Un plug, un sfredel și trei sfinți

I · Scrisoarea

O hartă trimisă prin poștă la toate satele

Ion Otescu preda matematica în București și avea să conducă patruzeci de ani liceul Mihai Viteazul. Copilăria și-o petrecuse la țară, în Ilfov, Vlașca și Buzău, unde părinții lui aveau moșii, iar mama lui aduna poveștile oamenilor și i le repeta seara. Ajuns om în toată firea, a așteptat ca cineva mai potrivit decât el să scrie despre ce știau țăranii despre cer. Cum nu venea nimeni, s-a apucat singur.

În 1896 a desenat o hartă a cerului calculată pentru latitudinea Bucureștiului, cu toate constelațiile care se văd din România, și a tipărit-o. A trimis-o învățătorilor din toată țara, împreună cu o scrisoare în care le cerea un singur lucru: să se ducă la cei mai bătrâni oameni din sat și să-i întrebe cum numesc ei stelele, cerul, pământul, soarele, luna, eclipsele, tunetul, norii, ploaia.

Au venit înapoi hârtii din șaptesprezece județe. Treizeci și nouă i-au fost de folos, dintre care treisprezece numai din Neamț, cinci din Prahova și trei din Argeș. Din ele a ieșit studiul publicat în 1907 în Analele Academiei Române, singura descriere sistematică a cerului popular românesc, făcută la timp: două generații mai târziu, oamenii care puteau răspunde nu mai erau.

Ce se vede în răspunsuri e o împărțire diferită a acelorași stele, făcută de niște oameni care se uitau la cer ca să afle ora, luna și ce trebuie făcut a doua zi pe câmp.

II · Aceleași stele

Grecii au văzut un vânător. Satul a văzut o unealtă, apoi încă trei.

Cerul de azi are optzeci și opt de constelații, cu hotare trase de Uniunea Astronomică Internațională în 1930, drepte ca niște parcele: fiecare stea aparține unei singure căsuțe. Cerul din răspunsurile lui Otescu are treizeci și nouă de figuri, iar hotarele lor se calcă unele pe altele. Nicăieri nu se vede mai limpede decât în Orion.

Cele trei stele din centură sunt Trisfetițele, adică sfinții Vasile, Grigore și Ioan, prăznuiți la 30 ianuarie; în alte sate, craii de la Răsărit, sau regii Saul, David și Solomon, sau, pur și simplu, trei toiege. Aceleași trei stele, cu Rigel, Saiph și Bellatrix, fac Rarița, plugușorul cu care se mușuroiește porumbul. Aceleași trei stele, cu Betelgeuse pus în vârf, fac Sfredelul Mare. Iar între Rigel și centură, un arc de stele mărunte e Secera.

Unealta și calendarul bisericesc stau în aceleași puncte de lumină, în același timp, fără ca cineva să fi trebuit să aleagă între ele. Din cele 355 de stele ale cerului țărănesc, zece sunt folosite de mai multe figuri deodată, iar trei dintre acestea sunt chiar stelele centurii.

Suprapunerea merge mai departe. Cele șase stele care desenează botul taurului sunt, pentru unii, Taurul, iar pentru alții Vierii, adică o scroafă cu purceii după ea; aceleași șase stele, nici una în plus, nici una în minus. Iar alături de ele, în același Taur al astronomilor, stă Cloșca cu pui, care e Pleiadele și care era cea mai importantă grupă de stele de pe cer.

III · Cerul întreg

Treizeci și nouă de figuri peste stele adevărate

Cercul de mai jos e cerul văzut de la mijlocul României, de la 46 de grade latitudine nordică, așa cum îl vezi dacă ieși în curte și te uiți în sus: marginea cercului e linia orizontului, mijlocul e punctul de deasupra capului, nordul e sus, răsăritul în stânga. Stelele sunt puse după pozițiile lor reale, cu mărimile și culorile lor, iar banda difuză e Calea Lactee, căreia în sate i se spunea Drumul Robilor.

Trage cu degetul sau cu cursorul ca să treacă ora. Alege o figură ca să afli ce se spunea despre ea.

IV · Ceasul

Cloșca cu pui, ceasul de noapte al iernii

Pleiadele sunt un ghem de stele mici, cât o unghie ținută la capătul brațului, și în tot cerul popular ele au cel mai mult de lucru. Iarna erau ceasul: după cât de sus ajunsese Cloșca se măsura cât mai e până în zori. Erau și calendar. Cine o vedea răsărind în Duminica Mare avea noroc peste an; cine o prindea în fiecare dimineață până la Sfântul Petru era om care nu întârzie niciodată; iar dacă era pe cer de Sânziene, avea putere să facă porumbul să crească.

