O viață, în zece părți
Viața unei anghile din Londra: din Marea Sargaselor până în râul Wandle și înapoi
În Londra trăiesc anghile: în râurile Wandle, Roding și Lea, și în Tamisa la Battersea. Fiecare a ieșit din ou în Atlantic, la mii de kilometri de oraș, într-un loc unde nimeni n-a văzut vreodată o anghilă depunând icre. Iată una dintre aceste vieți. Derulează, și anghila crește.
O anghilă reprezentativă, reconstituită din studii cu emițătoare, din pescuiri de control și din capcanele pe care voluntarii londonezi le verifică în fiecare vară. Niciun animal n-a fost urmărit pe tot drumul; pașii spun ce s-a măsurat și unde.
Derulează ca să începi
I
Ce n-a văzut nimeni
Totul începe în apă caldă, la sud și sud-est de Bermude, undeva într-o fâșie de ocean lată de vreo 2.000 km, la aproximativ 5.700 km de Tamisa în linie dreaptă.
Nimeni n-a văzut cum se întâmplă. Nicio anghilă europeană n-a fost găsită depunând icre și niciun ou de anghilă europeană n-a fost pescuit vreodată din mare.
S-au găsit, în schimb, larve. În martie și aprilie 2014, două nave de cercetare au prins aici 408 larve, cea mai mică de 5,5 mm.
Cele mai mici larve apar în această mare. Pe această observație s-a clădit, în anii 1920, ideea că aici se naște anghila, iar ideea stă în picioare și acum, fără un singur ou care s-o dovedească. (Puiul de 3 mm e cunoscut doar de la anghile reproduse în laborator.)
Golul e vechi. Aristotel, care n-a găsit nicio anghilă cu icre sau cu lapți, a tras concluzia că anghilele „nu vin nici din împerechere, nici din ou”.
În 1876, un student la medicină care lucra la stațiunea zoologică din Triest a cercetat vreo 400 de anghile, ca să verifice dacă un anumit organ lobat este testiculul. N-a putut nici să confirme, nici să infirme. Îl chema Sigmund Freud.
II
O frunză în curent
Puiul devine leptocefal: o larvă transparentă, în formă de frunză, turtită lateral. Larvele de anghilă europeană pot ajunge la aproape 9 cm.
Ce mănâncă e încă disputat. ADN-ul din intestinele lor indică plancton gelatinos; o sinteză de referință susține că se hrănesc cu „zăpadă marină”, resturile care plutesc în stratul de sus al oceanului.
Apoi traversează Atlanticul. Cât durează nu s-a lămurit. Inelele de creștere din otolite (pietricelele din urechea internă a peștilor) au sugerat cândva șase luni. Modelele de derivă spun că unei larve purtate de curenți îi trebuie cel puțin zece, iar unul dă o medie de 21 de luni.
Același model estimează că mai puțin de o larvă din 500 supraviețuiește traversării. E estimarea unui model; nimeni nu le-a numărat.
Nu are cum să țintească Londra. Anghilele europene sunt o singură populație, care se împerechează la întâmplare: un studiu pe genomul întreg n-a găsit niciun tipar geografic în genele anghilelor din toată Europa și din Africa de Nord.
Locul în care o larvă ajunge la țărm pare să fie, în mare parte, o întâmplare. Părinții ei puteau să fi crescut oriunde în acest areal. Aceasta ajunge în dreptul Tamisei.
III
De sticlă
La marginea platoului continental, frunza se preface în anghilă de sticlă: un fir transparent, lung în medie de vreo 7 cm când ajunge pe coastele Europei.
Încă nu are culoare. Nu are nici sex. La anghile, sexul nu e fixat de gene; se crede că îl hotărăsc, mai târziu, ritmul de creștere și înghesuiala. Până atunci, pagina vorbește despre un pui, nici „el”, nici „ea”.
