Cinci pogoane într-unul singur

Un pogon nu era un pogon

Stânjenul era, în teorie, o unitate simplă: distanța dintre vârfurile degetelor unui bărbat cu brațele întinse, fixată printr-un etalon de lemn sau de fier păstrat la curte. În practică, fiecare domnitor al Țării Românești își putea redefini propriul etalon. Stânjenul lui Șerban Cantacuzino, oficial la sfârșitul secolului al XVII-lea, măsura 1,9665 metri. Cel al lui Constantin Brâncoveanu, folosit la începutul secolului următor, era cu 2,7 la sută mai lung: 2,02 metri. Diferența a ținut până în 1844, când administrația muntenească a renunțat definitiv la stânjenul brâncovenesc și a revenit la cel, mai vechi, al lui Șerban Vodă, singurul rămas în vigoare până la reforma metrică din 1864.

Moldova avea propriul stânjen, independent de cel muntenesc: 2,23 metri, cu 13,4 la sută mai lung decât al lui Șerban Vodă. Dincolo de Carpați, sub administrație austro-ungară, stânjenul transilvănean se calcula din șase picioare vieneze și ajungea la doar 1,90 metri, cel mai scurt dintre toate variantele folosite pe teritoriul de azi al României. Diferența dintre cel moldovenesc și cel transilvănean, aproape 17,6 la sută, pare mică pe hârtie. Multiplicată la suprafață, unde o diferență de lungime se transformă într-o diferență la pătrat, ajunge la aproape 38 la sută: zece stânjeni „la fel de mulți" acopereau, de o parte și de alta a munților, bucăți de pământ cu o treime mai mari sau mai mici unele decât altele.

Stânjenul, pus lângă el însuși

Instrumentul de mai jos așază cele cinci variante ale stânjenului unele lângă altele, la scară. Diferența pe hârtie e mică. Multiplicată pe zeci sau sute de stânjeni pe teren, ea devine un hectar întreg, iar hotarul dintre două moșii se muta, pe hârtie, cu fiecare schimbare de domnitor.

Patru nume pentru pământ

Fiecare regiune își construia, din propriul stânjen, o unitate de suprafață cu formă și denumire proprii. Pogonul din Țara Românească avea 72 de stânjeni lungime și 18 lățime, adică 1.296 de stânjeni pătrați ai lui Șerban Vodă: 5.012 metri pătrați. Falcea din Moldova, dublă ca formă, 240 pe 12 stânjeni moldovenești, ajungea la 14.300 de metri pătrați, aproape trei pogoane muntenești. În Transilvania, jugărul cadastral austriac măsura 5.755 de metri pătrați, dar coexista cu un al doilea jugăr, cel unguresc, de doar 4.316 metri pătrați, o treime mai mic, sub același nume, în aceeași provincie.

Cea mai departe de restul era Dobrogea, rămasă sub administrație otomană până în 1878. Acolo pământul se măsura în donumuri, numite uneori tot „pogoane" în vorbirea locală, de doar 919 metri pătrați. Un donum dobrogean încăpea de 5,45 ori într-un pogon muntenesc: aceeași denumire populară, pentru bucăți de pământ de cinci ori mai mici.

Legea și reforma, la 32 de zile distanță

Haosul acesta nu era doar o curiozitate de anticariat. Pe 14 august 1864, Alexandru Ioan Cuza a promulgat legea rurală, prin care clăcașii deveneau proprietari ai pământului pe care îl lucraseră până atunci pentru moșier. La doar 32 de zile distanță, pe 15 septembrie 1864, susținut în fața parlamentului de Mihail Kogălniceanu, domnitorul semna legea adoptării sistemului metric. Cele două legi rezolvau, de fapt, aceeași problemă din direcții opuse: una spunea cui aparține pământul, cealaltă încerca să stabilească, o dată pentru totdeauna, cât de mare e o bucată de pământ.

Reforma metrică nu s-a aplicat peste noapte. Tabelele de transformare între unitățile vechi și metru au fost publicate abia în ianuarie 1865, în Monitorul Oficial. A urmat o lege de aplicare, în 1875, care a fixat un calendar: sistemul metric devenea obligatoriu în tranzacții de la 1 ianuarie 1879 și pe întreg teritoriul țării de la 1 ianuarie 1881, mai bine de șaisprezece ani după ce Cuza semnase legea inițială. Pentru o generație de țărani nou-împroprietăriți, actele de proprietate rămâneau scrise în pogoane și fălci ale căror echivalențe exacte trebuiau memorate sau calculate.

Al treilea sistem, sosit din urmă

Dobrogea s-a alăturat României abia în 1878, prin Tratatul de la Berlin, exact în anii în care sistemul metric intra treptat în vigoare pe restul teritoriului. Provincia nou-primită nu aducea cu ea nici pogonul muntenesc, nici falcea moldovenească, ci un al treilea set de unități, moștenit din administrația otomană: donumul, arșinul, endeza. România terminase de reconciliat doar două sisteme regionale de măsurare a pământului, iar al treilea sosea din urmă, cu propriile lui reguli.