Papa a trimis un călugăr la Marele Han. Răspunsul: vino și supune-te

Când

martie 1241 – 1242

Martorul

Rogerius, canonic la Oradea

Un detaliu

600 de germani din Rudana, luați drept călăuze

Liniile trec prin locurile pe care le numesc Rogerius și cronica lui Rashid al-Din; drumul dintre ele e reconstituit.

În martie 1241, armatele mongole au intrat în Regatul Ungariei pe mai multe drumuri deodată. Pe 12 martie, palatinul regelui Béla al IV-lea s-a luptat cu ele la „Poarta Rusiei”, o trecătoare din Carpații nordici, și a scăpat cu doar câțiva oameni. Batu, conducătorul campaniei, a trecut pe acolo spre câmpia Dunării. În aprilie, armata regelui a fost distrusă lângă râul Sajó.

Un alt comandant, Kadan, a mers trei zile prin pădurile „dintre Rusia și Cumania” și a ajuns la Rudana, oraș bogat al coloniștilor germani și loc al minei de argint a regelui. Istoricii îl identifică de obicei cu Rodna. Orășenii au ieșit să lupte, Kadan s-a prefăcut că fuge, iar ei s-au apucat să bea. Până la urmă orașul s-a predat, iar Kadan i-a luat drept călăuze pe comitele Aristaldus și pe 600 de germani înarmați.

Cu ei în frunte, mongolii au apărut prin păduri și stânci lângă Oradea. Rogerius, canonic al catedralei, n-a vrut să se închidă în cetate și a fugit în pădure. Cetatea a fost spartă cu șapte mașini de asediu. Femeile care se adăpostiseră în catedrală au ars odată cu ea.

Un al treilea grup, condus de cel pe care Rogerius îl numește Bochetor, a trecut Siretul și a ajuns în „țara episcopului cumanilor”, la est de Carpați, unde i-a învins pe cei strânși să lupte. E singura frază din Rogerius despre înaintarea mongolilor la est de Carpați. În cronica persană a lui Rashid al-Din, un prinț pe nume Böchek trece munții în „Kara-Ulagh” și îi învinge pe „ulagh”, nume în care istoricii citesc de obicei vlahii.

În 1242, mongolii s-au retras. Rogerius, ajuns între timp prizonierul lor, a mers cu o coloană care a trecut „dincolo de păduri” (ultra siluas, sintagma din care s-a format numele latin al Transilvaniei) și a lăsat ținutul „pustiu și gol”, înainte de a intra în Cumania. După ce a scăpat, a ajuns la Alba, probabil Alba Iulia, unde n-a găsit „nimic altceva decât oasele și craniile celor uciși”, iar pietrele erau „încă roșii de sânge”.

Rogerius scrie doar că mongolii „au fost chemați înapoi deodată”. Patru ani mai târziu, papa avea să le ceară în scris să spună ce i-a împins să nimicească atâtea neamuri și ce plănuiesc mai departe.

Când

16 aprilie 1245 – 24 august 1246

Pe hartă, de la plecare

7.700 kmcel puțin, prin locurile numite

Un detaliu

caii schimbați „de cinci ori sau mai des” pe zi, în stepa cumanilor

Papa Inocențiu al IV-lea se afla la Lyon. În martie 1245 a scris o scrisoare „regelui și poporului tătarilor”, cum le spuneau europenii mongolilor: se mira că ei pustiesc atâtea țări „fără să cruțe nici sexul, nici vârsta” și le cerea să spună ce plănuiesc. Scrisoarea i-a fost încredințată lui Giovanni da Pian del Carpine, un franciscan din apropiere de Perugia, unul dintre primii membri ai ordinului. Un cronicar al franciscanilor povestește că, fiind un om corpolent, mergea călare pe un măgar.

Carpini a plecat din Lyon în ziua de Paști a anului 1245, 16 aprilie. La Wrocław i s-a alăturat un alt franciscan, Benedict Polonul, ca tovarăș și tălmaci. Înainte de Kiev, la Danilov, s-a îmbolnăvit „până la moarte”, dar a pus să fie dus mai departe într-o căruță, prin frig și zăpadă mare. La Kiev, distrus de mongoli, „abia mai rămăseseră 200 de case”, iar pe câmp zăceau „nenumărate capete și oase de oameni morți”.

Pe 4 februarie 1246 au plecat din Kiev spre avanposturile mongole. De acolo au fost duși la Batu, pe Volga, călărind „cât puteau trapa caii”, cu cai schimbați de trei sau patru ori pe zi, de dimineața până noaptea. În tot Postul Mare au mâncat doar mei fiert cu apă și sare și au băut zăpadă topită. În tabăra lui Batu, Carpini a văzut corturi de pânză care fuseseră ale regelui Ungariei.

