Browserul acesta nu poate desena globul, așa că hărțile lipsesc; numerele și graficele de mai jos merg.
Ozonul de deasupra Antarcticii · 1979–2026
Gaura de deasupra Antarcticii
În fiecare septembrie se deschide o gaură în stratul de ozon de deasupra Polului Sud. Până în decembrie se închide. Aici e fiecare dintre aceste primăveri din 1979 încoace, pe hărți zilnice din satelit, până la cea de acum.
derulează
Încă e deschisă
18,5milioane de km² sub pragul găuriiE mai mult decât toată Antarctica, de vreo 14 milioane de km², și de aproape 78 de ori suprafața României. La data aceasta, doar șase sau șapte primăveri din 1979 încoace au avut pe aceste hărți o gaură mai mare.
Pe aceste hărți, gaura de anul acesta a fost cea mai mare pe 20 septembrie: 26,4 milioane de km². Măsurătorile NASA pun vârful pe 18 septembrie, la 27,1 milioane de km², iar după mărimea medie dintre 7 septembrie și 13 octombrie, NASA pune anul 2026 pe locul al șaptelea în 48 de ani.
Hărțile din 2026 vin din altă serie de date din satelit decât anii dinainte; în cei șapte ani în care există amândouă, ea arată gaura cu vreo 0,6 milioane de km² mai mare într-o zi obișnuită.
Ce lipsește
Ozonul e răspândit rar în aer, cel mai mult în stratosferă, cam între 15 și 35 km altitudine. Dacă ai aduce la sol tot ozonul de deasupra capului tău, ar face un strat gros de vreo 3 milimetri.
Oamenii de știință îl măsoară în unități Dobson: 100 de unități fac 1 mm. Sub 220 de unități, adică 2,2 mm, spun că e gaură. Pe 13 noiembrie, cel mai subțire punct are 155 de unități. Cel mai jos de pe aceste hărți, 86 de unități, a fost în 2005.
Stratul acesta subțire oprește cea mai mare parte din ultravioletele B ale soarelui, cele care ard pielea, afectează ochii și dăunează plantelor și planctonului. Mai puțin ozon lasă să treacă mai multe.
De ce acolo și de ce primăvara
În iarna polară, un inel de vânt puternic înconjoară Antarctica și ține aerul dinăuntru separat. Aerul acesta ajunge cel mai rece din atmosferă. Sub vreo −78 °C, sus în stratosferă se formează nori subțiri.
Pe acești nori, clorul din freoni (CFC), gaze folosite cândva în frigidere, spray-uri și spume, se transformă în forme pe care lumina soarelui le desface. Când soarele revine, la sfârșitul lui august și în septembrie, clorul eliberat distruge ozonul repede. Gaura crește.
În noiembrie și decembrie inelul de vânt slăbește, aerul bogat în ozon intră înapoi și gaura se umple. Uită-te la banda caldă din jurul ei: un guler de aer bogat în ozon, adunat de-a lungul marginii inelului de vânt.
Înainte de gaură
Prima primăvară cu hărți zilnice din satelit. Doar în câteva zile scade ceva deasupra Antarcticii sub 220 de unități, și niciodată mult.
Cineva observă
În mai 1985, trei cercetători de la British Antarctic Survey, Joe Farman, Brian Gardiner și Jonathan Shanklin, au arătat în revista Nature că ozonul de primăvară de deasupra Antarcticii scăzuse mult. L-au măsurat de la sol, la stațiile Halley și Faraday.
În octombrie același an, gaura de pe aceste hărți a ajuns la 17,3 milioane de km².
Lumea semnează
În septembrie 1987, guvernele au semnat Protocolul de la Montreal, ca să reducă gazele care distrug ozonul. A intrat în vigoare în 1989 și a fost înăsprit iar și iar, până când producția de freoni a fost oprită. Până în 2009 l-au ratificat toate țările din Organizația Națiunilor Unite.
Gaura a crescut totuși în continuare. Freonii rămân în aer zeci de ani, așa că clorul ajuns deja în stratosferă a continuat să distrugă ozonul.
Cei mai răi ani
Gazele care distrug ozonul de deasupra Antarcticii au atins vârful pe la anul 2000. Pe 10 septembrie în acel an, gaura de pe aceste hărți a fost cea mai mare: 29,4 milioane de km², mai mult decât America de Nord.
În 2006, ozonul de deasupra Polului Sud a scăzut la 91 de unități, sub 1 mm.
Un an cald
La începutul lui septembrie 2019, stratosfera de deasupra Antarcticii s-a încălzit brusc și inelul de vânt a slăbit. Pe aceste hărți gaura a rămas mică, cel mult 10,5 milioane de km², cea mai mică de la începutul anilor ’80.
Clorul nu s-a schimbat în anul acela. Vremea, da.
Patru găuri mari la rând
Între 2020 și 2023 fiecare gaură a trecut de 24 de milioane de km², iar câteva au ținut până la mijlocul lui decembrie. Iernile polare reci și stabile au făcut mare parte din asta; în 2020, fumul de la incendiile din Australia a adăugat la pierderea de ozon. Aici e 2020, pe 13 decembrie, o dată la care cele mai multe găuri dispăruseră.
