Toată lumea e rudă

La piață, o femeie de șaptezeci de ani îi spune unui vânzător de douăzeci și cinci nepoate. El îi răspunde cu mamaie. Nu s-au mai văzut niciodată și niciunul dintre ei nu simte că a mințit. Dicționarul explicativ al limbii române îi dă dreptate amândurora: la nepot, sensul al doilea este „cuvânt cu care o persoană mai în vârstă se adresează unui tânăr”; la bunic, sensul al treilea, „termen cu care se adresează cineva unui om bătrân”. Aceeași înregistrare există la unchi, mătușă, văr, cumătru, nene, tanti, bade, lele, țață. Limba a hotărât, cu mult înaintea noastră, că rudenia este un mod de a vorbi cu oamenii, nu doar un fapt de sânge.

Antropoloaga Kate Fox a scris o carte întreagă despre regulile pe care englezii le respectă fără să știe că există, iar Gramatica nescrisă, publicată pe acest site, aplică metoda ei vieții cotidiene românești. Rudenia are un regulament al ei, mai vechi și mai stabil decât eticheta, iar cel mai bun loc în care să-l cauți este vocabularul: ce cuvinte are limba, ce cuvinte îi lipsesc și cui are voie să le spună. Ca să vedem ce e specific și ce e universal, am pus fiecare distincție românească alături de Kinbank, o bază de date publicată în 2023 de universitățile din Bristol, Helsinki și Australian National University, cu 210.903 termeni de rudenie din 1.229 de limbi. Harta de mai jos e construită din ea.

Regula 1Orice rudă se poate împrumuta unui străin

Prima regulă e cea pe care o știe orice român și n-o poate explica niciun manual: termenii de rudenie sunt, în același timp, termeni de adresare pentru oameni cu care nu ai nicio legătură. Sistemul are o logică precisă și ea se vede abia când pui cuvintele în tabel. Direcția contează. În sus, către cineva mai în vârstă, spui nene, bade, tanti, lele, țață, mamaie, tataie, unchiule, mătușă. În jos, către cineva mai tânăr, spui nepoate, fată, băiete, fiule. Pe orizontală, între egali, spui vere, frate, cumetre, nașule. Cuvântul pe care îl alegi îi spune celuilalt câți ani crezi că are și ce fel de respect îi datorezi.

Tabelul spune și ceva ce nu se vede la prima vedere. Aproape toate cuvintele pe care le spui în sus, cu respect, sunt împrumutate: nene și lele din bulgară, țață din neogreacă, tanti din franceză. Cuvintele pentru rudele propriu-zise, de sânge sau prin căsătorie, sunt latinești până la unul: tată, mamă, frate, soră, fiu, fiică, nepot, văr, unchi, mătușă, socru, soacră, noră, ginere, cumnat, cuscru, fin. Familia a fost numită de Roma. Politețea față de străini a fost învățată de la vecini.

Regula 2Fratele mai mare există doar când vorbești cu el

Româna standard n-are un cuvânt pentru fratele mai mare. Frate acoperă și pe cel de cinci ani, și pe cel de cincizeci. În harta de mai sus, asta ne așază într-o minoritate clară: din 938 de limbi pentru care Kinbank are ambele celule, 660 (70%) folosesc cuvinte diferite pentru fratele mai mare și cel mai mic. Vecinii noștri o fac toți. Bulgara are batko pentru cel mare și brat pentru cel mic, maghiara are báty și öcs, turca are abi și kardeș. Româna stă, împreună cu engleza, italiana, germana și rusa, în tabăra care nu face distincția.

Dar tabăra asta are o ușă din spate. Nene, bade, lele și țață înseamnă, toate, „frate sau soră mai mare”, și niciunul n-are pereche pentru frate mai mic. Româna codifică vârsta între frați exclusiv la vocativ: poți să-i spui fratelui mai mare nene, dar nu poți să vorbești despre el cu un cuvânt care să-i arate vârsta. Seniorității i se dă un cuvânt numai în față, ca semn de respect, niciodată în lipsă, ca fapt.

Regula 3Nepotul de fiu și nepotul de frate sunt aceeași persoană

Engleza are grandson și nephew. Franceza are petit-fils și neveu. Româna are nepot pentru amândoi și trebuie să adauge de fiu sau de frate când contează. E una dintre cele mai rare trăsături din toată harta: în Kinbank, doar 22 din 358 de limbi cu date pentru ambele celule folosesc același cuvânt pentru nepotul de fiu și nepotul de frate. Compania e mică și interesantă: italiana (nipote), albaneza (nip), irlandeza, basca, engleza veche și germana medievală, care nu făceau distincția și au căpătat-o abia mai târziu.

