Când un vulcan mare aruncă sulf până în stratosferă, picăturile de acid se întind în jurul emisferei și rămân acolo unu-doi ani, uneori trei. Apusurile se fac mai roșii și mai lungi. După Krakatau, în 1883, apusurile au ars luni de zile pe tot globul; la New York au fost chemați pompierii. Oamenii l-au privit, iar unii l-au pictat.
În 2007, o echipă condusă de fizicianul grec Christos Zerefos a întrebat dacă tablourile au păstrat urma. Au strâns 554 de apusuri pictate între 1500 și 1900 de 181 de pictori și au măsurat, pe fotografia fiecăruia, cât de roșu e cerul de lângă orizont față de cât de verde: raportul roșu/verde. Cam jumătate dintre tablouri stau la 1,16 sau mai jos. Doar 29 din 299 trec de 1,6.
Pe cei 88 de ani comparați, media anuală a raportului urcă și coboară odată cu indicele vălului de praf vulcanic al lui Hubert Lamb: corelația e 0,83. Articolul publică valorile pentru 299 de tablouri. Ele sunt dungile de sus.
Același pictor, înainte și după Laki
În iunie 1783, fisura Laki din Islanda s-a deschis și a eliberat gaze vreme de opt luni. Vara aceea, o ceață otrăvitoare a acoperit Europa, iar soarele răsărea și apunea „de culoarea sângelui”. John Singleton Copley pictase în 1778 un cer liniștit în spatele unui rechin. Portretul pe care l-a pictat în 1784 are în spate un apus aprins.
Două tablouri nu dovedesc nimic. Un pictor alege cerul potrivit pentru o scenă, iar un portret nu e o fereastră spre vremea din ziua aceea. De aceea studiul se sprijină pe sute de tablouri, nu pe unul.
Patru sute de ani, câte un punct pe tablou
Fiecare punct e unul dintre cele 299 de tablouri, pus la anul în care a fost pictat și la raportul lui roșu/verde. Dungile gri de jos sunt indicele lui Lamb, alcătuit mai ales din relatări istorice despre vălurile de praf lăsate de marile erupții. Atinge un punct ca să vezi tabloul.
După Tambora (1815) și după Krakatau (1883), punctele urcă. Tambora a fost cea mai mare erupție din cel puțin 1.300 de ani, iar 1816 a rămas „anul fără vară”. Articolul pune erupția din 1831 pe seama vulcanului Babuyan din Filipine; un studiu din 2025 a găsit sursa în altă parte, la caldera Zavaritskii, în insulele Kurile.
Unde nu se potrivește
Caspar David Friedrich a pictat în anii de după Tambora o femeie în fața unui soare care apune într-un cer de foc. Tot atunci l-a pictat pe drumețul deasupra mării de ceață, sub un cer în tonuri reci de gri. Același pictor, același an în tabel, două ceruri.
Tabelul pune în 1835, anul erupției Cosigüinei din Nicaragua, două tablouri de Friedrich: o ruină gotică prin care arde apusul și un țărm cu corăbii sub un cer galben stins.
Un tablou nu e un instrument. Pictorul alege, exagerează, pictează din amintire, iar datarea multor lucrări e aproximativă. Semnalul apare doar în medie, peste multe pânze.
Cel mai roșu cer din tabel e tot al lui Turner: Apusul stacojiu, cu 2,40. E pictat cândva în anii 1830, așa că nu poate fi legat de un an anume, cu atât mai puțin de o erupție.
Strigătul
Cerul din Strigătul lui Edvard Munch trece de 2,10, mai roșu decât aproape orice tablou din tabel. Totuși autorii l-au lăsat pe dinafară, pentru că data lui e disputată. Sugerează totuși că roșul acela ar putea fi amintirea pictorului despre cerul de după Krakatau.
În 2004, astronomul Donald Olson și colegii lui au susținut că Munch a pictat amintirea cerului de după Krakatau, pe care l-a văzut la Oslo în iarna 1883–1884. În 2018, Fred Prata, Alan Robock și Richard Hamblyn au propus altceva: norii sidefii, care se formează iarna, sus, deasupra Norvegiei. Nici ei nu tranșează discuția. Scriu că nu poate fi exclusă nici explicația vulcanică, nici una pornită din starea sufletească a pictorului.
