Cenușăreasa pe care o știi tu e o raritate

Cine o ajută, de fapt, pe Cenușăreasa?

În variantele lui Cox, aproape niciodată o zână-nașă. Dintre cele 134 de povești pe care le-a clasat drept Cenușăreasa, o nașă apare în 4, iar două dintre ele sunt basme de autor, nu povești culese din popor: Cendrillon a lui Perrault și Finette Cendron a doamnei d'Aulnoy, amândouă din Franța anilor 1690 (Cox o are pe a doua într-o traducere germană din 1845).

De obicei o ajută mama ei moartă, printr-un copac crescut pe mormânt, ori un animal (o vacă, o oaie, un pește, un porumbel), care uneori e chiar mama, preschimbată. Un animal sau mama ajută în 82 din 134 de variante (69 cu un animal, 25 cu mama, iar 12 au și una, și alta).

Unde îl întâlnește pe prinț?

Mai des la biserică decât la bal. De obicei fata vine trei duminici la rând, tot mai frumos îmbrăcată, și pleacă în grabă după slujbă. Uneori prințul pune smoală pe prag, ca să-i rămână pantoful lipit.

Și surorile?

În 65 de variante, aproape jumătate, una dintre surori (uneori altă rivală) își mutilează piciorul ca să încapă în pantof, iar adesea o pasăre îl avertizează pe prinț că în pantof e sânge. Ora fixă de plecare apare în 2 variante. Cea mai obișnuită combinație, cu un animal care ajută, întâlnirea la biserică și piciorul tăiat, o au 27 de variante. Nicio formă nu e „cea adevărată”. Dar zâna-nașă, balul și miezul nopții, toate trei, se găsesc într-o singură variantă: chiar a lui Perrault.

Oasele care fac minuni

În 23 dintre variantele lui Cox, oasele unui ajutor ucis îi dau fetei ce-i trebuie. Mama vitregă taie vaca, oaia sau capra care o hrănea pe ascuns, ori surorile o omoară chiar pe mamă. Fata strânge oasele și le îngroapă sau le ascunde, iar din ele îi vin rochiile, caii și pantofii. Le găsești în Scoția, Serbia, Grecia, Rusia, Liguria, India și Vietnam.

Cox nu avea nicio variantă din China. Povestea care se potrivește cel mai bine cu acest grup fusese totuși scrisă cu vreo mie de ani înainte, în chineză.

女用其言，金璣衣食隨欲而具。

Ye Xian, fiica unei căpetenii din sud, își crește în taină un pește cu aripioare roșii și ochi de aur. Mama vitregă se îmbracă în hainele ei, cheamă peștele, îl omoară, îl mănâncă și ascunde oasele sub gunoi. Un om coborât din cer îi spune fetei să ia oasele și să se roage la ele. La sărbătoarea satului, ea vine îmbrăcată într-o haină de mătase albastră ca pana pescărușului albastru și în pantofi de aur, pierde unul, iar oamenii satului îl vând regelui unui regat de pe o insulă. E prea mic pentru orice femeie din țară, „ușor ca un fulg, fără zgomot pe piatră”. Regele o găsește pe Ye Xian și o ia de soție. Mama vitregă și fiica ei mor lovite de pietre zburătoare.

Duan Chengshi, un învățat din dinastia Tang mort în 863, scrie la sfârșit cine i-a spus povestea: Li Shiyuan, un fost om al casei, „de baștină din «peșterile» de la Yongzhou”, cum numeau chinezii satele popoarelor din sud, în jurul orașului Nanning de azi. Povestea vine deci, după toate aparențele, de la popoarele din sud; unii cercetători, ca Fay Beauchamp, o leagă de neamul zhuang. Duan o așază „înainte de dinastiile Qin și Han”.

În varianta vietnameză din colecția lui Cox (nr. 68, publicată în 1886), peștele e un gobiu, iar oasele lui sunt puse în patru oale îngropate la colțurile patului. Din ele ies haine și o pereche de pantofi. Un corb fură unul și îl duce la palat.

Care a fost prima Cenușăreasă?

Depinde ce socotești Cenușăreasă. Bifează ce trebuie să aibă o poveste ca s-o numești așa.

