O livră de mătase purpurie era plafonată la șase mii de zile de plată

Ce culori erau scumpe sau rezervate și unde?#

Opt cazuri. Purpura a fost culoarea cel mai des făcută inaccesibilă prin preț sau reglementată: prin costul vopselei la Roma, prin legea imperială în Bizanț, prin coduri ale rangurilor în China dinastiilor Sui și Tang și în Japonia (unde cronica consemnează treptele, dar nu și culorile lor) și prin lege în Anglia elisabetană. Ultima coloană spune doar ce consemnează fiecare sursă.

Cât valora o livră de purpură la Roma?#

Cea mai bună listă de prețuri este Edictul prețurilor maximale, dat între 20 noiembrie și 10 decembrie 301 de Dioclețian și de cei care domneau alături de el, ca să oprească inflația. Edictul plafona peste 1.200 de mărfuri, de la nutreț la lei, în denari, care ajunseseră o simplă unitate de calcul, nu o monedă. Sunt prețuri maxime, nu prețuri de piață, și printre ele se află și lefurile oamenilor muncii. Împărțit la plata pe o zi, fiecare preț devine un număr de zile de muncă.

Pentru un muncitor agricol plătit cu 25 de denari pe zi, o livră de mătase purpurie făcea cât 6.000 de zile de plată, adică vreo 16,4 ani de muncă fără nicio zi liberă. Ambele numere sunt maxime, deci este un raport între două plafoane, nu o consemnare a ceea ce a plătit sau a câștigat cineva. Cea mai mare parte din preț era vopseaua: mătasea nevopsită era plafonată la 12.000 de denari, așa că purpura o scumpea de 12,5 ori. Iar purpura nu avea un singur preț. Lâna în purpură de Tyr strălucitoare, plafonată la 16.000 de denari, putea costa de 27 de ori mai mult decât lâna vopsită cu purpură de lichen, plafonată la 600 de denari. Purpura de lichen era plafonată la 3,75% din prețul celei de Tyr.

Transformarea denarilor în bani de azi e o ghicitoare, iar traducătorul edictului, Antony Kropff, spune cum o rezolvă el: dacă cei 25 de denari ai muncitorului corespund unei zile de muncă de azi, un denar ar valora cam 1,5 euro. Socotită așa, livra de mătase purpurie ar ajunge pe la 225.000 de euro. Zilele de muncă sunt măsura mai sigură, pentru că nu cer niciun curs de schimb.

De ce atât de scump? Vopseaua venea din melci de mare, câteva picături dintr-o glandă a fiecăruia. Când chimistul Paul Friedländer a vrut, în 1909, să afle ce pigment e, a prelucrat glandele a 12.000 de melci Murex brandaris și a obținut 1,4 grame. Adică vreo 0,12 miligrame de la fiecare melc, într-un laborator modern, nu într-un atelier de vopsitorie antic.

Moda se schimba de secole. Pliniu îl citează pe istoricul Cornelius Nepos, mort sub Augustus: în tinerețea lui, purpura violetă se vindea cu o sută de denari livra, apoi a venit la modă roșul de Tarent, iar apoi dibapha de Tyr, care „nu putea fi cumpărată nici cu o mie de denari livra”. Dibapha era stofa vopsită de două ori. Publius Lentulus Spinther, edil în anul consulatului lui Cicero (63 î.Hr.), a fost primul care a folosit-o pentru toga praetexta, cea cu bordură purpurie, „și a fost aspru criticat pentru asta”. Pe vremea când scria Nepos, întreba el, cine nu avea draperii purpurii pe paturile de ospăț? În traducere: „cine nu are acum draperii purpurii, chiar și la paturile de ospăț?”

Prețul nu era singura pază. Povestind cum strângea Nero bani, Suetoniu scrie că, „după ce a interzis folosirea vopselelor de purpură ametistină sau de Tyr, a trimis pe ascuns un om să vândă câteva uncii într-o zi de târg, apoi a închis prăvăliile tuturor negustorilor”. Mai adaugă că Nero ar fi pus să fie dezbrăcată de veșmânt și de avere o matroană care purtase culoarea interzisă la una dintre recitările lui.

