mariuscomper.uk English

Imaginea 3D nu poate porni pe acest dispozitiv. Textul de mai jos spune tot.

Londra · 1761 · 37 de boluri de sticlă

Armonica de sticlă

Benjamin Franklin a înșirat 37 de boluri de sticlă pe o tijă de fier care se învârte. Atingi marginea cu degetul ud și sticla cântă. Mozart a scris pentru ea în 1791.

Citește fără sunet

01

Din paharele de vin, un singur instrument

Pe la 1760, la Londra, se cântau melodii pe pahare: fiecare pahar, acordat cu puțină apă, suna când îi treceai degetul ud pe margine. Primele pe care le-a văzut și auzit Franklin erau ale lui Edward Delaval, membru al Societății Regale, iar el a vrut să le aibă pe toate la îndemâna unui singur om.

A cerut boluri suflate cât mai aproape de o jumătate de sferă, cu o gaură la mijloc, și le-a înșirat unul într-altul pe o tijă de fier culcată. Cel mai mare are 23 de centimetri (nouă țoli), cel mai mic 7,6. Sunt 37: trei octave, cu toate semitonurile. Cutia e lungă de cam 91 de centimetri. Tija se învârte cu piciorul, ca o roată de tors, iar o roată de mahon de 46 de centimetri, cu vreo 11 kilograme de plumb ascunse spre margine, o ține în mișcare uniformă.

Numele l-a luat din italiană: armonica.

Surse

02

Do roșu, Re portocaliu

Ca să-și găsească repede notele, Franklin a vopsit pe dinăuntru marginea care se vede din fiecare bol, în cele șapte culori ale curcubeului: Do roșu, Re portocaliu, Mi galben, Fa verde, Sol albastru, La indigo, Si violet. Semitonurile sunt albe. Bolurile de aceeași culoare, în afară de cele albe, sunt la octavă unele de altele.

Cel mai mare bol e un Sol „puțin sub ce poate cânta o voce obișnuită”, iar cel mai mic tot un Sol, cu trei octave mai sus.

Atinge o margine și ține degetul pe ea; trage peste mai multe boluri. Pe tastatură: rândurile Z–/ și Q–], cu Shift o octavă mai sus.

Surse

03

De ce cântă sticla

Degetul ud nu alunecă lin pe sticlă: se prinde și scapă, de sute de ori pe secundă. La fiecare smucitură, marginea bolului se turtește într-un oval și revine, cu patru puncte care stau pe loc. E același fel de vibrație ca a unui clopot de biserică, iar degetul o întreține la fel cum arcușul întreține coarda.

Un bol mai mare sau cu peretele mai subțire sună mai jos. Franklin își acorda bolurile subțiindu-le prin șlefuire și le încerca pe rând lângă un clavecin acordat. A observat și că sticla udă sună puțin mai jos decât cea uscată.

Surse

04

Pentru o virtuoză oarbă

În 1791, la Viena, Mozart a ascultat-o pe Marianne Kirchgessner, o tânără oarbă care cânta la armonică. A scris pentru ea un Adagio pentru armonică singură, K.356, și un Adagio și Rondo pentru armonică, flaut, oboi, violă și violoncel, K.617.

Instrumentul îl cunoștea de mult. În 1773, tatăl lui scria că Mesmer, medicul „magnetismului animal”, cântă la armonică neobișnuit de bine și că și Wolfgang a cântat la ea.

Adagioul se aude aici pe acest instrument, cu ambele repetiții. Notele sunt cele din ediția digitală a Fundației Mozarteum din Salzburg; pagina le cântă singură, nu e o înregistrare.

Surse

05

Instrumentul despre care se spunea că strică nervii

Câteva decenii armonica a fost la modă, de la Londra la Viena. Apoi s-a dus vorba că face rău. Se credea că vibrația sticlei trece prin degete și strică nervii celui care cântă, iar sunetul, prea melancolic, îi doboară pe cei care ascultă. Un autor scria în 1803 că nici omul cel mai voinic nu-l poate asculta o oră fără să i se facă rău.