IV
În sus pe Tamisa, cu mareea
Urmează 99,4 km de râu cu maree, de la Southend Pier, la gura estuarului, până la Teddington. De două ori pe zi marea împinge apa în sus pe râu: la London Bridge nivelul urcă și coboară cu 6,6 m la mareele mari.
După tabelele de maree pe 2026, fluxul durează la London Bridge cam șase ore, iar refluxul cam șase ore și jumătate.
Despre anghilele de sticlă din estuarele cu maree se spune că fac un lucru ingenios: se ridică în masa apei când vine fluxul, ca să fie purtate în sus pe râu, și stau lipite de fund la reflux.
Măsurătoarea clasică e făcută la anghila americană, într-un râu din Maine, în 1980–81. În cele mai multe nopți, puii câștigau între 0,8 și 4,2 km la fiecare maree. Derulează mai departe și urmărește apa.
Pentru Tamisa există un model pe calculator, nu o plasă. Un studiu din 2021 a trimis pui simulați în sus pe estuar și a comparat rezultatul cu capturile reale dintr-o capcană de la Brentford, în vestul Londrei.
Autorii scriu că modelul s-a potrivit cu capcana doar când puii stăteau pe fundul râului la reflux.
Puiul nu se grăbește. Un studiu făcut pe Tamisa în anii 1980 a găsit că majoritatea nou-veniților par să petreacă cel puțin un an în estuar înainte să intre în apă dulce.
Până atunci se închid la culoare. Un pui pigmentat se numește în engleză elver.
Imediat în amonte de Tower Bridge trece pe lângă vechea piață de pește Billingsgate. Pe la 1850, negustorii pieței i-au spus jurnalistului Henry Mayhew că acolo se vindeau 9.797.760 de anghile pe an. Cele mai multe veneau vii din Olanda, în bărci ancorate în fața cheiului.
Bărcile olandeze cu anghile mai erau fotografiate acolo în 1935–36.
Prin anii 1950, poluarea închisese această porțiune de râu pentru aproape toți peștii care urcau dinspre mare. Într-o trecere în revistă a peștilor Londrei, publicată în 1958, Alwyne Wheeler a înșirat speciile migratoare care „au încetat să existe în Tamisa”, printre ele somonul și cambula.
Și apoi: „Singurul pește care mai urcă acum pe Tamisa dinspre mare este anghila.”
La Wandsworth, în sud-vestul Londrei, la 80,2 km de Southend Pier, un râu mic se varsă pe malul sudic: Wandle. Puiul intră pe el.
V
Zidul și numărătoarea
În amonte de zona cu maree, râurile Londrei sunt scări de praguri și stăvilare. Un raport din 2012 citează o numărătoare a agenției de mediu din Anglia (Environment Agency): 2.393 de bariere în bazinul Tamisei.
O anghilă mică se poate târî în sus pe un perete ud. Un studiu francez a găsit că reușesc doar cele sub 10 cm și că puține dintre ele trec dincolo.
Așa că oamenii le construiesc rampe. O lucrare din 2019 număra 102 rampe pentru anghile construite din 2005 încoace în districtul hidrografic al Tamisei, care cuprinde și râul Medway: pante căptușite cu un material ud pe care puii se pot cățăra.
Lângă unele stă o capcană. Din aprilie până în septembrie, voluntari instruiți de Societatea Zoologică din Londra (ZSL) saltă capacul, numără puii, îi măsoară și le dau drumul în amonte. Din 2011 au fost instruiți peste 1.300 de oameni.
Iată ce numără. La pragul de la Molesey, puțin în amonte de Tamisa cu maree, capcanele au prins în 2013 14,63 pui pentru fiecare zi de funcționare. A fost cel mai bun an dintr-o serie care începe în 2012.
În 2025 au prins 0,22: în medie, un pui la patru zile și jumătate de capcană.
În același an, capcana de pe râul Roding, la Redbridge, a înregistrat 0,25 pe zi, cel mai puțin din 2012 încoace. Numărătorile din capcane variază puternic: 2013 a fost un an neobișnuit de bun la Molesey, iar pragul de la Redbridge a fost modificat în 2024. Seria lungă, de pe toată coasta, arată mai limpede încotro merg lucrurile.
