Regele care a sosit incognito

Capitolul

1866

Plebiscit, voturi pentru

685.969

Plebiscit, voturi împotrivă

224

În noaptea de 11 februarie 1866, ofițerii au intrat în palatul din București și l-au silit pe Alexandru Ioan Cuza să semneze abdicarea. Unirea principatelor și-a păstrat tronul, dar și-a pierdut principele: o locotenență domnească și un guvern provizoriu au preluat puterea și a început vânătoarea unui principe străin dintr-o dinastie europeană domnitoare. Prima alegere, Filip al Belgiei, a refuzat.

Răspunsul a venit printr-un plebiscit. Pe 13 aprilie locotenența și ministerul l-au proclamat principe pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, sub numele de Carol I, înainte ca acesta să fi acceptat măcar; votul a urmat pe 14 aprilie, iar rezultatele s-au aflat pe 20 aprilie: 685.969 de voturi pentru, 224 de voturi împotrivă și 124.837 de abțineri. Adunarea a validat rezultatul în aceeași zi, cu 109 deputați pentru și 6 abțineri.

Bucureștiul a spus da; Iașul era cât pe ce să spună nu cu armele. Pe 15 aprilie, după slujba de dimineață din catedrala mitropolitană, judecătorul Nicolae Rosetti-Roznovanu și adepții lui, sprijiniți de mitropolitul Calinic Miclescu, au pornit să proclame independența Moldovei și să respingă străinul catolic. Trupele au tras după căderea a doi soldați: 12 morți și 16 răniți printre răsculați, iar liderii erau arestați până la căderea nopții.

Mașinăria s-a mișcat repede după aceea. Pe 25 aprilie Ion Brătianu a plecat la Düsseldorf să-i anunțe principelui rezultatul oficial, ducând o documentație amplă, scrisă și fotografică, despre țara pe care tânărul n-o cunoștea încă. Pe 2 mai Conferința de la Paris a cerut noi alegeri, Camera și-a repetat aproape în unanimitate alegerea, iar guvernul provizoriu i-a acordat principelui naturalizarea română.

Să-și ceară concediu de la regimentul de dragoni și să plece direct spre principatele dunărene.

Sfatul lui Bismarck către principe, aprilie 1866, după articolul Alegerii

Între timp, la Berlin, regele Prusiei răspunsese deja favorabil pe 16 aprilie, iar Bismarck îl îndemna pe principe să-și ia concediu și să plece.

Capitolul

1866

Concediu de la regiment

6 săptămâni

Pierdute la Zurich

24 de ore

Primul plan a fost cel scurt, direct prin Viena spre Baziaș. A trebuit abandonat: o indiscreție a făcut public itinerariul propus, iar rostul întregii afaceri era ca nimeni să nu aștepte un principe în trenul acela. Apoi, pe 9 mai, regele Prusiei a semnat mult-așteptatul ordin de mobilizare împotriva Austriei, iar principele Carol a primit ordin să se întoarcă la regiment. L-au salvat 6 săptămâni de concediu acordate de rege în persoană, în timp ce scrisorile lui Bălăceanu din România îl rugau să nu mai întârzie.

Ultima zi acasă a fost vineri, 11 mai 1866. A mers călare pe alee până la castelul Benrath în uniforma dragonilor prusaci, s-a schimbat în haine civile la fratele său și a plecat la gară cu sora Marie, care l-a însoțit în primele ore. La Bonn i s-a alăturat consilierul von Werner. La Zurich au ajuns la ora 2 după-amiaza, și acolo călătoria s-a împotmolit prima oară: funcționarul elvețian care trebuia să aranjeze pașapoartele era plecat de acasă, așa că s-au pierdut 24 de ore în care principele a scris scrisori oficiale împăraților Rusiei și Franței și sultanului Turciei.

La Zurich s-au și despărțit drumurile. Baronul von Mayenfisch a plecat singur spre München, iar ofițerul român, locotenentul Linche, spre Baziaș, în timp ce principele și von Werner ștergeau marcajele de pe rufele principelui și îi reduceau bagajele la strictul necesar. Pe 14 mai, la St. Gallen, pașaportul a fost în sfârșit eliberat: Karl Hettingen, aflat în afaceri la Odessa, cu mențiunea că Herr Hettingen poartă ochelari. Clasa a II-a pe tot drumul; un negustor nu călătorește la clasa I.

Actele abia au fost de ajuns. Pe 16 mai, la Salzburg, pe frontiera austro-bavareză, un vameș i-a cerut răstit principelui numele, iar el, spre groaza lui, a constatat că l-a uitat. Von Werner a sărit în ajutor insistând să plătească taxa pentru niște trabucuri, iar cât timp atenția funcționarului a fost abătută, principele și-a împrospătat memoria cu o privire în pașaport. La câteva minute după aceea, ofițeri din Regimentul Regelui Belgiei, alături de care luptase în Danemarca în 1864, au intrat în sala de așteptare. Norocul l-a ținut și de data asta: totul a trecut cu bine.

Spre groaza lui, a constatat că și l-a uitat.