Moștenirea e latinească. Nepos însemna în latină și nepot de bunic, și nepot de unchi, iar ambiguitatea a călătorit până în vocabularul politic al Europei. Când papii din secolele XVI și XVII își ridicau „nepoții” la rangul de cardinal, mulți dintre acei nepoți erau, de fapt, fii nelegitimi. Cuvântul nepotism s-a născut din acest gol semantic în italiana anilor 1600 și l-a păstrat: în limbile care nu spun exact ce fel de nepot e nepotul, e mai ușor să nu întrebi.

Regula 4Unchiul n-are parte

Unchi nu spune dacă e fratele tatălui sau fratele mamei. Nici mătușă, nici bunic, nici văr. Pentru majoritatea limbilor cu date în Kinbank, asta e o lipsă ciudată: 285 din 415 limbi (69%) au cuvinte diferite pentru fratele tatălui și fratele mamei. Bulgara spune čičo și vujčo, sârba stric și ujak, turca amca și dayı, suedeza farbror și morbror. Pentru bunici, distincția e mult mai rară, 143 din 958 de limbi, și tot suedeza o face, cu farfar și morfar, la fel ca chineza.

Ironia este că latina făcea distincția, iar româna a moștenit câte un cuvânt din fiecare parte și a uitat de unde vin. Avunculus, strămoșul lui unchi, însemna în latină strict „fratele mamei”; fratele tatălui era patruus. Amita, strămoașa lui mătușă, însemna strict „sora tatălui”; sora mamei era matertera. Româna a păstrat unchiul dinspre mamă și mătușa dinspre tată, le-a întins peste ambele părți și a lăsat cealaltă jumătate a familiei fără nume.

Regula 5Vărul are sex, dar n-are parte

Aici româna face o distincție pe care engleza n-o poate face: văr și vară, ca italiana (cugino, cugina) și spaniola (primo, prima). Engleza are un singur cousin pentru amândoi, la fel ca maghiara și turca. În Kinbank, 198 din 500 de limbi (40%) marchează sexul vărului. În schimb, româna nu deosebește vărul dinspre tată de cel dinspre mamă, o distincție pe care o fac 147 din 502 limbi și pe care antropologii o numesc „veri paraleli” și „veri încrucișați”. Etimologia lui văr e una dintre cele mai frumoase din limbă: vine din latinescul consobrinus verus, „vărul adevărat”. Substantivul a murit, adjectivul a rămas și a devenit el însuși substantiv. Când spui văr, spui de fapt „adevărat”.

Regula 6Cumnatul e un cuvânt de sânge dat unui om fără sânge comun

Cumnat vine din latinescul cognatus, „născut împreună”, adică rudă de sânge. Româna l-a dat exact persoanei cu care nu ai niciun strop de sânge comun: fratele soției, soțul surorii, fratele soțului, soția fratelui, toți sunt cumnat sau cumnată. Engleza face la fel cu brother-in-law. Rusa, în schimb, are patru cuvinte: șurin pentru fratele soției, zeat’ pentru soțul surorii, dever’ pentru fratele soțului, svoiak pentru soțul cumnatei. Bulgara are și ea patru. În Kinbank, 451 din 564 de limbi (80%) fac ca româna și pun fratele soției și soțul surorii sub același cuvânt. Distincția e o specialitate slavă și asiatică.

Regula 7Cuscrul e rudă în limbă și străin în lege

Părinții soțului tău și părinții tăi sunt, unii pentru alții, cuscri. Engleza n-are cuvânt pentru asta; trebuie să spună my son’s wife’s parents. Româna l-a moștenit din latinescul consocer, iar aproape toate limbile care au fost întrebate îl au: maghiara nász, spaniola consuegro, italiana consuocero, turca dünür, idișul mehutn, sârba prijatelj, care înseamnă, literal, „prieten”. În Kinbank, celula a fost completată pentru doar 54 de limbi, și 49 dintre ele au un cuvânt propriu. Engleza e excepția, nu regula.

Legea românească a decis altfel. Codul civil, la articolul 407, definește afinitatea ca legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț și precizează că ea nu există între rudele unui soț și rudele celuilalt. Cuscrul tău este, pentru stat, un necunoscut. Pentru limbă, e o rudă cu nume propriu, moștenit de două mii de ani. Cele două sisteme de rudenie, cel juridic și cel vorbit, se despart exact la masa de nuntă.

