64 de câmpuri, 90 de puncte
Turn, cal, nebun, damă, rege: în xiangqi se numesc car, cal, elefant, sfetnic și general și stau în aceeași ordine de la colț. Alege o piesă și urmărește-i mutarea pe trei table deodată: în șatranj, șahul de acum o mie de ani, în șahul de azi și în xiangqi. Nebunul și dama Europei se mutau cândva aproape la fel ca elefantul și sfetnicul din xiangqi de azi.
În „Pastel chinez”, Vasile Alecsandri descrie un pavilion din Pekin în care o maimuță sare pe masă „și răstoarnă pe covor / Doi nebuni peste un rege și un turn peste regina”. Jocul chinezilor este însă xiangqi, iar pe tabla lui nu există nici nebuni, nici regină. Pe locul nebunului stă un elefant.
Nici nebunul nu a fost dintotdeauna nebun. Numele românesc traduce francezul fou. În arabă, piesa se numea al-fīl, „elefantul”, și sărea exact două câmpuri pe diagonală. Europa medievală i-a pus mitră de episcop, ca în fotografia alăturată, dar a mutat-o tot ca pe un elefant. Elefantul din xiangqi face și azi același pas de două puncte.
Tablele de mai jos arată câte o piesă. Începe cu elefantul, apoi încearcă sfetnicul.
Singura piesă asupra căreia cele trei table sunt de acord. Merge oricât de departe pe un rând sau pe o coloană, până când îi stă ceva în drum, și capturează prima piesă adversă întâlnită.
Dintr-un colț al tablei goale are 14 mutări în șatranj și în șah și 17 în xiangqi. Mutarea e aceeași; tabla de xiangqi are o linie în plus pe lățime și două pe lungime.
Un pas drept, apoi unul pe diagonală spre exterior: aceleași opt ținte în toate cele trei jocuri.
Calul din șah și cel din șatranj sar. Calul din xiangqi merge la pas. Dacă pe punctul de lângă el, în direcția în care pornește, stă o piesă, cele două mutări care încep în acea direcție nu mai sunt posibile. Jucătorii chinezi spun 蹩马腿, adică i s-a împiedicat piciorul calului. Pune o piesă în drum și compară cele trei table.
În șatranj, elefantul sărea exact două câmpuri pe diagonală, peste orice se afla între ele. Altceva nu putea face. Pornind de pe locul lui, ajungea într-o partidă întreagă doar pe opt câmpuri din 64, iar cei patru elefanți de pe tablă se mișcau pe patru grupuri separate de câmpuri, așa că un elefant nu putea captura niciodată alt elefant.
Elefantul din xiangqi face același pas: exact două puncte pe diagonală. Două lucruri diferă. Nu poate sări: o piesă pe punctul din mijloc îl oprește, ceea ce jucătorii numesc 塞象眼, a-i astupa elefantului ochiul. Și nu trece niciodată râul, așa că ajunge doar pe șapte puncte.
Nebunul din șah alunecă atât cât e liberă diagonala și poate sta pe 32 de câmpuri. Mutarea aceasta e consemnată în Europa de la sfârșitul secolului al XV-lea.
Piesa de lângă rege a fost sfetnic înainte de a fi regină. În șatranj, firzanul se muta un câmp pe diagonală și atât.
Sfetnicul din xiangqi face același pas, unul singur pe diagonală, și numai în palat, pătratul de 3 × 3 din jurul generalului: cinci puncte cu totul.
Dama din șah merge oricât de departe în opt direcții: până la 27 de mutări de pe un singur câmp, față de cel mult patru ale firzanului. Cea mai veche partidă consemnată cu această damă se află într-un poem valencian, Scachs d'amor, datat de obicei în jurul anului 1475.
În șatranj și în șah, regele face un pas în orice direcție. Șahul a adăugat mai târziu rocada.
Generalul din xiangqi face un pas de-a lungul liniilor, niciodată pe diagonală, și nu iese din palat: nouă puncte. Cei doi generali nu au voie să stea față în față pe o coloană deschisă, așa că un general poate ține în loc o piesă din celălalt capăt al tablei.
Un pas înainte în toate cele trei jocuri, și niciodată înapoi.
Pionul din șatranj și cel din șah capturează o piesă adversă aflată cu un câmp înainte, pe diagonală. Soldatul din xiangqi capturează așa cum merge, drept înainte. După ce a trecut râul poate face și un pas în lateral: mută-l dincolo și vezi.