Pe coastele Mării Nordului, indicele anghilelor de sticlă sosite a fost în 2024 la 1,3% din media lui pe anii 1960–1979, după calculele ICES, organismul științific care sfătuiește guvernele în privința stocurilor de pește. Recomandarea lui pentru 2026: zero capturi.
Nu toate anghilele de sticlă ajunse în Europa rămân aici. Pe 15 februarie 2017, poliția de frontieră a confiscat pe Heathrow 200 kg de anghile de sticlă vii, cu destinația Hong Kong, evaluate la cel puțin 5,7 milioane de lire pe piața neagră. La 2.200–3.800 de pui la kilogram, înseamnă câteva sute de mii de animale.
Comerciantul, din Chessington, a primit o pedeapsă cu suspendare. Anghilele au fost trimise înapoi în Spania, ca să fie eliberate.
VI
Lunga așteptare
Se așază. Arhiva Environment Agency cuprinde, din 1978 încoace, 1.734 de pescuiri de control în Londra Mare. Anghile au apărut în 739 dintre ele, 8.588 de exemplare în total.
Din acestea, 4.086 sunt din Wandle, prinse între 1988 și 2025. Sunt capturi din pescuiri de control, adunate, nu o populație. Pe 7 octombrie 2025, o singură pescuire, la Mapleton Road, a numărat 238 de anghile.
Acum e anghilă galbenă și duce o viață liniștită. Anghilele cu emițător dintr-un estuar din Dorset, în sudul Angliei, se deplasau mai ales între apus și răsărit, pe o întindere de la 630 m până la vreo 4 km.
În estuare de pe malul francez al Canalului Mânecii aveau în intestine crustacee mici, crabi, pui de cambulă și anghile mai mici. În apă mai rece de 8–10 °C, anghilele nu mai mănâncă.
Crește încet: cam 3 cm pe an într-un râu din Norvegia. Anghilele măsurate la pescuirile de control din apele dulci ale Londrei au o lungime mediană de 357 mm. Cea mai lungă, prinsă în 2014 în bazinul de sub pragul de la Molesey, avea 1,1 m.
După jumătate de metru, un biolog ar trece-o în fișă ca femelă. E o regulă de lucru, bazată doar pe lungime: un studiu recent socotește, cu rezerve, femele anghilele de peste 50 cm și masculi pe cele sub 46 cm, spune că între 40 și 50 cm sexul nu se poate prezice și notează excepții în ambele sensuri. Momentul în care se hotărăște de fapt sexul unei anghile nu se vede din afară.
Anghila aceasta reprezentativă e femelă. De aici înainte, pagina spune „ea”.
Cât rămâne aici e numărul cel mai nesigur din viața ei. O sinteză dă între 5 și 25 de ani. Femelele argintii care plecau dintr-un râu norvegian aveau în medie vreo 20 de ani, cu extreme între 5 și 39.
Londonezii mănâncă de secole anghile ca ea. În 1086, pescăria de la Petersham datora abației Chertsey 1.000 de anghile pe an. Pe la 1850, Mayhew socotea că pe străzi puteau fi, într-o sâmbătă, 500 de vânzători de anghile calde și supă de mazăre.
Londra avea peste 100 de localuri de pie and mash (plăcintă cu piure; alături se vând și anghile în aspic) la sfârșitul secolului al XIX-lea, 87 în 1995 și în jur de 30 în 2024. Multe dintre anghilele Londrei vin acum din Irlanda de Nord, după Muzeul Londrei.
VII
Schimbarea
Într-o vară începe să se schimbe. Ochii i se măresc și se umplu de celule cu bastonaș, cele care lucrează în lumină slabă, iar conurile se răresc. Înotătoarele pectorale i se lungesc. Burta i se deschide la culoare.
