Fizica atmosferei

Cinci sute de tone pe cer senin

Un nor cumulus de un kilometru cub conține aproximativ cinci sute de tone de apă lichidă. Greutatea a o sută de elefanți adulți stă suspendată pe cer deoarece masa este împărțită în peste 119 milioane de miliarde de picături minuscule.

Bilanțul fizic al unui nor cumulus de un kilometru cub
500 t
Masa de apă lichidă

Cincisute de mii de kilograme de apă pură, echivalentul a 100 de elefanți sau 357 de automobile.

1,19 × 10¹⁷
Picături individuale

Fiecare picătură are o rază de 10 micrometri și cântărește doar 4,19 nanograme.

1,2 cm/s
Viteza de cădere Stokes

Viteza terminală în aerul stabil este de numai 43 de metri pe oră.

100 cm/s
Curentul termic ascendent

Convecția termică a solului este de 83 de ori mai rapidă decât coborârea picăturilor.

Iluzia materiei imponderabile

Priviți de la sol într-o după-amiază de vară, norii albi par făcuți din abur diafan sau spumă fără greutate. Impresia vizuală ascunde o realitate fizică masivă: un nor cumulus de mărime medie, având latura de un kilometru, adună în volumul său aproximativ cinci sute de mii de litri de apă. Dacă această masă s-ar aduna într-un singur bloc lichid, ar prăbuși instantaneu orice structură aflată dedesubt.

Secretul plutirii constă în geometria dispersiei. Într-un metru cub de nor se găsesc doar 0,5 grame de apă, dispersate în aproximativ 119 milioane de microsfere. Distanța medie dintre două picături vecine este de doi milimetri — de peste o sută de ori mai mare decât diametrul picăturilor înseși. Norul este în proporție de 99,99995% aer curat.

La scara microscopică a unei picături cu raza de zece micrometri, rezistența aerului devine dominantă, iar mediul capătă proprietățile vâscoase ale unui fluid dens. Legea lui George Gabriel Stokes arată că forța de frecare este direct proporțională cu raza particulei și vâscozitatea dinamică a aerului. Viteza terminală la care greutatea picăturii egalează rezistența aerului este de doar 1,2 centimetri pe secundă. Pentru a coborî un singur kilometru, picătura ar avea nevoie de peste douăzeci și trei de ore.

În același timp, radiația solară încălzește solul și generează coloane ascendente de aer cald. La baza norilor cumulus, viteza acestor curenți convectivi măsoară între unu și cinci metri pe secundă. O adiere verticală de o sută de centimetri pe secundă depășește de peste optzeci de ori viteza de cădere a picăturilor, transformând atmosfera într-o pernă dinamică permanentă.

Simulator Interactiv
Laboratorul de flotabilitate și coalescență
Ajustează dimensiunile norului, conținutul de apă, raza picăturilor și viteza curentului ascendent pentru a compara vitezele.
Configurații tipice:
Lățimea norului 1.000 m
Înălțimea norului 1.000 m
Densitatea apei (LWC) 0,50 g/m³
Raza picăturilor 10,0 µm
Curent termic ascendent 1,0 m/s
Suspensie Convectivă
Norul conține 500,0 tone de apă pe un volum de 1,000 km³. În acest model, curentul ascendent de 100 cm/s depășește viteza de sedimentare în aer liniștit de 1,20 cm/s, iar picăturile se deplasează în sus față de sol.
Masa totală de apă 500,0 tone
Echivalent animale / vehicule ≈ 100 elefanți (5 t)
Număr total de picături 1,19 × 10¹⁷
Distanța medie între picături 2,03 mm
Viteza de sedimentare Stokes 1,20 cm/s (0,04 km/h)
Raportul dintre viteza curentului ascendent și viteza de sedimentare 83,2×

Modelul scade viteza de sedimentare Stokes în aer liniștit din viteza curentului ascendent pentru a arăta mișcarea picăturii față de sol. Raportul compară viteze; nu măsoară forțele care acționează asupra picăturii.

Săgețile arată direcțiile; lungimile lor nu sunt desenate la aceeași scară.

Comparația vitezelor: curent ascendent și sedimentare Stokes
Viteza curentului ascendent
Viteza de sedimentare Stokes în aer liniștit

Lățimea fiecărui segment arată viteza respectivă ca parte din suma celor două.

Când cedează echilibrul: nașterea ploii

Pentru ca un nor să producă ploaie, picăturile trebuie să-și mărească masa de aproape un milion de ori. În interiorul norului, turbulențele determină ciocnirea și unirea picăturilor (fenomenul de coalescență). Când raza unei picături ajunge la două sute de micrometri (0,2 milimetri), viteza ei de cădere depășește un metru și jumătate pe secundă.

O picătură obișnuită de ploaie cu diametrul de doi milimetri atinge o viteză terminală de peste șase metri pe secundă (douăzeci și doi de kilometri pe oră). În acel moment, forța gravitațională învinge curenții ascendenți, iar picăturile părăsesc baza norului și ajung la sol.

Notă de metodă și referințe științifice

Calculele se bazează pe ecuația clasică a sedimentării Stokes pentru particule sferice într-un fluid vâscos: \(v_t = \frac{2}{9}\frac{(\rho_{\text{apă}} - \rho_{\text{aer}}) g r^2}{\eta}\), unde densitatea apei \(\rho_{\text{apă}} = 1.000\text{ kg/m}^3\), densitatea aerului la nivelul mării și 15°C \(\rho_{\text{aer}} = 1,204\text{ kg/m}^3\), accelerația gravitațională \(g = 9,80665\text{ m/s}^2\), iar vâscozitatea dinamică a aerului \(\eta = 1,81 \times 10^{-5}\text{ Pa}\cdot\text{s}\).

Pentru picăturile mai mari de patruzeci de micrometri, modelul aplică corecția empirică Beard & Pruppacher pentru rezistența aerodinamică la numere Reynolds ridicate. Datele privind conținutul tipic de apă lichidă (LWC) și spectrul dimensional al picăturilor sunt preluate din lucrările de referință Microphysics of Clouds and Precipitation (H. R. Pruppacher & J. D. Klett, ediția a doua, 2010), A Short Course in Cloud Physics (R. R. Rogers & M. K. Yau, 1989) și Glossary of Meteorology al Societății Americane de Meteorologie (AMS).