Șahul a adăugat pasul dublu de la prima mutare. Un pion din șatranj ajuns pe ultimul rând devenea firzan; un pion din șah devine damă, turn, nebun sau cal; soldatul din xiangqi nu se schimbă niciodată.
Nu există o asemenea piesă. În șatranj nicio piesă nu avea nevoie de alta peste care să sară.
Nu există o asemenea piesă. În șah nimic nu capturează sărind peste un paravan.
Tunul se mută ca un car. Ca să captureze, trebuie să sară peste exact o piesă, de orice culoare, numită paravan, și ia prima piesă de dincolo de paravan dacă aceea e a adversarului. Pune o piesă în drum și tunul capătă o țintă.
Un tun cu această regulă e descris în secolul al XI-lea, într-o variantă pentru șapte jucători atribuită istoricului Sima Guang (1019–1086). Nu se știe când a intrat în jocul în doi.
Atinge orice câmp sau punct ca să muți piesa acolo. De la tastatură: alege o tablă, apoi folosește săgețile.
Europa a primit piesele cu nume arabe. Limbile ei le-au păstrat, le-au împrumutat sau le-au înlocuit, fiecare în alt fel. Unele nume urmează înfățișarea piesei sculptate, altele mutarea ei, iar motivele schimbării sunt uneori disputate. Nebunul e elefant în rusă, alergător în germană, episcop în engleză, trăgător în cehă, cămilă în hindi. Listele de mai jos grupează 31 de limbi după ce înseamnă cuvântul pentru vorbitorii de azi; acolo unde nu mai înseamnă decât piesa, lista o spune.
Româna veche numea jocul însuși șatrange, din turcescul satranç; cuvântul e atestat din 1765 și a rămas în expresia „în șatrange”, adică în carouri.
Chineza a mers pe drumul invers. Piesele șahului occidental se numesc acolo 车, 马, 象, 兵: car, cal, elefant, soldat, aceleași cuvinte pe care le folosește xiangqi.
Franceza medievală numea piesa alfin sau aufin, din arabul al-fīl, „elefantul”. Fol, mai târziu fou, i-a luat locul; piesa se numește fol în Roman de la Rose, pe la 1275–1280. Etimologii nu sunt de acord asupra felului în care s-a făcut schimbarea. Sensul românescului nebun e un calc după fou, atestat într-un manuscris de șah din 1838. Spaniolul și catalanul alfil păstrează cuvântul arab și nu mai înseamnă nimic altceva. Italianul alfiere înseamnă azi „stegar”. Englezescul bishop e consemnat ca nume de piesă din 1562.
Rusescul ferz' vine, prin turcă, din numele persan al sfetnicului; în rusa de azi înseamnă numai piesa de șah. Doamna și regina sunt europene.
Englezescul rook este persanul rukh. Piesa e pusă de obicei în legătură cu carul de luptă indian, ratha în sanscrită, dar sensul cuvântului rukh e disputat. În hindi, piesa din colț e elefantul, iar nebunul e o cămilă.
Regele e rege sau șah aproape peste tot, iar pionul e pedestraș în cele mai multe limbi și țăran în germană și în limbile scandinave.
Un râu prin mijloc, câte un palat la fiecare capăt și o piesă care trage peste altele. Șahul are rocada, pasul dublu al pionului și un pion care poate deveni damă. Fiecare regulă de mai jos există pe o singură tablă.
Xiangqi de azi
Alunecă la fel ca un car, dar capturează numai peste exact o piesă, a lui sau a adversarului, și numai o piesă adversă. Aici poate lua calul de dincolo de propriul soldat și nimic altceva.
Xiangqi de azi
Tunul stă pe punctul din fața calului, așa că cele două mutări înainte nu mai sunt posibile. Un cal de șah aflat în același loc ar sări.
Xiangqi de azi
Fără nimic între ei pe o coloană deschisă, cei doi generali ar sta față în față, ceea ce e interzis. Carul de aici se poate muta numai de-a lungul coloanei.
Xiangqi de azi
Generalul și sfetnicii rămân în palat. Elefanții rămân pe malul lor. Împreună, apărătorii pot sta pe cele 15 puncte colorate: nouă în palat și șapte ale elefanților, dintre care unul comun.
Șahul de azi
Fiecare jucător poate face rocada o singură dată într-o partidă: regele se mută două câmpuri spre un turn, iar turnul trece de cealaltă parte a lui. Niciuna dintre cele două piese nu trebuie să fi fost mutată, câmpurile dintre ele trebuie să fie libere, iar regele nu poate face rocada dacă este în șah, dacă trece printr-un câmp atacat sau dacă ajunge în șah. Șatranjul și xiangqi nu au o asemenea mutare.
