiva în perioadele cu mișcări ale ochilor ducea mult mai des la relatarea unui vis detaliat: de 20 de ori din 27, de obicei plin de imagini. Treziți cu ochii nemișcați, oamenii nu și-au amintit nimic de 19 ori din 23.

Cercetări ulterioare, precum cea a lui Siclari, au găsit vise și în afara acestor perioade. Dar ochii în mișcare arătau momentele în care relatarea unui vis detaliat era cel mai probabilă.

De ce nu faci ce visezi? În 1982, Hendricks, Morrison și Mann au făcut leziuni de ambele părți ale punții, o parte a trunchiului cerebral, la 25 de pisici. Pisicile intrau în continuare în somn REM, dar fără relaxarea mușchilor care îl însoțește de obicei.

Opt și-au ridicat capul și au făcut mișcări care semănau cu orientarea, privitul fix, întinderea după ceva și încercarea de a se ridica. Cinci și-au mișcat doar membrele sau capul.

La oameni, aceeași defecțiune are un nume: tulburarea de comportament în somnul REM. Omul își joacă visele. Într-un studiu pe 1.280 de pacienți din 24 de centre, proporția estimată a celor care dezvoltaseră parkinsonism sau demență a ajuns la 73,5% în 12 ani.

Așadar, somnul REM e locul unde se găsesc cel mai des visele, dar poate arăta și un creier cu probleme cu ani înainte de un diagnostic.

Fiecare ciclu se încheie cu somn REM. În primele cicluri perioadele REM se lungesc; în a doua jumătate a nopții ating maximul și apoi scad, iar ce continuă să crească până dimineața este ponderea REM în somn. Aserinsky și Kleitman au văzut perioadele cu mișcări ale ochilor revenind a doua și a treia oară, rareori și a patra oară.

În modelul schematic al nopții tale, cea mai lungă perioadă REM ține de la 04:40 la 05:08, în a doua jumătate a nopții. Perioadele REM de după ea sunt desenate ceva mai scurte. Nopțile reale variază mult: tiparul măsurat e o curbă cu maximul în partea de mijloc sau în a doua parte a nopții, nu o regulă după care ultima ar fi cea mai lungă.

Cu vârsta, somnul REM de la sfârșitul nopții tinde să se scurteze: în înregistrările de la Basel, oamenii mai în vârstă aveau un somn REM mai scurt, mai ales spre sfârșitul nopții.

17 septembrie 2026

Un studiu din PLOS Medicine a urmărit 95.559 de adulți din UK Biobank, pe o durată mediană de 8,9 ani. Cei cu mai mult somn REM au avut mai puține șanse să facă 83 de boli.

La fiecare 47,6 minute de REM estimat în plus pe noapte, cam diferența dintre o noapte cu 59 de minute de REM și una cu 107, rata instantanee de apariție a demenței (hazardul) pe durata urmăririi a fost cu 46% mai mică (raport de risc 0,54), cea a insuficienței cardiace cu 26% mai mică (0,74), iar cea a bolii Parkinson cu 30% mai mică (0,70).

Comunicatul de presă a dat pentru Parkinson 0,20, adică o scădere de 80%. În articol, 0,20 e valoarea pentru parkinsonism, un alt diagnostic.

Numai că niciunui participant nu i s-a înregistrat somnul REM din creier. Au purtat o săptămână un accelerometru la încheietură, iar un model informatic le-a dedus fazele somnului din mișcări.

Comparat cu înregistrările creierului, modelul a avut o concordanță moderată (scor F1 de 0,49, unde 1 înseamnă perfect). În medie, a numărat cu 17,1 minute de REM prea puțin, iar pentru o singură noapte 95% din erorile lui au căzut între 56,7 minute prea puțin și 91 de minute prea mult. Intervalul e mai larg decât cele 47,6 minute la care sunt calculate rapoartele de risc.

Autorii se așteaptă ca aceste erori să fie la fel de răspândite printre cei care s-au îmbolnăvit mai târziu și printre cei care nu, așa că o comparație la nivelul grupului poate rămâne valabilă. Ce nu poate face modelul e să spună unui om anume cât REM a avut.

Autorii mai scriu că, fiind vorba de o analiză observațională, „nu se pot face inferențe cauzale”.

Există și un contraexemplu important. Oamenii care iau anumite antidepresive, printre care SSRI și IMAO, au ceea ce cercetătorul Siegel a numit „o suprimare masivă a somnului REM”. Trecând în revistă dovezile în 2011, el scria că acești oameni „nu înnebunesc și nu au vreo afectare aparentă a memoriei”, iar folosirea îndelungată a medicamentelor „nu are, în general, efecte dăunătoare asupra sănătății”. Siegel a arătat spre oameni ale căror medicamente suprimă puternic somnul REM fără un deficit evident de memorie sau de sănătate: o dovadă împotriva ideii simple că mai puțin REM ar trebui, în sine, să facă rău.

Studii mai mici au înregistrat chiar creierul. În 2017, Pase și colaboratorii au înregistrat o noapte de somn la 321 de oameni trecuți de 60 de ani și i-au urmărit până la 19 ani; 32 au făcut demență. Fiecare punct procentual de REM în minus a mers împreună cu un risc cu aproximativ 9% mai mare.

În 2022, Otaiku a urmărit 2.770 de bărbați în vârstă după o noapte înregistrată; 70 au făcut boala Parkinson. Cei din sfertul cu cel mai puțin REM au avut șanse de 2,58 ori mai mari decât cei din sfertul cu cel mai mult.

În ambele studii, somnul REM scăzut a fost măsurat cu ani înainte de diagnostic.

Puse cap la cap, aceste studii sugerează că somnul REM poate fi mai puțin un scut și mai mult o fereastră: o privire asupra sănătății creierului, cu ani înainte.

Dacă somnul REM scăzut e un semn timpuriu al bolii sau una dintre cauzele ei rămâne o întrebare deschisă: Pase și colaboratorii au considerat semnul timpuriu „mai puțin probabil”, pentru că legătura a rămas și după excluderea primilor trei ani de urmărire. Dar excluderea primilor trei ani nu poate exclude o fază timpurie a bolii care începe mult mai devreme. Otaiku a conchis că anomaliile de somn „preced apariția bolii Parkinson cu câțiva ani”, fără să tranșeze care e cauza și care e efectul.

Roffwarg și colaboratorii au raportat în 1966 că nou-născuții își petrec cam jumătate din somn în REM.

La adulți, ponderea e mult mai mică și se schimbă încet. Adunând sute de studii de somn, Floyd și colaboratorii au estimat 21,7% la 19 ani, 21,2% la 40, 18,8% la 75 și 20,4% la 85.

Pentru noaptea ta, pagina folosește 21,2%, valoarea pentru vârsta de 40 de ani.

Propriul somn REM nu-l vezi niciodată. Dacă cineva doarme lângă tine, îl poți ruga să te trezească ușor pe la 04:54, o oră din model, și să te întrebe ce visai.

În 1953, trezirea oamenilor în perioadele cu mișcări ale ochilor a dus la relatarea unui vis detaliat cam de trei ori din patru.