Memoriile regelui (1899), despre controlul vamal de la Salzburg

Între timp, cu două săptămâni înainte, pe 2 mai, Conferința de la Paris ceruse noi alegeri, iar Camera română îl reconfirmase aproape în unanimitate pe principe.

Capitolul

1866

Zile blocate la Baziaș

2

Debarcarea la Severin

20 mai, ora 16:00

După Salzburg, călătoria a devenit o îndurare a mizeriei obișnuite. Viena a fost găsită plină de trupe, iar călătorii au străbătut capitala nerecunoscuți, apoi mai departe prin Pressburg, Pesta, Seghedin și Timișoara, tot închiși în mizeria unui vagon murdar de clasa a II-a, cu un vânt înghețat care-i pătrundea până la os. Plictisitoarea călătorie pe șine s-a încheiat la Baziaș, de unde trebuiau să meargă în josul fluviului cu vaporul.

Dar mobilizarea trupelor austriece dezorganizase complet cursele fluviale, și a urmat o întârziere cât se poate de neplăcută, de 2 zile, în acest loc insalubru. Principele și-a petrecut timpul scriind scrisori și depeșe, iar într-o seară, la masa comună a hanului, a auzit oaspeți vorbindu-l de rău pe Carol de Hohenzollern și prorocind că va fi hăituit ca Cuza. El și-a văzut de scris.

Ioan Brătianu a sosit de la Paris la timp ca să-și însoțească viitorul suveran pe ultima etapă, dar secretul strict era încă obligatoriu, așa că a trebuit să-l trateze pe principe ca pe un străin. Pe 20 mai au reușit să se îmbarce împreună cu cei doi însoțitori; la Orșova au trecut pe un vapor construit să reziste Porților de Fier. Așezat pe puntea de clasa a II-a, printre saci de marfă, principele își vedea mai departe de corespondență.

La ora 16:00 vaporul a tras la cheiul din Turnu Severin. Când principele s-a grăbit spre mal, căpitanul vaporului l-a oprit ca să-l întrebe de ce coboară aici, când voia să ajungă la Odessa. Principele a răspuns că vrea doar să petreacă câteva minute pe mal și s-a grăbit înainte. În clipa în care a atins pământul românesc, Brătianu, cu pălăria în mână, și-a rugat principele să urce într-o trăsură care aștepta, iar în urma lui s-a auzit vocea căpitanului: By God, that must be the Prince of Hohenzollern.

By God, that must be the Prince of Hohenzollern!

Căpitanul vaporului la Turnu Severin, după memoriile din 1899

Între timp, la București, guvernul provizoriu îi acordase deja, mai devreme în mai, naturalizarea română.

Capitolul

1866

Cai la trăsura de noapte

8

Ani de domnie începuți atunci

48 de ani

Debarcarea a fost doar începutul grabei. După două telegrame către locotenența domnească și guvern, principele și Brătianu au pornit spre capitală într-o trăsură cu 8 cai, în galop neîntrerupt prin noaptea înghețată și cețoasă. La ora 4 dimineața au ajuns la râul Jiu și au pierdut timp, bacul fiind defect. La Craiova o mulțime uriașă i-a făcut o primire regească; escortat de două secții de dorobanți călări, a ajuns la Slatina la prânz, s-a oprit câteva ore, iar pe drum a depășit Regimentul 2 de linie, aflat în marș spre București.

În afara Piteștilor i-a ieșit în întâmpinare o escortă călare, printre ei doctorul Davila. Acolo i-au fost prezentați generalul Golescu și Ion Ghica, președintele ministerului: primii membri ai guvernului său pe care principele îi saluta vreodată. Noaptea a fost petrecută la Golești, și acolo și-a început domnia cu o semnătură: decretul de grațiere a mitropolitului Moldovei pentru partea luată la tulburările separatiste din 15 aprilie.

Pe 22 mai a venit intrarea triumfală. La Băneasa primarul i-a înmânat cheile orașului cu un discurs, iar chiar în ziua aceea a plouat după o secetă lungă, ceea ce localnicii au luat drept semn bun. Cortegiul a trecut pe străzi mărginite de soldați din linie și din garda națională până s-a oprit în fața unei case cu un singur etaj, cu gardă de onoare. Ce casă e aceea, a întrebat principele. Acela e Palatul, a răspuns generalul Golescu, stânjenit.

La Mitropolie, catedrala Bucureștilor, mitropolitul i-a întins spre sărutare Crucea și Biblia, iar după Te Deum principele a trecut în Camera de vizavi și a depus jurământul. Memoriile lui tipăresc formula în românește; istoricii notează că încă nu știa limba și s-a adresat Camerei în franceză. Apoi s-a retras la Palat, ale cărui odăi mici fuseseră mobilate cu bun-gust de tapițeri parizieni sub principele Cuza, în timp ce pe fereastră se vedeau un corp de gardă și o șatră cu porcii tăvălindu-se în drumul principal.

Jur de a păzi legile României, d'a menține drepturile sale și integritatea teritoriului!

Formula jurământului, tipărită în memoriile din 1899

Între timp, peste trei zile, pe 25 mai, Conferința de la Paris avea doar să ia act de protestul otoman, fără alte măsuri.