Șahul de azi
Un pion din șah poate înainta două câmpuri la prima mutare. Un pion advers aflat alături îl poate captura atunci ca și cum ar fi înaintat doar unul, dar numai la mutarea imediat următoare. Ambele reguli există numai în șah.
Șahul de azi
Un pion din șah ajuns pe ultimul rând devine damă, turn, nebun sau cal. În șatranj devenea firzan, piesă care se muta un singur câmp pe diagonală. Un soldat din xiangqi nu se transformă niciodată.
Șatranj, pe la anul 1000
În șatranj, jucătorul care pierdea toate piesele în afară de rege pierdea de regulă partida, chiar fără mat. Dacă regele rămas singur putea captura pe loc ultima piesă a adversarului, partida era remiză. Șahul și xiangqi nu au o asemenea regulă.
| Șatranj | Șah | Xiangqi | |
|---|---|---|---|
| Mat | câștigă | câștigă | câștigă |
| Un jucător nu are nicio mutare permisă și nu e în șah (pat) | acel jucător pierde | remiză | acel jucător pierde |
| Un rege rămas fără nicio altă piesă | de regulă pierde | nu există regula | nu există regula |
Zece mutări, fiecare încercată în șatranj, în șah și în xiangqi. Hotărăște pentru fiecare tablă, apoi verifică.
1/10 Elefantul face doi pași pe diagonală, iar pe câmpul din mijloc stă o piesă de aceeași culoare.
2/10 Elefantul merge departe pe o diagonală liberă: cinci pași pe tablele de 8 × 8, patru în xiangqi.
3/10 Elefantul face doi pași pe diagonală peste mijlocul tablei. Nimic nu-i stă în drum.
4/10 Sfetnicul face un pas pe diagonală.
5/10 Sfetnicul face trei pași drept înainte.
6/10 Calul face doi pași înainte și unul în lateral, iar chiar în fața lui stă o piesă de aceeași culoare.
7/10 Carul face patru pași pe o coloană liberă.
8/10 Regele face un pas pe diagonală.
9/10 Pedestrașul înaintează doi pași de pe locul de pornire.
10/10 Un pedestraș aflat în jumătatea adversă a tablei face un pas în lateral.
Cele două jocuri sunt socotite, în general, înrudite. Armatele se potrivesc prea bine, ca nume și ca ordine, pentru ca majoritatea istoricilor să creadă altceva. Cum anume sunt înrudite e o întrebare mai grea, iar dovezile păstrate nu o lămuresc.
Drumul cel mai bine documentat duce din India în Persia și de acolo în lumea arabă și în Europa. Partea aceasta nu e pusă serios la îndoială. Lipsește un document care să arate cum, când și în ce direcție a trecut o formă timpurie a jocului între India și China.
H. J. R. Murray (1913) a susținut că jocul a fost inventat în India și că xiangqi derivă din el, adaptat la termeni chinezești și la jocuri chinezești mai vechi. Aceasta rămâne explicația dominantă.
Joseph Needham (1962) a susținut că strămoșul a fost un „joc al imaginilor” chinezesc, astronomic și divinatoriu, devenit joc de război în India secolului al VII-lea.
Jean-Louis Cazaux (2001) a propus un hibrid: un joc răsăritean ar fi dat trăsături celui indian și persan. Își prezintă propunerea ca pe o ipoteză.
David H. Li (1998) i-a atribuit jocul generalului Han Xin, pe la 203 î.Hr. Criticii, între ei Peter Banaschak, arată că nicio sursă timpurie nu susține povestea.
Dovezile datate, în ordine. Niciuna nu arată o direcție de trecere între India și China.
569
Istoria dinastiei consemnează că împăratul a compus o carte despre un joc numit 象戏 xiangxi și a explicat-o curții. Cartea s-a pierdut. Descrierile păstrate vorbesc despre soare, lună și stele, iar specialiștii nu sunt de acord dacă jocul acela are vreo legătură cu xiangqi de azi.
Secolul al VII-lea
O biografie de curte în sanscrită, din nordul Indiei, face un joc de cuvinte cu o tablă de opt pe opt și cu armata în patru părți, caturaṅga: elefanți, cai, care, pedestrași. Este cea mai solidă mențiune indiană timpurie. Nu dă nicio regulă.