Povestea cu sandala e mult mai veche decât Ye Xian, dar îi lipsește restul: nu are casă rea și nici ajutor. Dintre textele scrise comparate aici, Ye Xian e cea mai veche cunoscută care le are pe toate trei. În cartea lui Cox chiar se greșește aici: Andrew Lang scrie în introducere că pantoful lui Rhodopis e „la Herodot”. Herodot vorbește despre Rhodopis, dar nu pomenește nicio sandală; povestea e la Strabon și la Aelian.

Cenușăreasa la români: Pipelcuța și cocoșul

Cox nu avea aproape nimic românesc. Sub „Roumania” a trecut trei povești: două culese în Banat, publicate în germană de Arthur Schott în 1845, în care fata e recunoscută după un inel, nu după pantof, și una dintr-o carte londoneză din 1881, al cărei basm (cu un văcar în loc de fată) e aproape cuvânt cu cuvânt basmul francez al lui Charles Deulin din 1874.

Variantele românești le-a înșirat și comparat Lazăr Șăineanu în Basmele române (1895), sub numele de „tipul Cenușăreasa”. Fata se numește Pipelcuța, „adică Cenușăreasa”, explică Șăineanu, care leagă numele de slavul pepel, cenușă. O ajută un corb, la a treia petrecere „îi căzu din picior un condur de aur”, iar împăratul o găsește „într-un strat de cenușă”. În povestea lui Ispirescu „Zâna munților”, prințul pune smoală pe drum ca să-i rămână condurul, iar condurul „era turnat pe piciorul” găinăresei.

În varianta din Bucovina publicată de Simion Florea Marian, mama vitregă cere să fie tăiat vițelul care o ajuta pe fată. Fata îi strânge oasele într-o scorbură, iar acolo găsește apoi hainele cu care merge la biserică: aceeași putere a oaselor ca la Ye Xian. Când feciorul boierului din sat vine cu papucul, mama vitregă o ascunde sub o covată. Cocoșul n-o lasă:

Cucurigu gagu!
Minciuni spune baba!
C-a moșului fată
Șede sub covată,
În tindă după ușă,
În colb și cenușă!

Același rol îl au porumbeii la Grimm și păsările din zeci de variante ale lui Cox. Iar în unele variante românești, după folclorista Silvia Ciubotaru, mama moartă se întoarce ca alun sau nuc pe mormânt, ca vacă neagră, în cornul și în oasele vacii.

Cum a aflat restul lumii de Ye Xian

Când Cox și-a publicat cele 345 de variante, în 1893, Ye Xian nu era printre ele. Primul despre care știm că a scris despre ea ca despre o Cenușăreasă a fost japonezul Minakata Kumagusu, în martie 1911, în revista Societății de Antropologie din Tokio. În China, Zhou Zuoren a pus-o alături de Cenușăreasa într-un eseu din 1914, după istoricul folclorului Liu Xicheng. Americanul R. D. Jameson a vorbit despre ea, în engleză, la Beijing, în 1932, iar studiul lui Arthur Waley din revista Folklore, din 1947, a făcut-o cunoscută unui public larg de limbă engleză.

Trei lucruri pe care le știm greșit

Pantoful de sticlă

Se spune des că Perrault ar fi scris „vair” (blană de veveriță) și că un tipograf l-a făcut „verre” (sticlă). În ediția din 1697 scrie pantoufles de verre. Ideea cu blana apare la Balzac în 1841, care o pune pe seama unui poet nenumit, și apoi în dicționarul lui Littré. În 2023, Academia Franceză a respins și ea explicația cu „vair”.

Ochii scoși

În prima ediție a fraților Grimm (1812), surorile își taie degetul și călcâiul, dar ochii le rămân. Porumbeii care le scot ochii apar în ediția din 1819.

Piciorul mic și picioarele legate

Se scrie că pantoful lui Ye Xian vorbește despre obiceiul chinezesc de a lega picioarele fetelor. Povestea e mai veche decât cele mai vechi mărturii despre acest obicei, care îl duc în secolul al X-lea. Nici nu pomenește de un picior mic: spune doar, în lectura obișnuită, că pantoful era cu un cun (vreo trei centimetri) mai mic chiar și pentru femeile cu cele mai mici picioare.

Diseară, spune-o pe cea mai veche

Citită cu voce tare, durează două minute.

