Bisericile din cretă ale căror ziduri nimeni nu le poate citi

Ce se poate citi e slavona veche cu caracter religios-comemorativ: un text din Evanghelia după Marcu, pe peretele de vest al pronaosului, pomeniri cu nume — un preot cu numele Aian, Simeon și jupan Gheorghe —, iar unul dintre însemnați, Toupan, spune că a tăiat în cretă bisericuța Sfântului Gheorghe.

Complexul a ieșit la lumină în după-amiaza zilei de 11 iunie 1957. Cariera modernă își lărgea spre vest zona de exploatare a cretei, cu împușcături în stratul de steril care acoperea masivul. O parte din steril s-a prăbușit deasupra bisericii B1, de la nivelul cel mai înalt, și i-a dezvelit intrarea.

În vara aceluiași an au început săpăturile, conduse de Institutul de Arheologie din București și de Muzeul Regional Dobrogea. Colectivul era alcătuit din Ion Barnea, responsabil de șantier, alături de Virgil Bilciurescu, Petre Diaconu, Adrian Rădulescu și Radu Florescu. Au degajat sterilul din jurul bisericii B1, au găsit o locuință sau biserică la nord-est de ea, camerele C1 și C2, galeriile E și o locuință la sud-sud-vest, au ridicat releveele inscripțiilor și desenelor și planul general. De pe atunci au început și stricăciunile: turiștii au atins scrierile de pe pereți, iar galeriile E au fost grav lovite de intemperii după prăbușirea unei arcade.

La 1 septembrie 1960, șantierul a trecut la Direcția Monumentelor Istorice, care l-a izolat de carieră și a oprit scurgerile de apă. Săpăturile comune cu Institutul de Arheologie au dezvelit biserica B2, apoi deschiderea galeriei H, prin care s-a coborât la nivelul de mijloc, cu biserica B3, și la cel de jos, cu biserica B4. În 1961 au ieșit la iveală locuințe de suprafață, un mic cimitir, vetre de foc și zece schelete de oameni și de animale. În 1962, alte două bazine ale carierei, cu cruci pe pereți, plus unelte de fier cunoscute azi doar din fotografii: șase topoare sau târnăcoape, un amnar, un cui și trei cuțite. Apoi lucrările de consolidare s-au oprit din lipsă de fonduri.

Datarea tradițională — sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al XI-lea, strânsă de arheologii români în jurul secolului al X-lea pe baza ceramicii, a însemnărilor și a legăturii cu marele val de piatră, lung de 59 de kilometri și datat după anul 943, înscris pe un bloc din temelia sa — a fost revizuită de echipa bulgară din 2021–2023, care a urcat limita superioară la secolul al XII-lea și a găsit o ultimă inscripție din secolul al XIV-lea. Dobrogea ținea pe atunci de Primul Țarat Bulgar, iar complexul e socotit o urmă a monahismului răspândit în Bulgaria secolului al X-lea.

Două însemnări dau ani: o inscripție în limba slavă din dreapta intrării în biserica B1, citită de Damian P. Bogdan leat 6500, adică anul 992, și graffitoul grecesc cu anul 6490, adică 982. Amândouă citirile sunt contestate.

Unde

Versantul nord-vestic al dealului Tibișir, pe malul a ceea ce a fost Valea Carasu, azi Canalul Dunăre–Marea Neagră, la 15 kilometri de litoral

Când

Secolele IX–XI în datarea tradițională, cu limita superioară urcată la secolul al XII-lea; citiri contestate dau anii 982 și 992

Ce

Biserici rupestre, între care cele patru notate B1–B4, chilii, galerii, cripte și morminte, pe trei niveluri

Statut

Monument istoric, cod LMI CT-I-s-A-02585

Cum ajungi

Nu se vizitează; complexul e închis și în degradare

Unul dintre desenele de la Basarabi e o corabie. Unii cercetători români au văzut în ea o ambarcațiune vikingă, semn că oameni ai nordului ar fi ajuns până în Dobrogea. Ipoteza s-a bucurat de trecere: fișa fotografiei cu peretele de graffiti de la muzeul din Constanța vorbește de imagini „în stil scandinav”.

Alți cercetători au contestat-o. Vladimir Agrigoroaei a respins mai întâi ipoteza vikinge, apoi a reexaminat-o în 2008 în lumina unui graffito asemănător găsit în Suedia, cu spirale la capete și parâme legate de catarg. Întrebarea a rămas deschisă: spiralele și parâmele apar și la corabia de la Basarabi, dar asta nu ajunge ca dovadă. După o altă părere, desenul l-ar fi putut zgâria călugării locului în vremea năvălirii rușilor în Bulgaria.

Corabia rămâne, astfel, ce e și restul complexului: un semn al cărui sens nu s-a hotărât. Îl poți privi, nu îl poți citi.

Starea complexului e de degradare grabnică. Din galeriile E au rămas doar pereți coșcoviți, iar în bisericile B1, B3 și B4 și în camera C1 pereții se exfoliază. Construcția de protecție nu a fost încheiată: acoperă un sfert din complex, partea de sud-vest, și nu lasă aerul să circule. Documentele de turism ale orașului declară complexul nevizitabil, iar arheologii scriau în 2009 că numărul de graffiti vizibili scade de la o zi la alta.

A început, de aceea, o cursă contra timpului. O echipă internațională de opt cercetători din România, Suedia și Bulgaria, din care face parte Antoaneta Granberg, conferențiar de limbi slave la Universitatea din Göteborg, a documentat complexul câțiva ani cu scanări laser și modele 3D. În mai 2025, echipa a primit permisiunea unei ultime expediții de teren, la sfârșit de mai; după aceea, mănăstirea urma să fie închisă pe termen nelimitat. „Am văzut cu ochii mei cum o adiere face să dispară o literă”, spunea Granberg. „Sunt lucruri pe care le vedeam acum câțiva ani și nu le mai vedem.” Ce nu se citește azi s-ar putea să nu se mai citească niciodată.

Pagina se sprijină pe sursele de mai jos. Afirmațiile cu număr, dată și citire țin de ele; ipotezele sunt marcate ca atare în text.