Furtuna solară din mai 2024, de la erupție la auroră
În prima săptămână întreagă din mai 2024, Soarele a aruncat spre Pământ cel puțin șapte nori de gaz încărcat electric. La trei zile după primele erupții, norii au ajuns. Oameni care nu văzuseră niciodată o auroră au văzut una de pe strada lor.
Începutul lui mai 2024
Suprafața Soarelui este gaz fierbinte străbătut de câmp magnetic. Pe alocuri, câmpul se strânge în mănunchiuri puternice și răsucite. De pe Pământ, ele se văd ca grupuri de pete întunecate.
Răsucirea înmagazinează energie. Când un mănunchi este întins prea tare, se rupe și ia o formă mai simplă, iar energia trebuie să ajungă undeva.
7–11 mai
O parte din acea energie pleacă sub formă de lumină: o erupție solară, o izbucnire de raze X și ultraviolete care durează de la câteva minute la câteva ore.
În seara de 7 mai, o regiune a Soarelui a produs două erupții puternice. În următoarele patru zile au fost opt din clasa cea mai puternică. Cea mai intensă a fost de clasa X5,8.
După 8 minute și 20 de secunde
O erupție călătorește cu viteza luminii, deci ajunge la Pământ la 8 minute și 20 de secunde după ce s-a produs, exact în clipa în care o vedem. Nimic nu o poate anunța.
Razele ei X încarcă electric aerul de sus de pe partea luminată a planetei, iar unele semnale radio care se reflectă pe acel strat se pierd. Cerul nu se schimbă. Aurora vine de la ceva mai lent.
În aceleași ore
Aceeași ruptură poate arunca în spațiu o bucată din atmosfera exterioară a Soarelui: miliarde de tone de gaz încărcat electric, cu câmp magnetic propriu. Se numește ejecție de masă coronală.
Norii aceștia pleacă cu viteze de la sub 250 până la aproape 3.000 de kilometri pe secundă. În acea săptămână, Soarele a lansat spre Pământ cel puțin șapte, cel mai rapid cu aproximativ 4,8 milioane de kilometri pe oră.
Trei zile
Cei mai rapizi nori pot face drumul în 15 până la 18 ore. Cei lenți au nevoie de câteva zile. Pe drum se umflă, iar unul mare poate ajunge, la sosire, lat cât un sfert din toată distanța dintre Soare și Pământ.
De data aceasta, norii plecați mai târziu i-au ajuns din urmă pe primii. Au sosit la Pământ grămadă, pe 10 mai, la trei zile după primele erupții.
10 mai
Pământul are propriul câmp magnetic. Vântul care suflă neîncetat dinspre Soare îl turtește pe partea de zi până la vreo zece raze terestre și îl întinde pe partea de noapte într-o coadă lungă de sute de raze, mult dincolo de orbita Lunii.
De cele mai multe ori, câmpul ține gazul Soarelui la distanță.
10 mai, 22:54 UTC
Cel mai mult contează încotro este îndreptat câmpul magnetic al norului. Dacă arată spre sud, invers față de cel al Pământului, cele două câmpuri se leagă, iar energia se revarsă ore în șir în spațiul din jurul planetei.
Pe 10 mai, la 22:54 UTC, perturbația a atins G5, treapta cea mai de sus a unei scări cu cinci trepte. Nu se mai întâmplase din 2003.
Partea de noapte
Energia se adună în coada lungă de pe partea de noapte. Acolo, electronii sunt accelerați și trimiși înapoi de-a lungul câmpului magnetic, care îi duce în jos, spre poli.
Coboară în două inele din jurul polilor magnetici. Într-o noapte obișnuită, inelul din nord se află cam între 60 și 75 de grade latitudine. Într-o furtună mare, inelele se lățesc și alunecă spre ecuator.
De la sol
Electronii lovesc aerul rarefiat aflat între 80 și 500 de kilometri înălțime. Le dau energie atomilor de oxigen și de azot, iar atomii o dau înapoi sub formă de lumină. La fel funcționează o reclamă cu neon.
Verdele, culoarea cea mai frecventă, vine de la oxigenul aflat cam între 100 și 200 de kilometri înălțime. Peste 200 de kilometri, oxigenul luminează roșu. Azotul adaugă albastru la aceeași înălțime cu verdele și roz sub 100 de kilometri, de-a lungul marginii de jos.
Aproape de miezul nopții
La începutul nopții, lumina stă în arce întinse de la un orizont la celălalt, făcute din raze înalte, ca faldurile unei perdele. Aproape de miezul nopții, arcele încep să se răsucească și să se legene.
Apoi se pot întinde pe tot cerul, repezi și foarte strălucitoare.
10 și 11 mai
În acea noapte, aurora a fost văzută din sudul Statelor Unite și din nordul Indiei. Au venit semnalări chiar și de la 26 de grade latitudine magnetică.
Ar putea fi una dintre aurorele văzute cel mai departe de poli din ultimii cinci sute de ani; când NASA a descris furtuna, cercetătorii încă evaluau acest lucru.
După un indice calculat din 1957, furtuna a fost pe măsura marilor furtuni din 1958 și 2003.
Tot ce era pe cer în acea noapte plecase de pe Soare cu trei zile înainte.
Datele și valorile pentru mai 2024 sunt cele publicate de NASA și de Centrul de Prognoză a Vremii Spațiale al NOAA. Valorile generale (viteze, distanțe, înălțimi, culori) vin de la aceleași două agenții. Imaginile sunt desenate, nu fotografiate, și nu sunt la scară: la scara la care Soarele umple ecranul, Pământul ar fi un punct aflat mult în afara lui, iar liniile de câmp magnetic sunt o schemă a formei câmpului. Aurora din ultimele scene este un desen al formelor și culorilor descrise în surse, nu o înregistrare a ceea ce s-a văzut dintr-un loc anume.