Acum e anghilă argintie.
Intestinul i se micșorează și nu mai poate absorbi hrana. Se crede că anghilele argintii nu mai mănâncă, deși un studiu suedez sugerează că unele ar mai putea-o face la început de drum.
Grăsimea pe care a strâns-o este combustibilul pentru ce urmează.
Și pleacă neterminată. O anghilă argintie pornește la drum cu gonade care cântăresc sub 2% din greutatea corpului, încă incapabilă să se reproducă.
Fiziologii susțin că nu e atât o metamorfoză, cât începutul pubertății. Restul se petrece undeva în ocean.
VIII
Noaptea plecării
Cele mai multe anghile argintii părăsesc râurile Europei între august și decembrie. Pe un râu din Irlanda și pe unul din Norvegia, urmărite fiecare timp de peste patruzeci de ani, plecau mai multe în nopțile cu ape mari și în creștere și mai puține în nopțile cu lună luminoasă.
Așadar: o noapte ploioasă și întunecată. În jos pe Wandle, cu ieșire în Tamisa la Wandsworth, și înapoi pe cei 80,2 km de Tamisă pe care i-a urcat cândva.
Nimeni n-o numără la ieșire. Planul oficial pentru anghilele Tamisei spune că „nu există o măsurătoare directă” a anghilelor argintii care scapă spre mare, iar pentru această pagină nu s-a găsit niciun studiu care să fi urmărit o anghilă din Tamisa până în ocean.
IX
Drumul înapoi
Ce se știe vine de la anghile marcate în alte părți. Echipe europene au pus emițătoare pe 707 anghile argintii. S-au primit date de la 206 anghile, dintre care 87 ajunseseră dincolo de zona de coastă.
Cele eliberate în Marea Nordului, din Germania, au fost urmărite cam o lună. Patru au luat-o spre sud, către Canalul Mânecii. Niciuna nu ajunsese în oceanul deschis când înregistrarea s-a oprit.
Pe ansamblul traseelor, vitezele au fost între 3 și 47 km pe zi. În ocean, anghilele înotau adânc ziua și urcau noaptea, cel mai adesea între 200 și 1.000 m.
Înregistrările emițătoarelor sugerează că vreo jumătate dintre anghilele urmărite mai mult de o săptămână au fost mâncate, unele aproape de coastă, altele în larg; e posibil ca emițătoarele înseși să le fi făcut o pradă mai ușoară. Traseele coteau spre Azore, iar nicio anghilă eliberată de pe continentul european n-a fost urmărită mai departe de atât.
Cel mai aproape de o dovadă s-a ajuns în 2022. Din 26 de anghile marcate în Azore, 21 au dat înregistrări utilizabile, iar un singur emițător a ieșit la suprafață în zona presupusă de reproducere.
La vitezele măsurate, multor anghile le-ar putea trebui mai mult de un an. Un test de laborator sugerează că rezervele ajung: nouă anghile tinere de crescătorie, încă neargintii, au înotat în medie 5.533 km într-un tunel cu apă dulce, în vreo șase luni, iar autorii au ajuns la concluzia că rezervele unei anghile sunt „în principiu, suficiente”. Un tunel nu e un ocean.
X
Sfârșitul nu-l vede nimeni
Dacă ajunge și dacă rezervele i-au ajuns, depune icre. Anghilele poartă cu milioanele ouă în formare: într-un râu din Germania, numărătorile la femelele care porneau la drum au dat între 1,44 și 7,46 milioane.
Apoi se crede că moare. Nici depunerea icrelor, nici moartea n-au fost observate vreodată la anghila europeană în natură.
Puii ei nu vor căuta râul Wandle. Studiile genetice nu găsesc niciun semn că anghilele s-ar întoarce în râul din care le-au plecat părinții.
O larvă de-a ei poate ajunge la țărm oriunde între Marea Baltică și Africa de Nord, iar pe Tamisa va urca larva unei străine.
