# Zece ierni din șaizeci și cinci > **Autor**: Marius Comper > **Dată**: 24 august 2026 > **Ediție canonică**: [https://mariuscomper.uk/zece-ierni/](https://mariuscomper.uk/zece-ierni/) > **Versiune engleză**: [https://mariuscomper.uk/zece-ierni/en/](https://mariuscomper.uk/zece-ierni/en/) --- La Tulcea, cineva a notat starea Dunării în fiecare iarnă, timp de o sută șaptezeci și nouă de ani. Până pe la 1950, fluviul îngheța aproape în fiecare an, la fel de sigur ca venirea iernii. De atunci, în șaizeci și cinci de ierni, gheața a mai prins doar de zece ori. ## Cifre esențiale - **179 de ani** — jurnalul Comisiei Dunării, ținut la Tulcea, din 1837 până în 2016. - **101 de zile** — recordul de durată, iarna 1879–1880, cea mai lungă gheață neîntreruptă din jurnal. - **10 din 65** — ierni înghețate după 1951, sub 16% dintre ierni, față de aproape toate înainte de 1950. - **+1,06 °C/secol** — încălzirea la Sulina, cea mai puternică dintre cele trei stații comparate cu gheața. ## O sută una de zile Recordul aparține iernii 1879–1880: gheața a ținut fluviul închis o sută una de zile, din decembrie până târziu în martie. Pentru locuitorii deltei, era o stare de fapt de fiecare an, cu variații doar de câte săptămâni ținea gheața. Case, care și oameni treceau fluviul pe jos acolo unde vara nu circulau decât vapoarele. Iarna 1879–1880 a fost doar cea mai lungă dintr-un șir aproape neîntrerupt, care avea să se rupă abia șaptezeci de ani mai târziu. ## O graniță care a ținut un mileniu Cu mult înainte de jurnalul sistematic, cronici și însemnări vechi urmăresc înghețul fluviului până spre anul 850. Ierni ca 1621, 1669, 1755, 1779 și 1823 au rămas în documente tocmai pentru cât de departe a ajuns gheața: în cele mai aspre dintre ele, se întindea de-a lungul țărmului Mării Negre până la Bosfor. Sunt povestirile unor martori, păstrate în documente vechi. Arată însă ceva simplu: un fluviu care îngheață a fost parte din iarna românească timp de secole. ## Pragul care s-a mutat Jurnalul propriu-zis începe în 1837 și se încheie, în forma analizată, în 2016: o sută șaptezeci și nouă de ierni consecutive, comparate cu temperatura de la trei stații: Sulina, București și Călărași. Corelația dintre temperatura medie de iarnă și durata gheții e strânsă (r = -0,73, la un prag de încredere de 99%), iar la toate cele trei stații se vede o încălzire clară: la Sulina, cea mai apropiată de Tulcea, +1,06 grade Celsius pe secol; la București, +1,01 grade; la Călărași, +0,80 grade, sub pragul de semnificație statistică. Undeva pe la 1950, seria trece brusc dintr-un regim în altul, ca o treaptă pe grafic: înainte, gheața ținea aproape în fiecare iarnă; după, în mai puțin de una din șase. ## Ce nu s-a mutat Un detaliu strică orice explicație simplă. Datele de îngheț și de dezgheț nu s-au schimbat semnificativ în tot acest interval: cel mai timpuriu îngheț înregistrat a venit pe 6 decembrie 1902, cea mai târzie topire pe 29 martie 1929, amândouă dinaintea cotiturii de la 1950. Dacă temperaturile ar fi urcat treptat, an de an, ne-am aștepta ca fereastra de îngheț să se strângă tot mai mult, cu ierni care încep mai târziu și se termină mai devreme. Jurnalul nu arată asta. E ca un tren care ar pleca tot mai rar, dar mereu din aceeași gară, la aceleași ore: fereastra calendaristică a rămas pe loc, iar ce s-a schimbat e câte ierni au mai apucat s-o folosească. ## Ultima dovadă, 2012 Cea mai recentă iarnă înghețată documentată public e 2012: gheața a blocat traficul naval la Tulcea, iar navele comerciale au fost oprite pe acel sector, în timp ce porturile Galați și Brăila au rămas parțial deschise. E una dintre cele zece ierni din jurnalul de după 1951, singura pe care au apucat s-o vadă cu ochii lor generații întregi născute sau crescute de atunci încoace. Fluviul înghețat pe care îl descriu bunicii a fost, an de an, o stare aproape sigură, până acum șaptezeci și cinci de ani. Între timp a devenit o raritate care mai apare, în medie, o dată la peste șase ierni. --- **Sursă și metodă.** Jurnalul sistematic de gheață (1837–2016) a fost ținut la Tulcea de Comisia Dunării și analizat de M. Ionita, C.-A. Bădăluță, P. Scholz și S. Chelcea în „Vanishing river ice cover in the lower part of the Danube basin — signs of a changing climate", *Scientific Reports* 8, 7948 (2018), Institutul Alfred Wegener și Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor. Însemnările dinainte de 1837 provin din cronici și izvoare istorice adunate de aceiași autori și sunt tratate separat, ca mărturie istorică.