Între secolele al VI-lea și al IX-lea
Un text în persană medie povestește cum un rege indian a trimis jocul la curtea persană, ca pe o ghicitoare. Numește piesele și descrie limpede șahul. Povestea e plasată în secolul al VI-lea; textul, așa cum s-a păstrat, a fost alcătuit mai târziu, iar specialiștii îl datează între sfârșitul epocii sasanide și secolul al IX-lea.
Începutul secolului al IX-lea
Într-o povestire de Niu Sengru (779–847), plasată în anul 762, un om privește noaptea două armate în miniatură care se luptă după reguli. Sfetnicul lor recită ordinea de bătaie: calul zboară pieziș și se oprește la al treilea pas, comandantul se deplasează în cele patru direcții, carul intră drept și nu se întoarce, soldații în armură își păstrează rândul. Mai târziu, dintr-un mormânt vechi de sub odaie e dezgropată o tablă de joc cu piese de metal, iar povestirea spune că versurile descriau felul în care se mută piesele de xiangxi. Este cea mai veche descriere chineză citită de obicei ca un joc din această familie.
Secolele al IX-lea și al X-lea
Jucători de la curtea abbasidă din Bagdad, între ei al-ʿAdlī (pe la 850) și aṣ-Ṣūlī (mort în 946), scriu tratate cu deschideri și probleme. Manuscrisele de mai târziu care le copiază sunt sursa mutărilor de șatranj arătate pe această pagină.
Pe la anul 1000
Un poem latin păstrat într-o mănăstire din Elveția descrie jocul și piesele. Datat la sfârșitul secolului al X-lea sau în secolul al XI-lea, este printre cele mai vechi texte europene despre șah și pomenește deja tabla în două culori ca pe o noutate folositoare.
1019–1086
O variantă pentru șapte jucători, atribuită istoricului Sima Guang, dă fiecărei tabere un tun care capturează peste o piesă. O prefață de Chao Buzhi, datată 1079, descrie altă formă, jucată pe unsprezece linii. Mai multe jocuri înrudite existau în același timp.
960–1127
Din această perioadă datează cele mai vechi seturi de xiangqi dezgropate care pot fi identificate cu siguranță. Un set de porțelan cu 32 de piese, dintr-un mormânt Song de la Luoyang, a fost scos la lumină în 1997.
1150–1200
Piese din fildeș de morsă, găsite pe insula Lewis din Scoția și datate de British Museum între 1150 și 1200. Episcopii lor sunt printre cele mai vechi piese păstrate care înfățișează nebunul ca om al bisericii. Pe tablă se mutau încă precum elefanții.
1283
Un manuscris castilian făcut pentru regele Alfonso al X-lea descrie piesele și mutările lor și cuprinde 103 probleme de șah, cele mai multe luate din surse arabe. Elefantul se numește încă alfil și încă sare.
Secolul al XIII-lea
Shilin guangji, o enciclopedie de uz casnic alcătuită în secolul al XIII-lea, cuprinde partide de xiangqi într-o formă pe care un jucător de azi ar recunoaște-o.
Pe la 1475 – 1497
Poemul valencian Scachs d'amor, datat de obicei în jurul anului 1475, cuprinde cea mai veche partidă consemnată cu dama și nebunul care merg departe. Cartea tipărită a lui Luis Ramírez de Lucena, Salamanca, pe la 1496–1497, predă și jocul vechi, și pe cel nou.
Sfârșitul secolului al XVI-lea
După istoricul H. J. R. Murray, misionarii iezuiți au adus în Europa primele relatări despre jocul chinezesc și chiar seturi de piese.
1632
Se tipărește 橘中秘, un manual de deschideri și finaluri. E studiat și azi.
Ce se poate spune azi: xiangqi și-a luat forma proprie în China, cu râul, palatele și tunul, și poate fi recunoscut limpede din epoca Song. În Europa, dama și nebunul care merg departe sunt consemnate de la sfârșitul secolului al XV-lea, iar alte reguli ale șahului au continuat să se schimbe și după aceea. Înainte de aceste date, cele două fire se subțiază și nu au fost urmărite până la un punct de pornire datat.
Mutările de pe fiecare tablă sunt produse de un singur set de reguli, verificat cu numărători publicate ale șirurilor de mutări permise din poziția de pornire: 20, 400, 8.902 și 197.281 la adâncimi de una până la patru jumătăți de mutare în șah, respectiv 44, 1.920 și 79.666 la adâncimi de una până la trei în xiangqi. Numărul de câmpuri pe care poate ajunge o piesă e calculat din aceleași reguli.