Marius Comper EN

București · Calea Victoriei · noiembrie 1933

Centrala automată din Palatul Telefoanelor, 1933: cum găsea un număr din cinci cifre

La miezul nopții de 4 spre 5 noiembrie 1933, scria ziarul Curentul, Bucureștiul a încheiat trecerea la telefonia automată. Mai jos e centrala Rotary 7-A2 de 12.000 de linii din Palatul Telefoanelor, reconstituită după descrierea publicată de inginerii ei. Formezi un număr și urmărești cum ajunge apelul la abonat, cu vitezele de atunci.

Calea Victoriei în 1935: mulțime pe stradă, clădiri cu reclame, iar în spate turnul alb al Palatului Telefoanelor.
Calea Victoriei în 1935, cu Palatul Telefoanelor în stânga sus, cea mai înaltă clădire a orașului până în 1956. Fotografie de Nicolae Ionescu, Biblioteca Academiei Române, domeniu public.9

Centrala, pas cu pas

Schema simplificată din 1933, cu fiecare selector la viteza lui publicată. Urmărești impulsurile de la disc la registru și pașii prin care căutătorul de linie și selectoarele stabilesc legătura; cronologia de dedesubt arată fiecare impuls și fiecare pas.

Rotește discul până la opritor, pornind de la gaura cifrei dorite, sau apasă butoanele cu cifre.

Ridici receptorul

Ce se întâmpla când ridicai receptorul?

Linia ta făcea parte dintr-un grup de 200. Un ax comun se rotea fără oprire; când ridicai receptorul, un ambreiaj cupla la el rotorul unui căutător de linie liber, ale cărui perii treceau peste 45 de terminale pe secundă și se opreau la contactele liniei tale.1

Arcul căutătorului era un semicerc cu 100 de poziții pe fiecare rând. Rotorul avea două seturi de perii, față în față: unul pe rândurile pare, celălalt pe cele impare, așa că o rotație întreagă trecea prin toate cele 200 de linii.1 În medie, căutătorul avea de parcurs jumătate de rotație, 2,2 secunde; în cazul cel mai rău, o rotație întreagă, 4,4 secunde.

Apoi un circuit de legătură căuta un registru liber (avea acces la o sută) și îl conecta la linia ta; atunci auzeai tonul de formare.23 Articolul nu spune cât dura conectarea la registru. Istoria clădirii publicată de Orange spune că instalațiile fuseseră gândite astfel încât timpul de așteptare să nu depășească trei secunde, fără să precizeze care așteptare.8

Registrul

De ce nu mișca discul selectoarele?

În centralele Strowger cu comandă directă, sistemul pas cu pas, fiecare impuls al discului muta selectorul cu un pas. La centrala Rotary, registrul primea impulsurile și comanda el selectoarele. Pentru telefoanele obișnuite, discul trimitea zece impulsuri pe secundă, iar registrul accepta între șapte și paisprezece.3

Un releu de recepție și un lanț de relee de numărare numărau impulsurile fiecărei cifre, apoi numărul trecea pe patru relee de memorare, însemnate 1, 2, 4 și 6. Un tehnician afla cifra memorată adunând numerele releelor acționate.3

Registrul pornea apoi selectoarele, acționate de un arbore pe care motorul îl rotea continuu. Când selectorul alegea un nivel sau, la selectorul final, o linie, fiecare pas trimitea înapoi spre registru un impuls; registrul le număra și oprea mișcarea la numărul dorit. Inginerii numeau metoda „revertive impulse control” (comandă prin impulsuri trimise înapoi) și o păstraseră din sistemele Rotary mai vechi.3 Selectoarele puteau începe să stabilească legătura înainte ca abonatul să termine de format.3

Selectoarele

Cum alegeau selectoarele drumul spre număr?

Un selector avea zece niveluri, fiecare cu 20 sau 30 de ieșiri.12 Un fus cu zece came, marcate alternativ cu negru și roșu ca poziția să poată fi verificată de la distanță, se rotea cu 14 pași pe secundă și alegea nivelul. Apoi suportul periilor se rotea cu 28 de pași pe secundă, iar periile eliberate pe acel nivel căutau prima linie de legătură liberă spre selectorul următor; se opreau când testul găsea una liberă.13

Un selector de grupa I ajungea la 20.000 de linii, câte 2.000 pe nivel; penultimul selector, numit de grupa a IV-a în schema din 1933, ajungea la 2.000; selectorul final, la 200.23 Cu 2.000 de linii pe nivel, registrul avea nevoie de primele două cifre înainte să aleagă nivelul selectorului de grupa I; a treia cifră, împreună cu paritatea celei de-a doua, alegea grupul de 200 de linii, iar ultimele două identificau linia abonatului.

În noiembrie 1933, numerele care începeau cu 2 au rămas la centrala automată din bulevardul Dacia, deschisă în 1927, iar cele care începeau cu 3 sau cu 4 au trecut la centrala nouă, de pe Calea Victoriei, colț cu strada Oteteleșanu, numită atunci „centrala Oteteleșanu”.47 Un apel între două unități de câte 10.000 de linii trecea printr-un selector de intrare în plus, cel de grupa a III-a.2

Selectorul final

Cum găsea selectorul final linia abonatului apelat?

Selectorul final alegea nivelul după cifra zecilor, apoi aștepta cifra unităților. Periile avansau pe acel nivel cu 14 pași pe secundă, iar registrul număra pașii. Fiecare nivel avea 20 de linii, așa că, atunci când cifra sutelor era impară, registrul comanda încă zece pași.13

Apoi selectorul final testa linia și semnala selectorului de grupa a IV-a dacă era liberă, ocupată sau moartă. Dacă era liberă, telefonul abonatului apelat suna, iar tu auzeai tonul de apel; dacă era ocupată, auzeai tonul de ocupat; pentru un număr nealocat, „tonul de linie moartă”.3 După ultima cifră rămânea de obicei doar drumul periilor selectorului final: între un pas și 20 de pași, adică între o paisprezecime de secundă și 1,43 secunde.