Editorii scrisorilor lui Franklin notează că Marianne Davies, prima care a cântat în public la armonica lui, a stat închisă în cameră, bolnavă, mai bine de un an. Franklin și Mesmer au cântat însă la ea ani la rând și, notează aceiași editori, n-au avut niciodată căderi nervoase. Pe lângă zvon, instrumentul era scump, greu de cântat bine și fragil: un bol putea crăpa chiar de la propria vibrație. După 1825–1830 se mai auzea rar în concerte.

Surse

06

Ce scrie în scrisoare și ce e presupus

Scrisoarea către fizicianul Giambatista Beccaria, din 13 iulie 1762, dă aproape tot ce trebuie ca să construiești instrumentul: forma, grosimea și mărimile bolurilor, cum intră unul în altul, tija, cutia, roata, sfoara, culorile. Tot ce vine din ea are aici lemnul lustruit și sticla finisată.

Ce nu e descris arată altfel. Scrisoarea pomenește patru picioare, o treaptă mobilă pentru picior și balamale în spate, fără să le arate forma; forma lor, ca și sertarele, e luată după gravura tipărită cu scrisoarea și după copia unui instrument făcut de Charles James, care construia armonicile lui Franklin. Le vezi ca lemn crud, cu linii de trasaj. Camera, sfeșnicul și scaunul sunt închipuite: ipsos mat.

  • Din scrisoare mahon lustruit, sticlă, fier, alamă
  • Dedus din gravură și din copia lui James: lemn crud, cu linii de trasaj
  • Presupus camera și tot ce e în ea: ipsos mat
Surse

Fotografia și reconstituirea

O armonică de sticlă într-o vitrină de muzeu: cutie de mahon cu capacul deschis, bolurile înșirate, roata la stânga, picioare curbe.
Copia unui instrument făcut de Charles James în 1761–1762, la Benjamin Franklin Museum din Philadelphia. Foto: David Hilowitz, CC BY 2.0, Wikimedia Commons.
Reconstituirea armonicii din același unghi: cutia de mahon deschisă, bolurile colorate, roata cu spițe.
Reconstituirea, dintr-un unghi apropiat. Cutia de aici se îngustează și pe înălțime, cum scrie Franklin.
Gravură din secolul al XVIII-lea: armonica pe o masă cu picioare curbe, roata cu șase spițe la stânga, pedala lungă jos.
Gravura dintr-o ediție italiană a scrisorii. Library of Congress, domeniu public.

Cât de exactă e reconstituirea

Măsurile principale vin din scrisoarea lui Franklin, transformate din țoli în centimetri; grosimea pereților cutiei și a roții sunt alese aici. Bolurile scad de la nouă la trei țoli, din sfert în sfert de țol: 25 de mărimi pentru 37 de boluri, așa că unele mărimi se repetă, cum spune și Franklin. Fiecare bol iese cu un țol din cel care îl cuprinde la bas și cu o jumătate de țol la acut; marginea are o zecime de țol grosime.

Franklin nu spune în ce octavă e Solul cel mai grav. Aici e luat Solul de 196 de herți, de sub Do-ul din mijlocul pianului. Adagioul lui Mozart, de la Do de 262 de herți la Mi de 1.319 herți, încape întreg pe instrument.

Cutia se îngustează „în toate direcțiile”, de la 11 țoli la 5, iar tija stă exact la mijloc. Picioarele, sertarele, pedala și balamalele nu sunt descrise; forma lor e luată după gravura italiană și după copia din Philadelphia.

Numele culorilor sunt ale lui Franklin; nuanțele de vopsea sunt alese aici.

Sunetul e un model, nu o înregistrare. Degetul ud pornește mai ales vibrația de bază a bolului și armonicele ei. În model, fiecare bol sună pe două frecvențe foarte apropiate, ca să se audă unduirea lentă a unui pahar frecat. Atacul e lent, iar după ce ridici degetul bolul mai sună câteva secunde. Ecoul camerei e închipuit.

Partitura e ediția MEI a Fundației Mozarteum (CC BY-NC-SA 4.0). Pagina cântă ambele repetiții, într-un tempo ales aici (pătrimea la 66 pe minut); vocea de sus e puțin mai tare decât acompaniamentul, iar ultimul acord ține coroana.

Lumina de dimineață, lumânările și camera sunt alese pentru imagine.

Surse