7 decembrie 1995 · singura sondă trimisă vreodată într-o planetă gigantă
O sondă de 337 de kilograme a intrat în atmosfera lui Jupiter cu 170.700 de kilometri pe oră. A rezistat, a deschis o parașută și a transmis 58 de minute ce a găsit. Apoi planeta a desfăcut-o bucată cu bucată.
13 iulie 1995
Galileo, nava care purtase sonda aproape șase ani, i-a dat drumul la 81,5 milioane de kilometri de Jupiter. Sonda nu avea motor și nu își putea corecta drumul. A fost pusă să se rotească și îndreptată spre țintă, iar restul l-a făcut atracția Soarelui și a lui Jupiter.
Nici nu putea lua legătura cu Pământul. Timp de 147 de zile, la bord a funcționat doar un temporizator.
Cu șase ore înainte
Temporizatorul a pornit sonda la 600.000 de kilometri de Jupiter. Bateriile au intrat în funcțiune, iar instrumentele au început să se încălzească și să se calibreze.
Sonda avea deja 76.700 de kilometri pe oră, iar gravitația lui Jupiter o accelera în continuare.
Cu trei ore înainte
La 360.000 de kilometri, primul instrument a început să numere particulele încărcate electric prinse în câmpul magnetic al lui Jupiter, într-o regiune în care nu mai măsurase nicio navă.
A găsit o centură de radiații despre care nu se știa nimic, de zece ori mai puternică decât centurile din jurul Pământului, la vreo 50.000 de kilometri deasupra norilor.
22:04 UTC · 0 s
Inginerii au pornit cronometrul la 450 de kilometri deasupra nivelului la care aerul lui Jupiter apasă la fel de tare ca aerul de la nivelul mării pe Pământ. Sonda a trecut de acest prag cu 170.700 de kilometri pe oră, adică vreo 47 de kilometri în fiecare secundă, pe o traiectorie înclinată cu 8,4 grade sub orizontală.
Unghiul fusese stabilit cu cinci luni înainte. Cu un grad și jumătate mai puțin, sonda ar fi ricoșat înapoi în spațiu. Cu un grad și jumătate mai mult, ar fi ars.
Între 35 și 80 de secunde
Sonda a lovit aerul rarefiat de sus atât de repede, încât gazul din fața ei nu a avut timp să se dea la o parte. A fost comprimat într-un strat incandescent, la aproximativ 14.000 °C, cam de două ori temperatura de la suprafața Soarelui.
Scutul termic era făcut să ardă treptat și să ia căldura cu el. În două minute a scăzut de la 152 de kilograme la 70. Frânarea a ajuns, la maximum, de aproximativ 230 de ori mai puternică decât gravitația de pe Pământ.
2 min 52 s
Sonda încetinise până la vreo 1.600 de kilometri pe oră, destul cât să nu rupă o parașută. Una mică a smuls capacul din spate și a tras afară parașuta principală. După câteva secunde, ce mai rămăsese din scutul termic s-a desprins și a căzut.
Sonda se afla acum la 23 de kilometri deasupra pragului cu presiunea de la nivelul mării, în aer de −145 °C. Parașuta a încetinit-o până la 430 de kilometri pe oră.
3 min 48 s
Galileo, care trecea la mare înălțime, a prins semnalul radio al sondei și a început să-l înregistreze pe bandă. Nimic nu putea fi trimis încă spre Pământ. Înregistrarea a fost redată în lunile care au urmat.
Sonda avea șase instrumente cu care măsura aerul din jur: temperatura și presiunea, compoziția aerului, norii, lumina și fulgerele. Nu avea cameră. Nimeni nu a văzut locul prin care a căzut, iar cerul din această scenă este desenat, nu fotografiat.
6 min 24 s · 1 bar
Aici presiunea este cea de la nivelul mării pe Pământ. Temperatura este de −107 °C.
Jupiter nu are un sol pe care să stai, așa că de la acest nivel se măsoară înălțimile. Mai jos, altitudinea este un număr negativ.
2 bari · 20 km mai jos
Pe drum erau așteptate trei straturi groase de nori: gheață de amoniac sus, hidrosulfură de amoniu dedesubt și, cel mai jos, apă, stratul cel mai dens. Sonda a trecut printr-o ceață subțire acolo unde trebuia să fie primul strat și printr-un strat firav în apropierea pragului de 1 bar. Un nor gros de apă nu a întâlnit deloc.