Repovestire scurtă după textul lui Duan Chengshi. Am lăsat deoparte sfârșitul: regele își cere comori de la oase, care, după un an, nu-i mai răspund.

Cum am numărat

Marian Roalfe Cox, Cinderella: Three Hundred and Forty-Five Variants (Londra, Folk-Lore Society, 1893), rezumă fiecare poveste ca un șir de episoade cu nume fixe („Ill-treated heroine — Help at grave — Lost shoe — Shoe marriage test…”). Rezumatele numerotate sunt 341. Până la 345 se ajunge cu trei povești finlandeze și una gaelică, adăugate la sfârșitul cărții. Le-am grupat cum le-a grupat ea: 134 de Cenușărese (o fată chinuită, recunoscută după pantof), 78 de povești de tip „Piele de măgar” (fata fuge de tatăl care vrea s-o ia de soție), 26 de tip „Cap o' Rushes” (fata alungată de tatăl ei), 80 de povești nedeterminate și 23 de povești cu un erou în loc de eroină.

Întrebările de mai sus folosesc doar cele 134 de Cenușărese. Pentru fiecare, am citit în rezumatul lui Cox cine ajută, unde are loc întâlnirea, dacă surorile își taie din picior și dacă e o oră fixă de plecare. Cinci dintre aceste 134 de rezumate spun doar „ca nr. X”; pentru ele am folosit povestea la care trimite Cox. Cox își notează episoadele cu grijă: ce nu apare în rezumat am numărat ca absent, iar la ajutor și la locul întâlnirii ca „nu se spune”. Ye Xian, Rhodopis și variantele românești ale lui Șăineanu nu sunt în colecția lui Cox, așa că nu intră în aceste numere.

Surse

• Marian Roalfe Cox, Cinderella: Three Hundred and Forty-Five Variants of Cinderella, Catskin, and Cap o' Rushes, Folk-Lore Society, Londra, 1893, cu o introducere de Andrew Lang. archive.org (copia Universității din Toronto; două pagini lipsă, completate din copia Cornell).
• Duan Chengshi, Youyang zazu (酉陽雜俎), partea a doua (續集), cartea I, „Zhi Nuogao I”. Wikisource, ediția Siku quanshu. Anul morții, 863: China Biographical Database. Aceeași carte povestește o întâmplare din 845, deci e scrisă după acest an.
• Fay Beauchamp, „Asian Origins of Cinderella: The Zhuang Storyteller of Guangxi”, Oral Tradition 25/2 (2010), pp. 447–496. PDF.
• Minakata Kumagusu, 「西暦九世紀の支那書に載たる「シンダレラ」物語」, Tōkyō Jinruigakkai zasshi 26/300 (martie 1911), pp. 215–228. doi:10.1537/ase1887.26.215.
• Liu Xicheng, despre eseul lui Zhou Zuoren „Gu tonghua shiyi” (1914): 周作人的故事研究. Arthur Waley, „The Chinese Cinderella Story”, Folklore 58/1 (1947), pp. 226–238, doi.
• Strabon, Geografia 17.1.33, trad. H. L. Jones (Loeb, 1932): LacusCurtius; datarea în introducerea lui Jones. Aelian, Varia Historia 13.33. Herodot 2.134–135.
• Giambattista Basile, „La gatta cennerentola”, Lo cunto de li cunti I.6 (1634); Charles Perrault, „Cendrillon ou la petite pantoufle de verre”, Histoires ou contes du temps passé (1697), Wikisource; frații Grimm, „Aschenputtel”, ediția 1812 și 1819.
• A. Landes, Contes et légendes annamites, Saigon, 1886, nr. XXII (Cox nr. 68). archive.org.
• Lazăr Șăineanu, Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice, București, 1895, „Ciclul mamei vitrege”, pp. 723 și urm. archive.org. Petre Ispirescu, „Zâna munților”, Wikisource. Arthur și Albert Schott, Walachische Mährchen, Stuttgart, 1845, nr. 3 și 4 (Cox nr. 195 și 298).
• Despre pantoful de sticlă: Académie française, „Dire, ne pas dire”, 5 ianuarie 2023, „Vair” ou „verre”?; Littré, „vair”. Despre legarea picioarelor: Zhang Bangji, Mozhuang manlu, cartea 8; Dorothy Ko, Cinderella's Sisters (University of California Press, 2005).