Valora purpura cât greutatea ei în aur?#

Denarul lui Nepos și denarul din 301 nu pot fi puși alături: primul era o monedă de argint, al doilea o unitate de calcul. Metalul, însă, poate fi comparat. Fiecare sursă din grafic dă un preț în monede a căror greutate în aur sau argint se cunoaște sau, în 301, își stabilește singură prețul aurului și al argintului. Așa că fiecare culoare poate fi cântărită cu metalul vremii ei, cu metalul pe care îl folosește propria sursă.

Cei o mie de denari ai lui Nepos erau monede de argint bătute câte 84 dintr-o livră romană, adică 11,9 livre de monedă. Dacă se scade, ca în dicționarul citat pentru cei 84, o treizecime dintr-un denar de la sfârșitul Republicii pentru aliaj, rămân cam 11,5 livre de argint fin, iar o livră de dibapha de Tyr costa mai mult de atât. Trei secole mai târziu, edictul punea livra de aur la 72.000 de denari și livra de argint rafinat la 6.000. Mătasea brută purpurie, la 150.000, avea un preț maxim de 2,1 ori greutatea ei în aur și de 25 de ori greutatea ei în argint. Cel mai bun ultramarin al lui Cennini, la opt ducați uncia, cerea cam 28 de grame de aur în monedă pentru fiecare uncie de albastru: cam cât greutatea lui în aur sau două treimi din ea, dacă Cennini se gândea la uncia grea a Padovei.

Comparația are limite. Și aurul, și argintul și-au schimbat valoarea, edictul dă prețuri maxime, Nepos își amintește de tinerețea lui, iar Cennini dă prețul unui pigment, nu al unei stofe. Cei 84 pe livră vin din dicționarul lui Smith din 1875, care datează primul denar în 269 î.Hr.; Roman Republican Coinage (1974) al lui Crawford, după rezumatul de pe Wikipedia, îl plasează pe la 211 î.Hr., la început cu 72 pe livră, iar 84 devine norma mai târziu, deci 84 se potrivește pentru tinerețea lui Nepos. Metalul arată ordinul de mărime: cea mai bună purpură și cel mai bun albastru erau prețuite ca metalele prețioase.

Când a devenit purpura doar a împăratului?#

În Imperiul de Răsărit, prețul a lăsat locul monopolului. Codul lui Iustinian, o culegere de legi imperiale din secolul al VI-lea, consemnează cum s-au înăsprit interdicțiile. O lege a lui Valentinian al II-lea, Teodosie I și Arcadius, dată între 383 și 392 (CJ 4.40.1), spune că niciun particular nu are dreptul să vopsească sau să vândă purpură, fie mătase, fie lână, din cele numite blatta, oxyblatta și hyacinthina, adică trei nuanțe de purpură cu nume proprii, sub pedeapsa pierderii averii și a capului.

În 424, Teodosie al II-lea a mers mai departe (CJ 11.9.4, 16 ianuarie). Nimeni, indiferent de sex, rang, ocupație sau origine, nu mai avea voie să dețină veșminte rezervate doar împăratului și casei lui, iar orice tunică și orice mantie vopsită de tot cu sângele melcului de purpură trebuia arătată și predată. Și cei care culegeau melcii erau legați de această muncă. În octombrie același an (CJ 11.8.11), culegătorii care își părăsiseră condiția și îmbrăcaseră veșminte de rang au fost aduși înapoi „la legăturile meseriei și ale nașterii lor”, iar în 427 (CJ 11.8.15) s-a hotărât că și copiii lor sunt legați de ea.

Culoarea a ajuns și la condeiul împăratului. În 470, împăratul Leon I a poruncit (CJ 1.23.6) ca ordinele imperiale să fie scrise numai cu „litere purpurii”, pe care legea le descrie ca fiind marcate de „strălucirea peștelui de purpură fiert și a scoicilor pisate (triti)”, și ca nimeni să nu aibă voie să facă această cerneală sacră, sub pedeapsa confiscării averii și a morții. Traducătorul arată că formularea lui e nesigură.

