Au plecat spre Polul Nord cu un balon, în 1897. Filmul lor a fost developat în 1930

Stockholm, 13 februarie 1895

Un inginer vrea să treacă peste Pol într-un balon dus de vânt

Salomon August Andrée avea 40 de ani și era inginer-șef la Oficiul de brevete din Stockholm. Pe 13 februarie 1895 și-a prezentat planul la Academia Regală de Științe: un balon mare, umplut cu hidrogen chiar în Arctica, pleacă din nordul Svalbardului într-o zi cu vânt dinspre sud și trece peste Pol. Cu o viteză de 26 de kilometri pe oră, socotea el, drumul până la Pol ar fi durat vreo 43 de ore.

Ca să nu fie dus doar de vânt, balonul trăgea după el trei frânghii lungi, care se târau pe gheață sau pe apă. Frecarea îl încetinea, iar o velă îl putea abate puțin din drumul vântului. Andrée raporta că la o probă din 1894, cu balonul Svea, obținuse o abatere de vreo 27 de grade.

Banii s-au strâns în patru luni. Alfred Nobel a venit singur la biroul lui Andrée și a fost primul care a dat bani; apoi s-a oferit să plătească jumătate din cost dacă restul se strângea în două luni. Restul l-au dat regele Oscar al II-lea, baronul Oscar Dickson și, la urmă, profesorul Gustaf Retzius și soția lui. La Londra, în iulie, doi exploratori polari cunoscuți, amiralul Markham și generalul Greely, s-au opus planului.

3.000 kgcât trebuia să ridice balonul: trei oameni, instrumente, hrană pentru patru luni și balast

Danskøya, Svalbard, iunie–august 1896

1896: vântul nu vine, iar cusăturile lasă gazul să iasă

În iunie 1896, nava Virgo a dus expediția pe Danskøya, o insulă din colțul de nord-vest al Svalbardului. Acolo au ridicat o hală octogonală de lemn, cu patru etaje, și au făcut hidrogenul pe loc, turnând acid sulfuric peste pilitură de fier. Balonul, cusut la Paris de Henri Lachambre din mătase chinezească lăcuită, avea peste 20 de metri în diametru. Pe 27 iulie era plin.

Apoi au așteptat vântul din sud. Nu a venit. Asigurarea navei nu permitea o ședere dincolo de 20 august, așa că pe 17 august au golit balonul și s-au întors acasă. Cartea din 1930 dă o explicație scurtă: Andrée a fost gata prea târziu, abia pe la 1 august.

În aceeași vară au aflat ceva mai grav. Mătasea ținea gazul, dar cusăturile nu: „când erau închise scurgerile, se formau altele noi”. Meteorologul expediției, Nils Ekholm, s-a retras după întoarcere. Cartea spune că a plecat „din motivele deja amintite”, iar singurele motive amintite înainte sunt scurgerile și un balon „nu tocmai satisfăcător”. Locul lui l-a luat Knut Frænkel, inginer și sportiv.

21 de zileîn care au așteptat un vânt bun, cu balonul plin, în 1896

Danskøya, 11 iulie 1897

11 iulie 1897: pleacă, deși Andrée ezită

Pentru a doua încercare, expediția a plecat din Göteborg pe 18 mai 1897, cu canoniera Svensksund. Balonul fusese mărit peste iarnă cu două fâșii de mătase și ajunsese la vreo 4.800 de metri cubi. Pe 11 iulie, la trei dimineața, apa din golf, până atunci netedă, a început să se încrețească sub un vânt dinspre sud-sud-vest.

735 kgpierdute în primele minute: 206 kg de nisip aruncat și 529 kg de frânghii rămase pe țărm

Au urcat în nacelă la 13:43, ora Greenwich; trei minute mai târziu balonul s-a ridicat și a primit numele Örnen, Vulturul. Încărcat cu frânghii, n-a trecut de o sută de metri, un curent l-a apăsat spre mare și nacela a atins apa. Au aruncat opt saci de nisip. Pe țărm, un marinar a strigat: „Uitați, frânghiile sunt aici!”

Frânghiile aveau câte o îmbinare cu filet, ca să poată fi desfăcute dacă se agățau. Întinse pe țărm, făcuseră bucle; când balonul s-a ridicat, buclele s-au răsucit și îmbinările s-au deșurubat: două treimi din fiecare frânghie au rămas jos. Machuron credea că se agățaseră de stânci. Andrée scrisese cândva că îmbinările nu-i trebuie și le acceptase doar la sfatul altora. Fără ele nu mai exista sistemul cu care Andrée voia să-l conducă. Balonul zbura acum liber, în direcția vântului, și a urcat curând la aproape 600 de metri, pierzând gaz.

11–14 iulie 1897, deasupra gheții

Șaizeci și cinci de ore, dintre care zece și jumătate de zbor liber

Primele zece ore au mers bine. Balonul a zburat spre nord-est, o vreme deasupra norilor. La 22:55 au aruncat o geamandură de plută cu un bilet: „cam 82° latitudine și 25° longitudine est... Toate bune.” Purtate de mare, două dintre geamandurile cu bilet au fost găsite pe țărmurile Islandei și ale Norvegiei, în 1899 și în 1900.

După miezul nopții, balonul a intrat în umbra unui nor, s-a răcit și a coborât. De la 0:15, pe 12 iulie, ce mai rămăsese din frânghii a atins gheața. Ceața se depunea pe mătase și îngheța; nacela a lovit gheața de mai multe ori. Seara, o frânghie s-a prins sub un bloc de gheață și i-a ținut pe loc treisprezece ore. Vântul i-a dus întâi spre vest, apoi înapoi spre est.

