Ce gust are apa de la Herculane?

Stațiunea antică se chema Ad Aquas Herculis Sacras Ad Mediam — „la apele sacre ale lui Hercule, lângă Mehadia". În jurul izvoarelor calde de pe Cerna s-a ridicat un cult balnear în toată regula, sub ocrotirea lui Hercule, a lui Esculap și a Higeei: temple, băi, altare și statui. Din epoca romană s-au păstrat apeducte, băi, monede și șase statui ale lui Hercule.

Atestarea stațiunii datează din anul 153: o tabulă votivă ridicată de o delegație de romani întorși nevătămați, închinată zeilor și divinităților apelor. Alte table laudă puterea tămăduitoare a izvoarelor; o parte se păstrează azi la Muzeul de Istorie Naturală din Viena. Inscripțiile locului sunt adunate în corpusuri sub numerele CIL III 1563–1565.

După retragerea administrației romane sub Aurelian, băile au decăzut, dar numele a rămas — semn că apa n-a fost părăsită niciodată. Când austriecii au ridicat în plan ruinele, în 1774, termele romane se mai citeau încă în piatră.

Ce gust avea apa pentru un roman? Nicio rețetă antică nu s-a păstrat, iar singura „analiză" romană e mulțumirea: tablele votive vorbesc despre vindecare, nu despre miligrame. Geologia însă n-a schimbat rețeta — izvoarele ies din aceleași calcare, pe aceleași falii — așa că paharul de azi e cea mai bună aproximare a paharului de atunci.

Din 1718, Banatul intră în Imperiul austriac, iar din 1736 generalul Andreas Hamilton, guvernatorul provinciei, reclădește băile și pomenește termele lui Hercule, Higeei și Esculap. Grănicerii bănățeni ridică apoi, unul după altul, edificiile care dau stațiunii chipul de azi: băile Neptun și Diana, ansamblul Cazinoului, Piața Hercules, hotelurile Traian și Decebal, podurile de piatră și de fontă peste Cerna, statuile, pavilioanele și gara — un baroc austriac cum nu se mai găsește nicăieri în Europa.

Statuia lui Hercule din piața centrală e turnată în bronz în 1847, de meșterii Ramelmayer și Glantz din Viena. În 1852, împăratul Franz Joseph numește Herculane „cea mai frumoasă stațiune de pe continent", iar împărăteasa Elisabeta îi scrie pagini întregi în jurnalul intim.

Din secolul imperial lipsesc însă valorile măsurate: date hidrochimice despre izvoare s-au publicat încă din secolul al XVII-lea, dar informația sistematică începe abia la începutul secolului XX. Veacul al XIX-lea a lăsat clădirile și încadrarea apelor după simțuri: calde, sulfuroase, sărate. Abia laboratorul modern avea să pună miligrame pe fiecare gust.

Apa de la Herculane e de tip sodiu–clor: sare de bucătărie dizolvată, însoțită de sulf și de calciu. De la nord la sud, temperatura, mineralizarea și sulful cresc împreună — izvoarele sudice sunt cele mai fierbinți, mai sărate și mai sulfuroase. Geotermometrele arată că apa coboară atât de adânc încât ajunge la 170–190 de grade înainte să urce la suprafață.

Cel mai nestatornic e izvorul Hercules, cu debitul cel mai mare: temperatura îi sare între 17 și 53 de grade, după câtă apă rece i se amestecă pe drum.

Pragul de la care o apă se cheamă sulfuroasă e un miligram de hidrogen sulfurat pe litru. Neptun II are, în mediană, de 54 de ori mai mult — de aici mirosul de ouă clocite care întâmpină vizitatorul. Iar Decebal, deși călduț, e cel mai sărat: peste patru grame și jumătate de cloruri pe litru.

Băile Neptun, perla imperială a stațiunii, stau azi abandonate: după 1989, privatizări, procese și acte de proprietate încurcate au blocat orice salvare din bani publici. Un colectiv de tineri arhitecți, HerculaneProject, a documentat clădirea și a pregătit intervenții de urgență pentru punerea ei în siguranță.

Deasupra centrului istoric se ridică hotelurile de beton ale epocii comuniste — blocuri de opt până la douăsprezece etaje, construite pentru turismul de masă al angajaților și pensionarilor cu bilete de tratament. Ele domină și azi orizontul stațiunii.

Semnele de viață nu lipsesc: băile de la Hotelul Roman, clădite peste termele antice, s-au redeschis în 1999, iar în ultimii ani au crescut hoteluri, pensiuni și vile private. Herculane face parte din rețeaua europeană a stațiunilor termale romane — singura din România. Apa, între timp, iese din pământ la fel ca acum două mii de ani.