În fiecare aprilie, voluntarii se întorc la praguri, saltă capacele și numără. În 2025, la Molesey, a fost un pui la patru zile și jumătate de capcană.
Orice se află în capcană a ieșit din ou într-o mare în care nimeni n-a văzut o anghilă depunând icre, din părinți pe care nu i-a găsit nimeni, și a ajuns la Londra din întâmplare. Când mai treci, după lăsarea întunericului, peste Wandle, Roding, Lea sau peste Tamisa la Battersea, s-ar putea ca dedesubt să aștepte una ca ea.
Ce e măsurat și ce e închipuit
Anghila de pe această pagină e un personaj compus. Niciun animal n-a fost urmărit din Marea Sargaselor până într-un râu londonez și înapoi, iar pagina nu susține nicăieri așa ceva. Fiecare pas se sprijină pe un studiu sau pe o înregistrare, numite în sursele de mai jos, iar cei mai mulți pași spun de unde vine dovada atunci când nu e de pe Tamisa: din Maine pentru comportamentul la maree, din Dorset pentru deplasările de noapte, din Norvegia pentru vârste, din Norvegia și Irlanda pentru nopțile de plecare, din Franța și Olanda pentru schimbările de dinaintea plecării, din Germania și Azore pentru anghilele urmărite în ocean.
Distanța în linie dreaptă e calculată aici, de la estuarul exterior al Tamisei (51,50° N, 0,75° E) până la dreptunghiul în care lucrările recente desenează zona presupusă de reproducere (24–31° N, 50–70° V): 5.656 km până în centrul lui, 4.694 km până la colțul cel mai apropiat și 6.629 km până la cel mai îndepărtat. Traseele reale sunt mai lungi și n-au fost măsurate pentru nicio anghilă din Tamisa.
Distanțele pe râu sunt calculate din tabelul de distanțe al Autorității Portului Londrei, cu originea mutată aici la capătul debarcaderului Southend Pier. Duratele fluxului și refluxului sunt medii calculate din orele tuturor apelor mari și mici prezise pentru London Bridge în 2026. Imaginea mareei comprimă un an sau mai mult de maree în șase.
Valorile din capcane sunt pui (anghile sub 120 mm) pe zi de capcană funcțională, din raportul pe 2025 al proiectului ZSL pentru anghila europeană din Tamisa. Pragul de la Molesey e la 8,1 km în amonte de limita mareei de la Teddington; o anghilă din Wandle nu ar trece pe acolo. Capcana e o înregistrare, din apropiere, a puilor care intră în Tamisa de apă dulce, nu o numărătoare a celor sosiți în Wandle. Valorile variază mult de la un an la altul și de la un loc la altul. Afirmația mai veche despre un declin de „peste 99%” se referă la un singur afluent, Darent, în 2005–09 față de mijlocul anilor 1980.
Datele Environment Agency sunt capturi din pescuiri de control făcute cu metode și efort diferite între 1978 și 2026. Arată unde au fost înregistrate anghile, nu câte sunt.
Desenele nu sunt portrete, iar scenele sunt schematice. Scara de lângă anghilă corespunde lungimii date la fiecare pas.
Pui pe zi de capcană în cele trei puncte de referință ale ZSL, 2012–2025
| An | 2012 | 2013 | 2014 | 2015 | 2016 | 2017 | 2018 | 2019 | 2020 | 2021 | 2022 | 2023 | 2024 | 2025 |
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Medway – Allington Lock | 10,90 | 133,30 | 66,68 | 2,34 | 0,48 | 1,49 | 0,76 | 0,87 | – | 3,29 | 1,40 | 2,21 | 0,60 | 3,84 |
| Roding – Redbridge Roundabout | 0,08 | 0,47 | 7,20 | 2,36 | 0,83 | 1,15 | 3,61 | 1,79 | – | – | 0,73 | 0,32 | 2,00 | 0,25 |
| Thames – Molesey Weir | 0,82 | 14,63 | 2,10 | 1,68 | 1,63 | 0,82 | 0,67 | 0,57 | 0,61 | 0,90 | 0,09 | 0,04 | 0,23 | 0,22 |
Liniuța înseamnă că în acel an nu s-a monitorizat (Covid-19). Doar punctul de pe Roding e limpede în interiorul Londrei Mari; Allington Lock e în comitatul Kent.