Obiceiul cernelii rezervate a ajuns și în cancelariile domnești românești. Florina Manuela Constantin scrie că „tradiția scrierii cu chinovar a fost moștenită din cancelaria bizantină”, iar chinovarul, o cerneală roșie, era folosit ca „privilegiu domnesc”. În Țara Românească, arată Liviu Marius Ilie, subscrierea cu roșu a hrisoavelor a devenit regulă sub urmașii lui Mircea cel Bătrân, începând cu fiul lui, Mihail I.

Ce culoare îți îngăduia un rang?#

Mai la răsărit, culoarea era legată de rang în scris. Alege un cod și un rând: pagina arată ce consemnează sursa despre el și, acolo unde rândurile formează o scară, rândurile de deasupra și de dedesubt. Primele cinci coduri sunt cronica japoneză și pasajele chinezești, în ordine cronologică; ultimul este proclamația engleză din 1574, ale cărei rânduri sunt grupe care se suprapun.

Alege un cod sau o proclamație, apoi atinge un rând.

Ce s-a întâmplat cu galbenul sub dinastia Sui și la începutul dinastiei Tang?#

Tratatul despre trăsuri și veșminte din Vechea carte a dinastiei Tang urmărește galbenul prin patru roluri, în vreo șaizeci de ani. Sub dinastia Sui, înainte de 605, spune textul, împărații și demnitarii purtau mai ales robe galbene din țesătură cu model, iar ținuta de zi cu zi a funcționarilor era „la fel cu a oamenilor de rând: toți purtau robe galbene”.

Apoi împăratul Yang a schimbat rânduiala. În primul an Daye (605) a pus să fie refăcute boneta și veșmintele, „de la Fiul Cerului până la funcționarii mărunți”, pe ranguri, și a îngăduit rangului al cincilea și celor de deasupra lui să poarte roșu-cinabru și purpuriu. În al șaselea an (610), pentru funcționarii care îl însoțeau în călătorii lungi, în ținută militară, tratatul consemnează un cod al culorilor: robe purpurii pentru rangul al cincilea și mai sus; carmin și verde pentru rangul al șaselea și mai jos; albastru pentru funcționarii mărunți, alb pentru oamenii de rând, negru pentru măcelari și negustori și galben pentru soldați. Așadar, în 610 purpuriul stătea în vârful scării Sui, iar galbenul era culoarea soldaților.

Începutul dinastiei Tang a păstrat galbenul pentru împărat:

La începutul anilor Wude, după rânduiala dinastiei Sui, ținuta neoficială a împăratului, numită și ținuta de zi cu zi, era doar o robă și o tunică galbene; apoi s-a folosit treptat galbenul-roșcat, iar funcționarilor și oamenilor de rând li s-a interzis să folosească galbenul-roșcat la haine și la podoabe.

Vechea carte a dinastiei Tang, capitolul 45, Tratatul despre trăsuri și veșminte; traducere de Marius Comper

Interdicția privea o nuanță, nu toată culoarea, iar rangurile aveau deja culorile lor. Un edict din luna a opta a celui de-al patrulea an Wude (621) dădea purpuriul, cu garnituri de jad, rangului al treilea și celor de deasupra lui; roșul-cinabru, cu aur, rangului al cincilea și celor de deasupra lui; și galbenul rangului al șaselea și, după cum arată clauzele despre garniturile de argint și de alamă, rangurilor de sub el, cu culori „în general galbene” pentru cei din afara rangurilor și pentru oamenii de rând. Așadar purpuriul și roșul-cinabru stăteau deasupra galbenului din 621, nu din 630. În al patrulea an Zhenguan (630), rangurile au primit purpuriul, carminul, verdele și albastrul, și totuși, „deși există o rânduială, purtarea galbenului este încă îngăduită”. În 662 s-a aprobat cererea ca rangurile al optulea și al nouălea să treacă de la albastru la verde-albăstrui, pe motiv că albastrul închis putea fi confundat cu purpuriul, cu voie să poarte și galben la audiențele de la curte. În 668, consemnează tratatul, galbenul nu a mai fost îngăduit deloc; nu spune cine anume e vizat, iar propozițiile din jur privesc ținuta funcționarilor. În 674, rangurile au primit purpuriul, roșul închis și deschis, verdele și albastrul, iar oamenii de rând, cingători de cupru sau de fier.

