I · Cadranul
Un basm de 686 de cuvinte și unul de 17.792 bat la fel
Basmele nu au aceeași lungime și nici nu s-au scris în același loc. Cel mai scurt din corpus, Zapisul lui Adam, are 686 de cuvinte; cel mai lung, Povestea lui Harap-Alb, are 17.792. Ca să poată fi puse unul peste altul, fiecare a fost întins pe același cadran: primul cuvânt la zero, ultimul la sută. Un cuvânt aflat la 51% dintr-un basm de trei mii de cuvinte și unul aflat la 51% dintr-unul de zece mii ajung, așa, în același loc.
Cadranul lucrează cu cuvinte, nu cu scene marcate de cineva. „Zmeul” înseamnă zmeu, zmeoaica, balaur și celelalte forme ale lor, luate din toate cele 138 de basme deodată. Unde se îngrămădesc aparițiile, acolo se întâmplă treapta.
Ordinea care iese nu e o schemă adusă din afară și lipită peste texte. Nimeni nu a marcat aici scene, funcții sau motive: sunt numărate cuvinte și pozițiile lor, iar treptele se așază singure.
II · Scara
Sărăcia la un sfert, nunta la trei sferturi
Desfăcut din cerc și pus în linie, cadranul devine o scară. Fiecare rând de mai jos e o treaptă, iar dâmbul arată câte dintre aparițiile ei cad în fiecare douăzecime de basm. Linia întreruptă e mijlocul.
Sărăcia și văduvia se strâng în primele două douăzecimi și nu mai revin: basmul are nevoie de o lipsă ca să pornească și scapă de ea repede. Traista de drum, merindele și desagii vin la 36%, pădurea la 39%. La mijloc stau lupta și zmeul, unul peste altul. Inelul, semnul și verbul a cunoaște urcă la 64%, fiindcă tot ce s-a ascuns în prima jumătate trebuie dovedit în a doua. Nunta stă la 77% și are un vârf lipit de capătul din dreapta.
Ultima treaptă e formula: șa, încălecai, minciună. Cuvintele acestea cad la 96% din basm și aproape nicăieri altundeva. Sunt singurele din corpus care își au ora fixată la minut.
III · Basmele, unul câte unul
Capetele sunt bătute în cuie, mijlocul e liber
Mediile ascund întotdeauna ceva, așa că merită privit fiecare basm în parte. Mai jos, fiecare liniuță e un basm: locul ei arată mijlocul acelei trepte în acel basm anume. Banda deschisă la culoare cuprinde jumătatea din mijloc a basmelor, iar linia neagră e mijlocul întregului corpus.
Ordinea ține foarte bine la capete. Din basmele care au și sărăcie, și nuntă, sărăcia vine prima în 55 din 61. Formula finală vine după sărăcie în 52 din 55, iar după pădure în 53 din 60. Sfârșitul basmului nu se negociază.
La mijloc, socoteala se strică. Zmeul apare înaintea luptei în 26 de basme din 50, adică exact cât ar da o monedă aruncată în aer. Pădurea vine înaintea zmeului în 31 din 52. Povestitorul are nevoie de o lipsă la început și de o nuntă la sfârșit; între ele poate să pună pădurea, zmeul, baba și cele trei încercări în ce ordine îi vine la îndemână, fiindcă publicul nu ține minte ordinea, ci capetele.
IV · Distribuția
Dumnezeu apare în mai multe basme decât împăratul
Dacă cineva ar trebui să ghicească personajul care lipsește cel mai rar din basmul românesc, ar zice probabil Făt-Frumos. Numele lui apare în 29 de basme din 138. Zmeul, în 59. Împăratul, în 107. Iar Dumnezeu, în 124.
Dumnezeu intră rareori în poveste ca personaj, cum face în basmele despre finul lui Dumnezeu, unde stă la masă și merge la drum. Cel mai des e o vorbă la îndemână: dă, Doamne, Dumnezeu să ne ție, câte-a dat Dumnezeu. Basmele acestea au fost culese de la oameni pentru care cerul era o prezență de fiecare zi, iar limba lor a rămas în text chiar și atunci când povestea e despre zmei și cai năzdrăvani.
Calul apare în 88 de basme, cu aproape treizeci mai multe decât zmeul, și are aceeași oră ca împăratul: pe la jumătate. Ursitoarele, în schimb, apar în doar zece basme, dar când apar vin devreme, la o cincime, fiindcă meseria lor e să vorbească înainte de toate celelalte.