Regula 8Nașul e o rudă pe care ți-o dă biserica

A treia rudenie românească nu vine nici din sânge, nici din căsătorie. Nașul și nașa, finul și fina, cumătrul și cumătra formează o familie întreagă născută la botez. Cele trei cuvinte vin din trei direcții: naș e o formație românească din nun, fin vine din latinescul filianus, iar cumătru din slavonul kŭmotra. Instituția e mai veche decât oricare dintre ele. Împăratul Iustinian a interzis, la 1 octombrie 530, căsătoria dintre naș și fin, iar Biserica Ortodoxă Română oprește și azi căsătoria între rudele spirituale până la gradul al treilea, cu dispensă posibilă doar pentru al treilea. Nașul de botez e „părinte spiritual” în sens canonic, iar nașii stau de față la ambele taine, botezul și cununia.

Regulile nescrise sunt și mai stricte decât cele scrise. Nașul se moștenește: nașii de cununie devin, prin tradiție, nașii de botez ai copiilor, iar copiii nașilor rămân „nași” peste generații. Cumătru a devenit, la țară, termenul de adresare între oameni de aceeași vârstă, iar în basme e forma de politețe dintre animale: cumătra vulpe. Expresiile spun restul: a-și găsi nașul înseamnă a da de cineva care te pune la punct, pentru că nașul e singura autoritate pe care un adult o acceptă fără să fie părinte sau șef.

Regula 9Socrii au ranguri

La nuntă, familiile nu sunt egale, și limba o spune direct. Tatăl mirelui e socrul mare, tatăl miresei e socrul mic. Dicționarul înregistrează asimetria fără comentariu. Noră și ginere vin, ca toată familia de sânge, din latină (nurus, gener), iar singura expresie pe care dicționarul o dă la noră e a intrat nora-n blide, despre o femeie neîndemânatică în gospodărie. Ginerele n-are expresie. Casa în care intri prin căsătorie te judecă, iar limba a păstrat numai verdictul dat femeii.

Regula 10Rudele au nume latinești, rudenia are nume străine

Ultima regulă e cea mai ciudată. Aproape fiecare rudă în parte poartă un nume latinesc, dar cele două cuvinte care numesc rudenia în general sunt împrumutate: rudă din slavă, neam din maghiară. Neam înseamnă în același timp „rudenie” și „popor”: neamul meu sunt și verii mei, și națiunea mea. Ideea de familie extinsă, de „ai noștri”, a primit numele de la vecini, în vreme ce legăturile individuale l-au primit de la Roma. Un antropolog ar citi aici o istorie: structura a fost aici dinainte, iar categoria care o cuprinde s-a format mai târziu, în contact.

Ce spune vocabularul despre noi

Pus cap la cap, regulamentul are o formă. Româna e generoasă spre exterior și vagă spre interior. Spre exterior, dă nume unor relații pe care alte limbi le lasă fără cuvânt: cuscrul, finul, cumătrul, străinul de pe stradă căruia îi spui nene. Spre interior, în chiar nucleul familiei, refuză să spună cine e mai mare între frați, de care parte e unchiul, dacă nepotul e de fiu sau de frate. În clasificarea clasică a lui George Murdock, româna face parte, ca engleza, din tipul „eschimos”, care separă familia nucleară de restul rudelor și tratează rudele colaterale la fel de ambele părți. Dar în interiorul acestui tip, româna e un caz aparte: a păstrat din latină ambiguitățile (nepot, cumnat), a pierdut din latină precizia (avunculus, amita) și a adăugat, din slavă și din biserică, o a treia familie, cea spirituală.

Ipoteza cea mai simplă e că vocabularul urmează ceea ce contează. Într-o societate de gospodării care se aliază prin nuntă și prin botez, relațiile care au nevoie de nume sunt cele dintre case: cuscri, nași, cumetri. Ordinea de vârstă între frați și partea din care vine unchiul contează în societăți organizate pe linii de descendență, unde moștenirea și obligațiile curg pe o singură parte. Româna nu le-a numit pentru că, timp de secole, n-a avut nevoie. În schimb, a avut nevoie să poată numi orice om de pe drum ca pe o rudă, ca să-i poată cere ceva sau ca să-i poată da. Când vânzătoarea îți spune nepoate, nu greșește. Aplică o regulă.