Coborâse la marginea unei pete fierbinți, un luminiș în care se crede că aerul uscat coboară. Asemenea luminișuri acoperă cam un procent din Jupiter.
4 bari
Nava a urmărit micile schimbări de frecvență ale semnalului și a dedus din ele cât de repede purta vântul sonda în lateral. Sub vârful norilor, vântul a crescut repede până la 170 de metri pe secundă, adică în jur de 600 de kilometri pe oră, și a rămas la fel de puternic cât timp sonda a putut fi urmărită.
Un vânt pus în mișcare de lumina Soarelui ar trebui să slăbească odată cu adâncimea. Acesta nu a slăbit, semn că o bună parte din energia lui vine din căldura din interiorul planetei.
8 bari
Aproape tot aerul este hidrogen și heliu. Heliul reprezenta 24 la sută din masă, aproape cât în norul de gaz din care s-au format Soarele și planetele.
Argonul, kriptonul și xenonul erau de până la trei ori mai abundente decât în Soare, lucru pe care nu-l prevăzuse nimeni. Apă era mult mai puțină decât se aștepta, iar detectorul de fulgere nu a văzut nicio descărcare în apropiere.
12 bari · 96 km mai jos
La o presiune de 12 ori mai mare decât la nivelul mării, aerul are 84 °C. Jupiter este fierbinte în interior, iar aerul se încălzește treptat pe măsură ce cobori.
Scade și lumina. Jupiter se rotește o dată în mai puțin de zece ore, așa că sonda era purtată în cădere spre partea de seară. Planul de zbor prevedea amurgul la vreo patruzeci de minute de la intrare.
61 min 24 s · 22 de bari
Sonda era la 146 de kilometri sub pragul de 1 bar. Aerul avea 153 °C și apăsa de 22 de ori mai tare decât la nivelul mării pe Pământ, cam cât simte un scafandru la 210 metri adâncime în ocean. Căldura a ajuns la emițătorul radio, iar acesta a cedat.
Nava ascultase aproape 58 de minute. S-a întors și și-a pornit motorul, devenind prima navă spațială de pe orbita lui Jupiter.
După vreo două ore
Sonda a continuat să cadă în tăcere. Niciun instrument nu a înregistrat ce a urmat. Mai jos este ce au calculat ulterior cercetătorii misiunii.
Întâi s-a topit parașuta, apoi piesele de aluminiu. După vreo două ore, aluminiul s-a evaporat.
După vreo opt ore
La patru ore după aceea, carcasa de titan a sondei era topită. După încă două ore s-a evaporat și titanul, la aproximativ 1.700 °C și la o presiune de 5.000 de ori mai mare decât la suprafața Pământului.
Nu mai rămăsese nimic care să cadă. Istoria misiunii publicată de NASA spune că sonda a ajuns „una cu atmosfera lui Jupiter”.
La ecuator, Jupiter măsoară 71.492 de kilometri de la centru până la pragul de 1 bar. Ultimul semnal a venit de la 146 de kilometri sub acest prag, adică de la aproximativ a cinci suta parte din drumul spre centru. La scara acestei imagini, toată căderea, de la primul aer până la ultimul semnal, este prea scurtă ca să se vadă. Cercul mic o arată mărită de patruzeci de ori.
Sonda a nimerit, în plus, într-un loc neobișnuit. În 2020, sonda Juno a măsurat de pe orbită, la ecuatorul lui Jupiter, de aproape trei ori mai multă apă decât proporția din Soare. Sonda Galileo pare să fi măsurat aerul uscat al unui singur luminiș.
După mai bine de treizeci de ani, sonda Galileo rămâne singurul aparat care a coborât prin aerul unei planete gigante și a transmis ce a găsit.
Toate măsurătorile făcute vreodată în interiorul lui Jupiter vin din acele 58 de minute.
Timpii, înălțimile, presiunile și temperaturile sunt cele publicate de NASA pentru intrarea și coborârea sondei. Între rândurile acelui tabel, valorile afișate în colț urmează o curbă netedă care trece prin ele. Benzile de nori văzute din spațiu sunt o hartă reală a lui Jupiter, alcătuită din fotografii făcute de sonda Cassini în decembrie 2000. Tot ce se vede sub vârful norilor este desenat: sonda nu avea cameră, iar culorile aerului din interiorul lui Jupiter sunt o presupunere informată. Topirea sondei după ultimul semnal este rezultatul calculelor făcute de cercetătorii misiunii; nimic nu a înregistrat-o.