V · Rama
Povestea își spune singură că e minciună
103 din cele 138 de basme încep cu o formulă de timp, iar 41 dintre ele cu a fost odată ca niciodată. Formula nu datează nimic: spune doar că nu se știe când și că oricum nu contează. Unele se apucă direct de negociere cu ascultătorul.
Cum intri
„Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi sosește pe un pai de secară, să te țin de vorbă-n astă sară.”
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu„Poveste, poveste, da eu nu-s de pe când poveștile. M-am dus într-o zi la soacră-mea ș-am găsit un sac de povești, și venind acasă l-am scăpat jos și s-o despicat sacul.”
Finul-lui-Dumnezeu„Cam pe la începutul vremilor, până unde praștia minții nu azvârle, se povestește, așa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci.”
Palatul de cleștar · Barbu Ștefănescu-DelavranceaCum ieși
„Iar eu mă suii pe-un cui, să nu v-o mai spui; mă suii pe-o custură ruginoasă și poate că povestea fu cam mincinoasă.”
Din fată, fecior · Ion Pop-Reteganul„Și unde n-am mai încălecat pe-o capșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună!”
Capra cu trei iezi · Ion Creangă„Mai departe spună-o cine-o știe; dar dați-mi careva o pipă de tabac și apoi ziceți-mi să tac!”
Tata florilor · Ion Pop-ReteganulBasmul se închide cu o retragere. Povestitorul iese călare din propria poveste, își cere plata în tutun și lasă vina pe șaua ruginoasă. La Ispirescu, formula e atât de știută încât nici nu mai are nevoie să fie scrisă întreagă: 31 din cele 37 de basme ale lui se termină cu ea, iar în 21 se oprește la jumătate, cu „Iar eu încălecai p-o șea etc.”. Cititorul completează singur.
Între cele două formule, basmul se poartă ca și cum totul ar fi adevărat: împărați cu nume, drumuri numărate în zile, prețuri, mâncare, ceartă între frați. Rama e cea care ține minciuna la distanță, la 0% și la 96%.
VI · Ceasul tău
Pune orice cuvânt pe cadran
Scrie un cuvânt românesc. Dacă apare de cel puțin trei ori în corpus, primești curba lui: în ce moment al basmului îl folosesc povestitorii, în câte basme apare și trei propoziții adevărate în care a fost scris. Formele apropiate se adună laolaltă și sunt trecute sub curbă, ca să vezi ce s-a socotit.
Cuvintele de zi cu zi ies plate: casă, drum și bani se împrăștie egal, fiindcă basmul le folosește tot timpul. Cele care au un vârf ascuțit sunt cele care fac treabă într-un anumit moment: tată devreme, inel târziu, murit în ultima douăzecime, unde stă mai ales în „dacă n-au murit, trăiesc și azi”.
VII · Cum e făcut
Metoda, pe scurt
Textele vin din arhiva Wikisource în limba română, descărcată pe 17 august 2026. Au fost păstrate paginile marcate acolo drept basm, cu cel puțin 600 de cuvinte și cu diacritice: 138 de basme, 517.844 de cuvinte, 26.942 de forme diferite. Cele mai multe sunt din culegerile lui Ion Pop-Reteganul din Ardeal și ale lui Petre Ispirescu din Muntenia; restul sunt de la Creangă, Slavici, Delavrancea, Filimon, Stăncescu și Eminescu. Toate au ieșit demult din drepturi de autor.
Fiecare basm a fost tăiat în cuvinte, iar fiecărui cuvânt i s-a dat poziția lui în text, de la 0 la 1. Curbele arată câte apariții cad în fiecare douăzecime, iar cifra de lângă fiecare treaptă e mijlocul acestor apariții. Ortografia veche a fost adusă la zi doar cât să nu se despartă același cuvânt în două: î din interiorul cuvintelor citit ca â, ş și ţ cu sedilă aduse la virgulă.
Treptele sunt liste de cuvinte alese de mână și trecute în întregime sub cadran. Alegerea lor e singurul loc din pagină unde intră o judecată omenească, iar limitele ei se văd cu ochiul liber: lupta adună și a tăia, care în basme taie și lemne, iar zmeul nu poate cuprinde ce se întâmplă când dușmanul e o babă sau chiar tatăl eroului. În 79 de basme din 138 nu apare nici zmeu, nici balaur.
În explorator, cuvintele se grupează după un tăietor simplu de terminații românești, care mai și greșește: măr ajunge în aceeași familie cu mării. De aceea toate formele adunate sunt scrise sub curbă, cu numărul lor de apariții, și pot fi luate una câte una.
Textele sunt sub licența Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0, ca tot Wikisource.
Marius Comper · 17 august 2026
↑ înapoi sus