Surse
- ZSL, Thames European Eel Project Report 2025
- Pecorelli et al. 2019, Freshwater Science 38:281–291
- ZSL, Citizen Science European Eel Monitoring Report 2012
- ICES Advice 2025, European eel, Table 8
- Environment Agency, Ecology & Fish Data Explorer
- Port of London Authority, Tide Booklet 2026
- Thames Eel Action Plan 2025
- Wheeler 1958, The Fishes of the London Area, London Naturalist 37:80–101
- Naismith & Knights 1988, J. Fish Biology 33:161–175 (rezumat)
- Benson et al. 2021, Ecological Modelling 443:109448 (rezumat)
- McCleave & Kleckner 1982, ICES J. Mar. Sci. 40:262–271 (rezumat)
- Wright et al. 2022, Scientific Reports 12:15362
- Hanel, Marohn & Westerberg 2022, Scientific Reports 12:11778
- Miller et al. 2019, Biology Letters 15:20180835
- Righton et al. 2016, Science Advances 2:e1501694
- Bonhommeau et al. 2009, Fisheries Oceanography 18:371–385 (rezumat)
- Miller et al. 2015, Biological Reviews 90:1035–1064 (rezumat)
- Ayala et al. 2018, Scientific Reports 8:6156
- Enbody et al. 2021, PNAS 118:e2022620118
- Cresci 2020, Biological Reviews 95:1273–1286 (rezumat)
- Durif et al. 2020, Ecology and Evolution 10:4801–4815
- Williamson et al. 2026, J. Fish Biology 108:1943–1959
- Legault 1988, Bull. Fr. Pêche Piscic. 308:1–10 (rezumat)
- Walker, Godard & Davison 2014, Aquatic Conservation 24:155–165 (rezumat)
- Denis et al. 2022, PLoS ONE 17:e0270348 (rezumat)
- Palstra & van den Thillart 2010, Fish Physiol. Biochem. 36:297–322
- Pankhurst 1982, J. Fish Biology 21:127–140 (rezumat)
- Righton et al. 2021, Fish and Fisheries 22:762–788
- Svedäng & Wickström 1997, J. Fish Biology 50:475–486 (rezumat)
- Aroua et al. 2005, Neuroendocrinology 82:221–232 (rezumat)
- Sandlund et al. 2017, Ecology and Evolution 7:5956–5966
- van Ginneken et al. 2005, J. Experimental Biology 208:1329–1335 (rezumat)
- van Ginneken et al. 2007, Animal Biology 57:63–77 (rezumat)
- Gollock, Curnick & Debney 2011, Hydrobiologia 672:33–37 (rezumat)
- London Museum: jellied eels
- London Museum: London’s pie and mash shops
- Tsukamoto & Miller 2021, Fisheries Science 87:11–29 (rezumat)
- Bonhommeau et al. 2009, J. Fish Biology 74:1891–1914 (rezumat)
- Durif, Dufour & Elie 2005, J. Fish Biology 66:1025–1043 (rezumat)
- Reismann & Frankowski 2022, J. Fish Biology 100:320–324 (rezumat)
- Aristotle, History of Animals, Book VI, trans. D’Arcy Thompson
- Freud 1877, Sitzungsberichte der Kaiserlichen Akademie der Wissenschaften 75
- Mayhew, London Labour and the London Poor, vol. 1, pp. 63, 160
- London Museum: Dutch eel boats moored off Billingsgate, 1935–36
- Open Domesday: Petersham
- Cefas, 6 March 2020
- UNODC, World Wildlife Crime Report 2020, ch. 7