Se mișca și culoarea împăratului. Pernele de masă, pernele de pat și perdelele de pat ale împăratului fuseseră toate decorate în purpuriu; în 747, un demnitar al ceremoniilor a cerut să urmeze culoarea robei imperiale, galben-roșcat, iar cererea a fost aprobată. În 751, stindardele gărzilor au trecut de la carmin la galben-roșcat, „ca să se potrivească virtuții pământului”.

Tratatul arată un galben în mișcare: culoarea obișnuită a ținutei de zi cu zi sub dinastia Sui, apoi culoarea soldaților în codul din 610, apoi banda cea mai de jos a rangurilor în 621 și culoarea oamenilor de rând, în timp ce un galben-roșcat mai îngust era revendicat pentru împărat și închis funcționarilor și oamenilor de rând, până când, în 668, galbenul însuși nu a mai fost îngăduit. Purpuriul și roșul-cinabru rămân în frunte din 605. Tratatul nu dă un motiv pentru prima interdicție a galbenului-roșcat și nu spune nimic despre prețul vopselelor galbene. Regulile de mai târziu, din vremea dinastiilor Ming și Qing, nu intră în sursele verificate aici.

Ce spune Nihon Shoki despre culorile bonetelor?#

Nihon Shoki, în traducerea lui W. G. Aston, consemnează în luna a douăsprezecea a anului al unsprezecelea al împărătesei Suiko (603, după datarea lui Aston): „au fost instituite pentru prima dată rangurile de bonetă”: trepte mari și mici ale virtuții, bunăvoinței, cuviinței, credinței, dreptății și cunoașterii, „în total douăsprezece trepte. Fiecare bonetă era din mătase subțire de o culoare anume”. În 604, bonetele le-au fost date pentru prima dată miniștrilor, „cu o deosebire pentru fiecare”. Textul japonez spune că fiecare bonetă era cusută din mătase de culoarea ei potrivită, 當色. În 611, „culoarea veșmintelor diferiților miniștri se potrivea cu culoarea bonetelor lor oficiale”, iar podoabele lor de păr erau de aur pentru cele mai înalte două trepte, din cozi de leopard pentru următoarele două și din cozi de păsări pentru toate celelalte.

Atât spune cronica despre culoare: fiecare treaptă avea una, iar veșmintele se potriveau cu boneta. Nu spune care. Asocierea vine din altă parte. Notele lui Aston din 1896 spun că purpura era pentru funcționarii de rangul al cincilea și mai sus „după modelul dinastiei Sui din China, contemporană”, că nin era verde, rai roșu, shin galben, gi alb și chi negru și că prinții și miniștrii principali purtau boneta rangului celui mai înalt. Altă notă a lui spune că aceste ranguri de bonetă „nu au rămas multă vreme în folosință. Au fost modificate ulterior și, în cele din urmă, abandonate cu totul”. Nimic din toate acestea nu se află în textul cronicii.

Cercetarea japoneză socotește culorile necunoscute. Articolul Wikipedia japonez despre sistem, care rezumă, printre altele, lucrările lui Kishi Tetsuo (1982) și Takeda Sachiko (1984), spune că nicio sursă nu dă culoarea vreunei trepte și că orice asociere propusă e neconfirmată. Cea mai răspândită ipoteză atribuie culorile celor cinci elemente chinezești: albastru bunăvoinței, roșu cuviinței, galben credinței, alb dreptății și negru cunoașterii. Purpuriul pentru treptele de sus e ipoteza veche, dedusă dintr-o relatare ulterioară, potrivit căreia ministrul Soga no Emishi i-ar fi dat în particular fiului său o bonetă purpurie. Articolul adaugă că miniștrii Soga și prinții imperiali sunt socotiți acum în afara celor douăsprezece trepte, ceea ce contrazice nota lui Aston despre prinți și miniștrii principali, și că sistemul nu mai e considerat construit după modelul Chinei Sui. Rezumatul e o sursă terțiară; monografiile de la baza lui nu au fost deschise.