Numerele care nu existau

Ce auzeai la un număr care nu exista?

Apelurile spre numere nealocate erau duse la o linie moartă rezervată și auzeai tonul de linie moartă. Dacă începeai să formezi și te opreai, registrul elibera legătura după aproximativ 30 de secunde; dacă țineai receptorul ridicat, auzeai din nou tonul de formare.3

La trecerea la centrala nouă s-au schimbat 65% din numerele de telefon. Societatea de Telefoane le cerea abonaților: „Formați pe discul aparatului telefonic toate cinci cifre din cari este compus un număr de telefon.” Unii o săreau pe prima.5

Palatul și datele

Când a intrat în funcțiune centrala din Palatul Telefoanelor?

Palatul de pe Calea Victoriei a fost ridicat între 5 septembrie 1931 și 24 aprilie 1933, data inaugurării. Cu 52,50 m, a fost cea mai înaltă clădire din București până în 1956 (recordurile de înălțime ale orașului). L-au proiectat arhitecții Louis S. Weeks și Edmond van Saanen Algi; structura de oțel a calculat-o inginerul Walter Froy, la New York.7 Centrala de la etajul I avea 12.000 de numere și loc pentru 40.000.78

În aprilie 1933, revista inginerilor anunța punerea în funcțiune pentru septembrie.1 Curentul scria pe 5 noiembrie că centrala va intra în funcțiune „în noaptea de 4 spre 5 Noembrie, la ora 12 fix” și că centrala manuală din Palatul Poștei va fi desființată; a doua zi relata că noua instalație „a fost dată în folosința abonaților cu începere de astă noapte la ora 12”.410 Istoria publicată de Orange dă 3 noiembrie 1933, ora 24:00.8

Sistemul fusese dezvoltat de laboratoarele Le Matériel Téléphonique din Paris; echipamentul pentru București l-a fabricat și instalat Bell Telephone Manufacturing Company din Antwerpen, ambele asociate grupului american ITT.1 Revista Electrical Communication a publicat și o fotografie cu stelajele centralei „Victoria Exchange, Bucharest”.2

Ce nu spun sursele

  • Cât dura conectarea la registru și cât dura fiecare releu: articolele nu dau timpi. Reconstituirea îi socotește zero, așa că timpii de pe pagină sunt timpii de mișcare ai selectoarelor.
  • De unde pornea căutătorul de linie: de unde îl lăsase apelul precedent. Reconstituirea alege la întâmplare un loc la fiecare apel.
  • Câte linii de legătură erau ocupate: reconstituirea presupune că prima este liberă, iar linia chemată, liberă.
  • Ce nivel primea fiecare cifră: în 1933 se stabilea prin conexiuni pe un câmp de borne. Reconstituirea folosește gruparea din articol (2.000 de linii pe nivel, 200 pe selectorul final) în ordinea cifrelor.
  • Combinația de relee 1, 2, 4 și 6 pentru fiecare cifră: textul spune că cifra e suma lor, iar cablajul apare doar în schema circuitului; reconstituirea alege cea mai simplă combinație.
  • Cum erau împărțite cele 12.000 de numere între prefixele 3 și 4: reconstituirea pune abonatul care sună în unitatea 3, completă, și echipează în unitatea 4 numerele de la 40000 la 41999, legate printr-un selector de grupa a III-a.
  • Unde se oprea un apel spre un prefix fără echipament și ce se întâmpla mai departe la centrala Dacia, cu echipament 7-A1 nedescris în articol: reconstituirea oprește apelul după selectorul de grupa I.

Surse

Vitezele și funcționarea centralei vin din articolele inginerilor care au proiectat-o; numerotarea și data, din presa bucureșteană din noiembrie 1933.

  1. L. Schreiber, W. Hatton, „7-A2 Rotary Automatic Telephone System”, partea I, Electrical Communication 11(4), aprilie 1933, pp. 179–190. www.worldradiohistory.com
  2. Idem, partea a II-a, Electrical Communication 12(1), iulie 1933, pp. 43–50. www.worldradiohistory.com
  3. Idem, partea a III-a, Electrical Communication 12(2), octombrie 1933, pp. 128–136. www.worldradiohistory.com
  4. „Când intră în funcțiune noua centrală automată?”, Curentul, 5 noiembrie 1933, p. 5 (Biblioteca Centrală Universitară Cluj). dspace.bcucluj.ro
  5. Anunțul Societății Anonime Române de Telefoane, Universul, 9 noiembrie 1933, p. 3. www.bibliotecadeva.ro
  6. Universul, 8 noiembrie 1933, p. 1 (frontispiciul: centrala ziarului, 3-3010 – 3-3015). www.bibliotecadeva.ro
  7. George M. Croitoru, Cireșica Micu-Croitoru, „90 de ani de la construcția Palatului Telefoanelor, important reper urbanistic al imaginii Bucureștiului interbelic”, Historia Urbana 32 (2024), pp. 229–243. doi.org
  8. Orange România, Palatul Telefoanelor. Peste nouă decenii de poveste și de inovație (2024). storage.ghost.io
  9. Nicolae Ionescu, Calea Victoriei între Casa Capșa și Palatul Telefoanelor, 1935; Biblioteca Academiei Române, prin Wikimedia Commons (domeniu public). commons.wikimedia.org
  10. „Automatizarea rețelei telefonice din Capitală”, Curentul, 6 noiembrie 1933, p. 7. dspace.bcucluj.ro