Au plecat de la Batu în ziua de Paști, 8 aprilie 1246, „cu multe lacrimi, neștiind dacă mergem spre moarte sau spre viață”. Au străbătut stepa cumanilor, schimbând caii „de cinci ori sau mai des” pe zi, afară de pustiuri, unde primeau cai mai puternici. Au găsit acolo „multe capete și oase de oameni morți, zăcând pe pământ ca un gunoi”, iar mai departe orașe distruse în Asia Centrală. Pe 22 iulie 1246 au ajuns la Güyük, fiul hanului Ögedei, care „nu fusese încă ales” și nici nu se amesteca încă în treburile imperiului.

Tabăra se numea Syra Orda. Carpini descrie un cort alb în care încăpeau peste 2.000 de oameni, „peste 4.000 de soli”, după spusele slujbașilor taberei, un duce rus, doi fii ai regelui Georgiei și trimisul califului din Bagdad. Alegerea s-a ținut acolo, în vreo patru săptămâni. Pe 24 august 1246, Güyük a fost așezat pe tron, iar căpeteniile au îngenuncheat în fața lui, „în afară de noi, care nu eram supușii lor”. Pe un deal stăteau peste 500 de care pline cu aur, argint și mătase.

Karakorumul, capitala mongolilor, era aproape. Carpini scrie însă că „nu l-am văzut, dar am fost la o jumătate de zi de el”.

Când

11 noiembrie 1246 – toamna lui 1247

Pe hartă, de la plecare

15.400 kmcel puțin, prin locurile numite

Un detaliu

două copii, una în latină și una în persană

Pe 11 noiembrie 1246, Carpini și Benedict au fost chemați la curte. Oamenii hanului le-au tradus răspunsul „cuvânt cu cuvânt”, iar ei l-au scris în latină. Apoi slujbașii hanului l-au scris și în persană, ca să se găsească în Europa cineva care să-l poată citi. Pe 13 noiembrie au primit scrisoarea, pecetluită cu sigiliul lui Güyük, și voie să plece.

Scrisoarea persană s-a păstrat. A fost găsită în 1920 în arhivele Vaticanului; pe verso, o mână din secolul al XVI-lea scrisese „n° 80. Arabica”. E o fâșie de hârtie lungă de 1,12 metri și lată de 20 de centimetri, scrisă în ultimele zile ale lunii jumada al-thani a anului 644, adică între 3 și 11 noiembrie 1246. Sigiliul mongol e pus de două ori, cu cerneală roșie. Orientalistul francez Paul Pelliot a tradus-o în 1923. Iată ce îi scria Güyük papei:

Mongolii care îi însoțeau le-au spus că hanul s-ar gândi să trimită soli cu ei și că ar vrea ca ei să ceară asta. Carpini a răspuns „că nu e treaba noastră să cerem”, dar că, dacă hanul îi trimite de la sine, i-ar conduce în siguranță. Nu voia ca ei să vină și explică de ce: se temea ca solii să nu vadă „dezbinările și războaiele dintre noi” și să prindă curaj să pornească împotriva Europei, să nu fie de fapt iscoade și să nu fie uciși, „pentru că neamurile noastre sunt trufașe și mândre”.

Au călătorit toată iarna, dormind deseori în zăpadă: „dimineața ne trezeam acoperiți cu totul de zăpada adusă de vânt”. Au ajuns la Batu de Înălțare, pe 9 mai 1247, și la Kiev la începutul lui iunie. Localnicii au ieșit în întâmpinarea lor și i-au felicitat „ca pe niște înviați din morți”. Prin Polonia și Köln au ajuns înapoi la papă, la Lyon, în toamna lui 1247.

Carpini a scris despre mongoli o carte pe care o punea să fie citită cu voce tare când obosea să tot povestească, notează un călugăr care l-a întâlnit. Un capitol întreg explică „cum li se poate ține piept în război”. Mongolii, scrie el, vor „să supună întreaga lume” și plănuiau o nouă campanie spre apus, cu o armată prin Ungaria și una prin Polonia. Principalul lui sfat e ca principii Europei să se unească.

Când

7 mai – 27 decembrie 1253

Pe hartă, de la plecare

6.500 kmcel puțin, prin locurile numite

Un detaliu

aproape în fiecare zi, cam cât de la Paris la Orléans

Nu se știe unde era tabăra de iarnă a lui Möngke; Rubruck spune doar că era la zece zile de Karakorum.

Wilhelm de Rubruck era un franciscan din Flandra, plecat în Țara Sfântă în anii cruciadei regelui Franței, Ludovic al IX-lea, de la care primise o Biblie pentru drum. Nu l-a trimis însă nimeni ca sol. În Duminica Floriilor a anului 1253, 13 aprilie, a predicat în Sfânta Sofia din Constantinopol că nu e „solul nimănui” și că merge printre necredincioși după regula ordinului său. Ducea totuși o scrisoare a regelui pentru Sartaq, un fiu al lui Batu despre care se zvonea că e creștin.