Așadar, scara de douăsprezece culori tipărită adesea pentru acest sistem e o reconstituire, iar selectorul de mai sus marchează fiecare culoare din ea ca interpretare. Nimic din aceste surse nu spune că vopselele erau scumpe; rangul venea din treaptă.

Cât costa cel mai bun ultramarin?#

Calitatea cea mai bună valora opt ducați uncia, iar un manual al pictorilor îl punea deasupra oricărei alte culori. Manualul lui Cennino Cennini, scris pe la 1400, probabil la Padova (o presupunere din Enciclopedia dell’Arte Medievale), își deschide capitolul despre acest pigment cu o laudă: „Albastrul ultramarin este o culoare nobilă, frumoasă și desăvârșită mai presus de toate celelalte culori și nimic din ce s-ar putea spune despre el nu l-ar ajunge.” Iar pictorului îi spune ca, având această culoare, „împreună cu aurul”, să facă totul să strălucească.

Dă și prețul. Descriind cum se scoate pigmentul din piatra pisată, prin spălări succesive, spune că, „dacă ai lapis lazuli bun, albastrul din primele două extracții valorează opt ducați uncia. Ultimele două extracții sunt mai rele decât cenușa”. Ducatul, ca și florinul florentin, era o monedă de aur de vreo 3,5 grame, așa că opt ducați însemnau cam 28 de grame de aur. O uncie cântărea cam 28 de grame la Florența și după livra ușoară a Padovei și cam 25 după livra ușoară a Veneției: socotit la aceste uncii, cel mai bun albastru valora cam cât greutatea lui în aur. Padova avea și o livră grea, cu o uncie de vreo 40 de grame, după care ar fi valorat două treimi din greutatea lui în aur. Din aceeași piatră ieșea un albastru care valora atât și unul mai prost decât cenușa, iar pictorul trebuia să știe să le deosebească. Titlul capitolului îl numește „azzurro oltre marino”, albastrul de dincolo de mare. Sursa consemnează valoarea lui în atelier; nu consemnează legi despre cine avea voie să-l poarte sau să-l comande.

De ce valora coșenila atât argint?#

Relatarea Science History Institute despre comerțul cu coșenilă (Samantha Nadel, 2025) arată trei motive. Vopseaua, făcută din insecte care trăiesc pe cactusul Opuntia, era mult mai concentrată decât alte roșuri din insecte, așa că meșterii obțineau o culoare mai adâncă din mai puțin material. Coroana spaniolă avea monopolul, prin Mexic și Peru. Iar Europa și Asia plăteau: „după an, coșenila putea valora jumătate din greutatea ei în argint sau mai mult”, și doar argintul însuși i-a adus Coroanei constant mai multă bogăție în trei secole de stăpânire colonială.

Comerțul era păzit. În 1674, Spania a cerut ca toate transporturile de coșenilă să meargă pe nave de război sau sub protecția lor. În 1600, cronicarul Antonio de Herrera susținea că Tlaxcala cultiva mai multă coșenilă decât toate celelalte regiuni ale Noii Spanii la un loc, iar în acel an au fost trimise în Spania, după o estimare, 150.000 de livre. Vopseaua era mult mai veche decât imperiul: cea mai veche țesătură mexicană în care s-a găsit coșenilă are vreo 2.300 de ani, iar tlaxcaltecii foloseau vopsele pe bază de coșenilă în cărțile lor pictografice încă din secolul al XV-lea. Statul colonial a încercat să standardizeze producția: a numit un judecător al coșenilei la Puebla în 1572 și a poruncit uscarea la soare în 1573. În 1585, patru nobili din Tlaxcala i-au cerut lui Filip al II-lea o ștampilă care să certifice coșenila provinciei lor și nu au primit-o.

Sursa documentează valoarea vopselei și controlul asupra comerțului ei, nu cine avea voie să poarte roșu. Regulile despre ținuta roșie nu sunt tratate aici.