Mică, apoi iar mare
În 2025, gaura a fost una dintre cele mai mici din ultimii ani. S-a micșorat rapid în prima jumătate a lui noiembrie, dar o mică zonă cu ozon redus a persistat până la sfârșitul lunii. Copernicus datează închiderea la 30 noiembrie, iar Organizația Meteorologică Mondială la 1 decembrie. Un an mai târziu, în 2026, a fost una dintre cele mai mari.
De aceea titlurile spun într-un an că „se vindecă”, iar în următorul că e „una dintre cele mai mari”. Amândouă sunt adevărate. Întrebarea e ce se întâmplă dedesubt.
Alege o primăvară
Alege orice an din 1979 încoace sau anul în care te-ai născut. Trage de glob ca să-l rotești.
Fiecare linie e o primăvară, de la 1 august la 14 decembrie. Linia punctată e suprafața Antarcticii.
Se micșorează?
Înainte să calculez mediile din septembrie, am notat un test: dacă gaura se micșorează, mărimea ei medie între 1 și 15 septembrie ar trebui să scadă din 2001 până în 2025, destul de clar încât tendința să nu poată fi întâmplătoare. La începutul lui septembrie contează cel mai mult clorul și cel mai puțin vremea de la sfârșitul primăverii.
Mărimea medie între 1 și 15 septembrie, în fiecare an. Punctele pline: anii testați, cu tendința și marja ei de 95%. Cercul: 2026, din cealaltă serie de date.
Testul a picat. Tendința e în scădere, cu vreo 0,07 milioane de km² pe an, dar marja tendințelor posibile include și lipsa oricărei schimbări. Aceeași verificare pe intervalul folosit de NASA, 7 septembrie – 13 octombrie, a picat și ea; aceasta nu a fost oarbă, pentru că văzusem deja mediile NASA pentru acele date.
Între 1 și 15 septembrie, ultimele zece primăveri au avut în medie 17,0 milioane de km², față de 18,3 milioane în 2001–2010, cu vreo 7% mai puțin. Vremea dintr-un singur an mută gaura cu mult mai mult de atât. Evaluarea ONU a stratului de ozon din 2026 spune același lucru: suprafața, adâncimea și durata găurii variază încă mult de la un an la altul, mai ales din cauza vremii de sus, de deasupra Antarcticii.
Revenirea se vede la cauză. Deasupra Antarcticii, puterea totală a gazelor de a distruge ozonul a atins vârful în 2001; până în 2024 a scăzut cu 13%, adică 28% din scăderea necesară pentru a reveni la nivelul din 1980. NASA estimează că gaura de anul acesta ar fi fost cu vreo 3,5 milioane de km² mai mare dacă gazele ar fi fost la fel de multe ca în 2000.
Oameni pe margine
Gaura nu e doar deasupra gheții. Când inelul de vânt se alungește, marginea lui trece peste vârful de sud al Americii de Sud. Pe 6 octombrie 2003, Ushuaia, Punta Arenas și Stanley erau toate sub ea.
Zilele din fiecare primăvară în care ozonul de deasupra orașului Punta Arenas a scăzut sub 220 de unități (cel mai apropiat punct de pe hartă).
Ushuaia a avut până la 14 astfel de zile într-o primăvară, în 2000 și în 2003. În zilele acelea soarele arde mai repede. Hobart și Cape Town, orașele mari cele mai apropiate de pol din Australia și din Africa, nu au ajuns niciodată sub gaură pe aceste hărți.
Ce a împiedicat interdicția
Cercetătorii au simulat o lume în care gazele nu ar fi fost niciodată controlate și ar fi crescut cu 3% pe an. Până în 2065 ar fi dispărut două treimi din ozonul planetei, față de 1980, iar ultravioletele care ard pielea într-o vară la latitudinile medii din emisfera nordică, unde e și România, s-ar fi dublat până în 2060.
Doar pentru Statele Unite, Agenția americană pentru protecția mediului (EPA) se așteaptă ca tratatul să prevină aproximativ 443 de milioane de cazuri de cancer de piele și 63 de milioane de cazuri de cataractă la americanii născuți între 1890 și 2100.
Când ar trebui să se închidă de tot
Dacă regulile sunt respectate, ozonul de deasupra Antarcticii ar trebui să revină la nivelul din 1980 în anii 2060, după evaluarea ONU din 2026; NASA spune că gaura își va reveni până în anii 2070. Media pentru restul lumii, între 60°S și 60°N, inclusiv cerul de deasupra României, ar trebui să ajungă acolo pe la 2040.
Până atunci gaura se va deschide în fiecare septembrie, mai mare în anii reci și mai mică în cei calzi, în medie puțin mai mică la fiecare deceniu. Gazele care o produc sunt interzise și scad. Mărimea găurii e partea care o arată cel mai încet.