Pe 7 mai 1253 a ieșit în Marea Neagră, iar pe 21 mai a ajuns la Soldaia, în Crimeea. Erau cinci: el, fratele Bartolomeu din Cremona, Gosset, care ducea darurile, tălmaciul Homo Dei și un băiat, Nicolae, cumpărat la Constantinopol. Când a dat de primii mongoli, scrie, i s-a părut că fusese „mutat într-o altă lume”. A văzut o casă pe roți trasă de 22 de boi, iar la prima gură de cumâs, laptele fermentat de iapă, l-a trecut o sudoare de groază și de uimire.

Sartaq nu voia să fie numit creștin. „Nu spune că stăpânul nostru e creștin. Nu e creștin, e mongol”, i-au zis oamenii lui. Rubruck a fost trimis mai departe la Batu, pe Volga, care i-a făcut semn să îngenuncheze pe amândoi genunchii. A făcut-o, scrie el, ca să nu se certe pentru atâta lucru. Batu nu putea hotărî singur și l-a trimis la Marele Han, Möngke. Mongolul bogat care urma să-i ducă i-a spus: „Drumul ține patru luni și e atât de frig încât crapă pietrele și copacii. Gândește-te dacă poți îndura.”

Au pornit pe 16 septembrie, îmbrăcați în blănuri de oaie. Aproape în fiecare zi mergeau, după socoteala lui Rubruck, cam cât de la Paris la Orléans, adică vreo 110 kilometri, „și uneori mai mult”, după cum găseau cai de schimb. Tălmaciul îl scotea din minți: „când spuneam un lucru, el spunea cu totul altul”, așa că a hotărât să tacă. La Cailac, în Kazahstanul de azi, a văzut pentru prima dată temple budiste.

Pe 27 decembrie 1253 a ajuns în tabăra lui Möngke, la zece zile de drum de Karakorum.

Când

5 aprilie 1254, Duminica Floriilor

Pe hartă, de la plecare

6.700 kmcel puțin, prin locurile numite

Un detaliu

„nu e cât satul Saint-Denis”

Möngke l-a primit pe Rubruck la începutul lui ianuarie 1254. Era „un om mic, de înălțime mijlocie, de 45 de ani”, și i s-a părut „cam băut”. Tălmaciul se îmbătase și el. În Duminica Floriilor, 5 aprilie 1254, Rubruck a intrat în Karakorum „cu crucea și steagul ridicate”.

Orașul l-a dezamăgit. Fără palatul hanului, scrie, „nu e cât satul Saint-Denis”, iar mănăstirea din Saint-Denis e „de zece ori mai mare decât palatul”. Avea un cartier al musulmanilor, cu piețe, și unul al meșteșugarilor din China, douăsprezece temple ale unor neamuri diferite, două moschei și o singură biserică creștină, „la capătul orașului”. Zidul de pământ avea patru porți: la cea de răsărit se vindea mei, la apus oi și capre, la miazăzi boi și care, la miazănoapte cai.

În tabăra curții hanului trăiau și europeni luați prizonieri. O femeie din Metz, Paquette, capturată în Ungaria, i-a dat de mâncare și i-a spus că la Karakorum se află un argintar, „William, originar din Paris”, pe numele de familie Buchier, al cărui frate, credea ea, trăia încă pe Grand Pont. Guillaume Boucher fusese prins la Belgrad, pe atunci oraș al regatului ungar, iar soția lui era „o fiică a Lorenei, dar născută în Ungaria”, care vorbea bine franceza și limba cumanilor.

Pentru palatul hanului, Boucher făcuse un pom mare de argint. La rădăcina lui, patru lei de argint vărsau lapte de iapă. Prin trunchi urcau patru țevi, care se aplecau în vârf spre pământ: din una curgea vin, din alta cumâs limpezit, din a treia mied, din a patra mied de orez. Între ele stătea un înger cu trâmbiță, iar sub pom, într-o boltă, stătea ascuns un om. Când era nevoie de băutură, paharnicul îi striga îngerului, omul din boltă sufla în țeava care ducea la înger, îngerul suna din trâmbiță, iar slujitorii din pivniță turnau băuturile în țevi.

Tot aici a aflat Rubruck despre Cathay, adică China, al cărei popor l-a identificat cu serii, poporul mătăsii din cărțile antice. A notat că acolo „banii obișnuiți sunt o hârtie” pe care se imprimă un sigiliu și că oamenii „scriu cu o pensulă” și fac „dintr-o singură figură” un cuvânt întreg.