Graficul arată, pentru fiecare noapte a anului, între ora șase seara și șase dimineața, când e Cloșca deasupra orizontului și cerul destul de întunecat cât s-o vezi. Banda albastră care coboară dintr-un colț în altul e chiar ceasul: aceeași înălțime, la aceeași oră, înseamnă altă zi din an. Cele două praguri drepte, la capătul lui martie și la capătul lui octombrie, sunt schimbarea orei; singurul lucru de pe grafic care ține de noi, nu de cer.

La stânga și la dreapta benzii se vede golul. Calculul dă cincizeci și una de nopți pe an în care Cloșca nu se ridică deloc pe întuneric, de la 2 mai până la 21 iunie. Se întoarce pe cer chiar în zilele Sânzienelor, iar credința culeasă de Otescu spune că, dacă e pe cer de Sânziene, face porumbul să crească. Sărbătoarea și steaua ajung în același loc din an.

Brâul lui Orion, care e Rarița și care anunța sfârșitul nopții cu strigătul „sculați, că a răsărit Rarițele”, lipsește nouăzeci și patru de nopți, din 2 mai până în 3 august. Se întoarce în august, exact când începe culesul.

Vezi Cloșca pe 15 ianuarie, la ora 21 →

V · Marginea

Un cer care se termină la șapte grade și jumătate

Cea mai sudică stea din tot cerul țărănesc e Xamidimura, din coada Scorpionului, la treizeci și opt de grade sub ecuatorul ceresc. De la București, în cea mai bună noapte a anului, ea urcă șapte grade și jumătate deasupra orizontului, adică lățimea a patru degete ținute la capătul brațului. De la Iași, mai puțin de cinci grade.

Geometria ar fi îngăduit mai mult. De la București răsar, măcar pentru un ceas, stele coborâte până la patruzeci și cinci de grade și jumătate sub ecuator. Fâșia dintre ele și Scorpion se vede, dar în cerul satului nu e nimic acolo. Cerul popular se oprește cu opt grade mai sus decât hotarul orizontului, adică fix acolo unde o stea joasă încetează să mai fie ceva ce se vede de la marginea satului.

Din cele optzeci și opt de constelații moderne, cincizeci și una nu au nicio figură în cerul lui Otescu. Douăzeci nu răsar niciodată din România. Dintre celelalte treizeci și una, nouăsprezece au fost inventate după 1600, ca să umple golurile dintre figurile vechi: Râsul, Girafa, Sextantul, Vulpea, Șopârla, Microscopul. Sunt exact zonele de cer unde nu e nimic de văzut, iar cei care le-au numit au făcut-o cu atlasul pe masă, nu cu ochiul pe cer.

Cu albastru, constelațiile care nu răsar niciodată de la București. Cu gri, cele care se văd, dar cărora satul nu le-a dat nume.

VI · Din ce e făcut

O gospodărie, o curte de animale și cinci lucruri sfinte

Sortate după ce arată, cele treizeci și nouă de figuri se împart aproape la fel de simplu ca o curte de țară.

Nouă figuri sunt obiecte de gospodărie, iar una singură dintre ele, cântarul, nu se ține în mână la muncă. Restul sunt car, coasă, rariță, seceră, sfredel, bardă și puț: sculele cu care se ară, se coasă, se seceră și se scoate apa, ridicate pe cer și lăsate acolo.

Peste ele s-a așezat, mai târziu, biserica, dar fără să șteargă nimic. Perseu e Barda, dar și Carul Dracului, cel în care păcătoșii vor fi duși după Judecată; alături, Capra cu trei iezi e și Carul lui Dumnezeu, cel al drepților. Balanța e cântarul în care Hristos va cântări faptele. Racul a furat cel mai lung cui de la răstignire și l-a dus departe, mergând de-a-ndăratelea, și de atunci merge înapoi pentru totdeauna. Corbul lui Noe, cel care a plecat de pe arcă și nu s-a mai întors, e la o parte de cer de porumbița care s-a întors cu ramura în cioc.

Iar câteva figuri țin minte ceva mai vechi decât biserica. Cele două care duc robii luați de Traian din Dacia, Calea Lactee e drumul pe care au fugit înapoi acasă, mergând numai noaptea, iar Gemenii nu sunt Castor și Pollux, ci Romulus și Remus. Se spunea că Drumul Robilor va dispărea de pe cer când se va sfârși robia pe pământ.