65 h 33 minîn aer; zbor liber doar 10 h 29 min, restul târâți pe gheață, cu vreo 14 ore pe loc

13 iulie, 12:30 la amiază. Lat. 82° 2′, long. 15° 5′ E. Viteză bună spre E 10° S. Toate bune la bord. Acesta este al treilea porumbel-poștă. Andrée.

Biletul găsit în tubul de la coada porumbelului, 15 iulie 1897

A fost cea mai recentă veste de la ei până în 1930; geamandurile, aruncate mai devreme, au ajuns la oameni abia în 1899 și 1900. Pe 14 iulie, la 7:19 dimineața, cei trei au sărit din nacelă pe gheață. Analiza tehnică din 1930 spune că balonul nu a mai putut pluti fiindcă se acoperise de gheață în aerul umed și rece; pierderea de gaz a contat mai puțin.

82° 56′ N, 29° 52′ E, 14–22 iulie 1897

Pe gheață, la 786 de kilometri de Pol

Au aterizat cu hrană pentru câteva luni, trei sănii, o barcă de pânză pe care o montau pe un schelet de lemn, arme și aparatul de fotografiat al lui Strindberg. Cel mai apropiat pământ era la aproape 290 de kilometri. O săptămână au stat lângă balon: au încărcat săniile, au împușcat un urs, iar Strindberg a fotografiat.

Din depozitele de hrană lăsate din timp, două le erau la îndemână. Cel mare se afla la Capul Flora, pe Țara lui Franz Josef, arhipelagul în care iernase Fridtjof Nansen; se știa deci că acolo se poate trece o iarnă. Cel mic era pe Sjuøyane, Cele Șapte Insule, la nord de Svalbard.

8 zileîntre aterizare și plecarea la drum, pe 22 iulie

22 iulie – 13 septembrie 1897

Mergeau spre sud-vest. Gheața îi ducea spre sud-est

Săniile erau grele, iar gheața era plină de creste de gheață îngrămădită și de canale de apă liberă, pe care le treceau cu barca. Pe 1 august, Andrée a socotit marșul zilei la cel puțin 7 kilometri. Oceanograful Harald Sverdrup, care a citit jurnalele în 1930, a conchis că un marș de 5,6–6,8 kilometri pe zi era „ceva foarte rar”.

Aceste valori arată că am fost duși spre vest mai repede decât am mers noi spre est.

Andrée, jurnal, 31 iulie 1897

130 kmspre sud-sud-est: cât s-au deplasat în 36 de zile în care au mers spre sud-vest

Pe 10 august au trecut la sud de paralela de 82° și au sărbătorit cu o masă mai bogată. Pe 12 și 13 septembrie un vânt puternic dinspre nord-vest i-a ținut pe loc. Atunci au hotărât să ierneze pe gheață: curentul și vântul îi duceau, scria Andrée, „fără putință de împotrivire” spre strâmtoarea dintre Svalbard și Țara lui Franz Josef.

Kvitøya, 17 septembrie – octombrie 1897

Insula Albă și o însemnare scrisă dinainte

Pe 17 septembrie au văzut pământ pentru prima oară de la plecare: Kvitøya, Insula Albă, care li s-a părut „un singur bloc de gheață”, la capătul de est al Svalbardului. Din 12 septembrie, gheața îi dusese cel puțin 70 de kilometri spre sud-sud-est.

Pe sloiul lor au construit o colibă din blocuri de gheață și s-au mutat în ea pe 28 sau 29 septembrie (jurnalele dau date diferite). Pe 2 octombrie, la cinci și jumătate dimineața, sloiul s-a spart chiar lângă colibă. Cu asta se încheie jurnalul mare al lui Andrée:

Nimeni nu își pierduse curajul; cu asemenea tovarăși te poți descurca, pot spune, în orice împrejurare.

Andrée, jurnal, scris după 2 octombrie 1897

Pe 5 octombrie au trecut pe insulă. Strindberg a notat în almanahul lui: „Mutat pe uscat.” Pe 6: „Viscol, recunoaștere.” Pe 7: „Mutare.” Andrée a mai scris câteva rânduri, greu de citit, în primele zile ale lui octombrie. Strindberg a murit primul, iar ceilalți doi l-au îngropat. Ziua morții nu se cunoaște pentru niciunul dintre ei.

În almanahul lui Strindberg mai există o însemnare, la 17 octombrie: „Acasă 7.05 a.m.”

24 mdiametrul sloiului care le mai rămăsese după 2 octombrie

Kvitøya, 6 august 1930

1930: o vară în care gheața s-a retras

Kvitøya e de obicei înconjurată de gheață și e unul dintre cele mai greu de atins locuri din Svalbard. În vara lui 1930 marea din jur era aproape liberă. Nava norvegiană Bratvaag, care ducea o expediție științifică spre Țara lui Franz Josef și vâna foci pe drum, a acostat pe insulă pe 5 august. Nu căuta pe nimeni.

A doua zi, doi vânători de foci, Olav Salen, de 17 ani, și Karl Tusvik, de 24, au găsit un capac de aluminiu, apoi barca de pânză, pe jumătate în zăpadă. Primul carnet ridicat din tabără avea pe prima pagină titlul „Călătoria cu sania, 1897”. În septembrie, o a doua navă, Isbjørn, a găsit restul: zăpada se topise mai mult, iar printre lucruri erau almanahul lui Strindberg, caietele lui Frænkel și cutii de metal cu film.

Pe 5 octombrie 1930, la treizeci și trei de ani de la ziua în care trecuseră pe Kvitøya, canoniera Svensksund, aceeași navă care îi dusese spre nord, i-a adus acasă, la Stockholm.

33 de aniîntre expunere și developare