Când

30 mai 1254, ajunul Rusaliilor

Pe hartă, de la plecare

6.700 kmcel puțin, prin locurile numite

Un detaliu

orice ceartă sau insultă, pedepsită cu moartea

Disputa e cunoscută doar din relatarea lui Rubruck, care a participat la ea. Nicio altă sursă nu o pomenește.

La sfârșitul lui mai 1254, oamenii lui Möngke au venit cu un mesaj: „Aici sunteți creștini, musulmani și tuini”, cum le spunea Rubruck călugărilor budiști, „și fiecare dintre voi spune că învățătura lui e cea mai bună”. Hanul voia să se adune toți, să-și compare credințele și să le scrie, ca să poată afla el adevărul.

Rubruck s-a înțeles dinainte cu nestorienii, creștinii din Asia: el avea să vorbească primul împotriva budiștilor, iar pe musulmani să nu-i atace de la început, pentru că și ei cred într-un singur Dumnezeu. Pe 30 mai 1254, ajunul Rusaliilor, s-au adunat în capela creștinilor. Möngke n-a venit. A trimis trei secretari ca arbitri, un creștin, un musulman și un budist, cu porunca: nimeni să nu se certe și să nu-l insulte pe altul, „sub pedeapsa morții”.

Budiștii au trimis în fața lui Rubruck un învățat venit din China. Tălmaci i-a fost lui Rubruck fiul argintarului din Paris. Budistul a vrut să înceapă cu felul în care a fost făcută lumea sau cu ce se întâmplă cu sufletul după moarte. Rubruck a cerut să vorbească întâi despre Dumnezeu. Budistul a spus până la urmă că niciun zeu nu e atotputernic, iar musulmanii au izbucnit în râs.

Când nestorienii i-au luat la rând pe musulmani, aceștia au refuzat disputa: „Recunoaștem că religia voastră e adevărată […], așa că nu vrem să ne certăm cu voi.” Rubruck notează că n-a spus nimeni: „Cred, vreau să mă fac creștin.” Iar încheierea: nestorienii și musulmanii au cântat cu glas tare, budiștii au tăcut, „și după aceea au băut cu toții zdravăn”.

A doua zi, de Rusalii, Möngke l-a chemat pe Rubruck. „Noi, mongolii, credem că e un singur Dumnezeu”, i-a spus. „Dar așa cum Dumnezeu ne dă degete diferite la mână, tot așa le dă oamenilor căi diferite. Vouă vă dă Scripturile, și voi, creștinii, nu le păziți.” Mai târziu a adăugat: „Nouă ne-a dat prezicători, facem ce ne spun ei și trăim în pace.” Hanul a băut, crede Rubruck, de patru ori până să termine.

Când

iulie 1254 – 15 august 1255

Pe hartă, de la plecare

14.700 kmcel puțin, prin locurile numite

Un detaliu

un an și două luni pe drum înapoi

Möngke i-a dat și lui Rubruck o scrisoare, pentru Ludovic al IX-lea. Rubruck a notat-o „cât de bine am putut înțelege printr-un tălmaci”. Porunca lui Dumnezeu, începe ea, e că „în cer e un singur Dumnezeu veșnic și pe pământ un singur stăpân, Genghis Han”. Dacă regele vrea să asculte, „să ne trimită solii lui”, ca hanul să știe dacă vrea pace sau război. Iar dacă francezii își vor spune „țara noastră e departe, munții noștri sunt tari, marea noastră e largă” și vor porni război, „veți afla ce putem face”.

Rubruck a plecat la începutul lui iulie 1254. Fratele Bartolomeu a rămas în Mongolia, cu argintarul: „ne-am despărțit cu lacrimi”. În două luni și zece zile de drum până la Batu n-au văzut niciun oraș și nicio urmă de clădire în afară de morminte, cu excepția unui singur sătuc. Pe 16 septembrie a ajuns la Batu, în aceeași zi în care plecase de acolo cu un an înainte.

S-a întors pe la Sarai, orașul pe care Batu tocmai îl ridica pe Volga, apoi spre sud, pe malul Mării Caspice, prin Derbent, la „Poarta de Fier pe care a făcut-o Alexandru Macedon”. A petrecut Crăciunul la Nahicevan. Pe 2 februarie 1255 a trecut prin Ani, cu „o mie de biserici ale armenilor”, apoi prin Anatolia și Cipru, până la Tripoli, unde franciscanii și-au ținut capitlul pe 15 august 1255.

Acolo, superiorul ordinului i-a poruncit să rămână la Acra și nu l-a lăsat să meargă la rege. De aceea i-a scris lui Ludovic tot ce avea de spus. Raportul acela e textul pe care îl citim azi. Filozoful englez Roger Bacon l-a citit și scrie că a vorbit cu autorul lui, dar a fost tipărit, doar în parte, abia pe la 1600, în Anglia.