Un pictor pus la încercare
În iunie 2010, un nor de praf din Sahara a trecut peste insula grecească Hydra. Pictorul Panayiotis Tetsis a pictat apusurile pe 19 și 20 iunie, iar lângă el aparatele au măsurat cât praf era în aer. Raportul roșu/verde din pânzele lui a urmat ce arătau aparatele, de la mult praf la mai puțin; în ziua cu cel mai mult praf, estimarea s-a abătut cu vreo 30% de la măsurătoare.
E un singur pictor, un singur episod, iar Tetsis semnează el însuși articolul din 2014. Arată că un colorist bun poate surprinde starea aerului. Nu arată că orice pictor a făcut-o.
Cât de sigur e
Autorii spun că înroșirea poate fi atribuită „cu titlu provizoriu” erupțiilor. Sunt și motive de prudență:
Indicele de comparație nu e cu totul independent. Indicele lui Lamb e construit mai ales din relatări istorice despre cer, adică din ce au văzut oamenii la apus. O parte din potrivire poate veni de acolo.
Modelul nu dădea ceruri roșii. Bernhard Mayer, unul dintre recenzenți, a observat că cerul calculat de model dădea aproape mereu un raport sub 1, „albastru sau cenușiu”. Valorile din tablouri au trebuit scăzute cu 30% ca să poată fi comparate cu modelul. Același recenzent amintește că și norii înroșesc apusul, fără niciun vulcan.
Incertitudinea e mare. David Stevenson a arătat, pe un exemplu, că încărcarea cu aerosoli dedusă dintr-un singur tablou putea varia între 0,22 și 1,0.
Rămâne un rezultat mic și ciudat de frumos. Peste 400 de ani, sute de pictori care nu știau nimic despre aerosoli au lăsat, în medie, cerul mai roșu tocmai în anii pe care indicele lui Lamb îi arată învăluiți de praf vulcanic.
Ce e măsurat și ce e închipuit
Măsurat: raportul roșu/verde al fiecăruia dintre cele 299 de tablouri, publicat de Zerefos și colegii pe baza fotografiilor lucrărilor. Culoarea de la orizont a fiecărei dungi are exact acest raport. Anii, pictorii, titlurile și muzeele sunt cele din articol; în cer și în grafic, titlurile rămân în engleză, cum le dă el. Unde articolul dă doar un interval, ca 1830–40, dunga și punctul stau la primul an.
Închipuit: tot restul cerului. Albastrul, nuanțele de la orizont în sus, luminozitatea și apa de dedesubt sunt alese de noi, ca să se vadă. Dungile au aceeași lățime și stau în ordinea anilor, așa că între 1800 și 1850, când sunt multe tablouri, timpul trece mai încet.
Surse
- C. S. Zerefos, V. T. Gerogiannis, D. Balis, S. C. Zerefos, A. Kazantzidis, „Atmospheric effects of volcanic eruptions as seen by famous artists and depicted in their paintings”, Atmospheric Chemistry and Physics 7, 4027–4042 (2007). Tabelul B1: cele 299 de tablouri și raportul roșu/verde. doi.org
- Discuția publică a articolului din 2007: comentariile lui B. Mayer (S1324), D. Stevenson (S2141) și ale referentului anonim nr. 4 (S2152), cu răspunsurile autorilor. doi.org
- C. S. Zerefos, P. Tetsis și alții, „Further evidence of important environmental information content in red-to-green ratios as depicted in paintings by great masters”, Atmospheric Chemistry and Physics 14, 2987–3015 (2014). Experimentul din Hydra și seria indicelui lui Lamb. doi.org
- F. Prata, A. Robock, R. Hamblyn, „The sky in Edvard Munch’s The Scream”, Bulletin of the American Meteorological Society 99 (7), 1377–1390 (2018). doi.org
- Sky & Telescope, comunicatul despre studiul lui D. Olson, R. Doescher și M. Olson (2004), care leagă Strigătul de cerul de după Krakatau. skyandtelescope.org
- W. Hutchison și alții, „The 1831 CE mystery eruption identified as Zavaritskii caldera, Simushir Island (Kurils)”, PNAS 122 (2025). doi.org
- Tate, fișa tabloului Chichester Canal de J. M. W. Turner (c. 1828). www.tate.org.uk
- Wikipedia: „Laki”, „1883 eruption of Krakatoa” și „Year Without a Summer” (cu legătura dintre Chichester Canal și Tambora). en.wikipedia.org
- Imaginile tablourilor: Wikimedia Commons, domeniu public. commons.wikimedia.org