Cine a vândut primul purpură făcută din gudron de cărbune?#

William Henry Perkin, care a descoperit vopseaua din întâmplare, la 18 ani. În 1856, în vacanța de Paști de la Royal College of Chemistry din Londra, a încercat să obțină chinină din substanțe extrase din gudronul de cărbune și a obținut în schimb o purpură. Science Museum Group consemnează că Oficiul de Brevete i-a acordat, la 26 august 1856, un brevet pentru „o nouă materie colorantă pentru vopsirea în liliachiu sau purpuriu a stofelor de mătase, bumbac, lână sau alte materiale”. În 1857 a deschis o fabrică la Greenford Green, lângă Londra.

Science History Institute numește rezultatul mov, sau purpură de anilină, „primul colorant sintetic comercializat”. Friedländer avusese nevoie de 12.000 de melci pentru 1,4 grame din pigmentul antic; purpura lui Perkin ieșea dintr-o fabrică, din gudron de cărbune. Ce s-a întâmplat după aceea cu prestigiul purpurei nu intră în aceste surse.

Ce au în comun aceste cazuri#

Este o lectură a surselor de mai sus luate împreună, nu o concluzie pe care o formulează vreuna dintre ele.

• Trei moduri de a deosebi o culoare, adesea combinate. Prețul a făcut scumpă purpura la Roma, ultramarinul în atelierul lui Cennini și coșenila în comerțul spaniol. Legea a sprijinit prețul sau i-a luat locul: interdicția lui Nero, monopolul bizantin, lista engleză din 1574 pentru bărbați. Coduri ale rangurilor au dat culori rangurilor în China dinastiilor Sui și Tang și în Japonia, unde cronica consemnează treptele și spune că fiecare bonetă avea o culoare.
• Prețul singur nu decidea. Edictul din 301 plafonează o purpură de lichen la mai puțin de 4% din prețul celei de Tyr. Iar o culoare se putea muta: galbenul era robă de zi cu zi a funcționarilor Sui, apoi culoarea soldaților în 610, apoi culoarea rangurilor de jos și a oamenilor de rând în 621, în timp ce purpuriul și roșul-cinabru rămâneau deasupra lui și un galben-roșcat era păstrat pentru împărat.
• Ce nu pot spune aceste surse. Nu arată dacă o culoare a făcut rangul sau rangul a făcut culoarea și se opresc, pentru purpură, la 1856. Pentru ultramarin și coșenilă consemnează valoarea, nu cine avea voie să le poarte. India, Africa, lumea islamică și culorile din pene și scoici ale Americii dinainte de Columb nu sunt tratate.

Surse și metodă#

Citatele din surse în limbi străine sunt traduse de Marius Comper: cele chinezești, din textul original; celelalte, din traducerea engleză indicată în lista de surse. Un al doilea cititor, Codex de la OpenAI, un model de inteligență artificială, a verificat redările față de textul chinezesc și față de texte paralele din Noua carte a dinastiei Tang și din Tang huiyao; acolo unde a avut altă părere, formularea îi urmează lectura sau spune ce este nesigur. Prețurile sunt cele date de surse, în unitățile lor. Calculele sunt împărțiri: un preț la plata pe o zi; un preț la prețul aurului sau al argintului din edict; 1.000 de denari la 84 pe livră, minus o treizecime pentru aliaj; și o înmulțire: opt ducați a câte vreo 3,5 grame de aur fiecare. Numărul de 150.000 de denari pentru mătasea purpurie a fost citită în traducerea lui Kropff și se potrivește cu ediția lui Crawford a textului de la Aphrodisias (purpurae metaxablattae, 150.000). Livra romană e socotită la 327,45 grame, valoarea pe care Kropff o preia de la Lauffer. Mostrele de culoare și stofele sunt desenate ca să sugereze fiecare culoare; nu sunt reconstituiri ale vopselelor antice. Imaginile vin de pe Wikimedia Commons, iar fiecare este creditată sub figura ei.

1. Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală 9.63 (Cornelius Nepos despre prețul purpurei; Spinther și toga praetexta), traducere engleză de Bostock și Riley
2. Suetoniu, Nero 32 (interdicția lui Nero asupra purpurei ametistine și de Tyr), traducere engleză de J. C. Rolfe
3. Edictul prețurilor maximale, 301 d.Hr., traducere engleză de Antony Kropff (2016): prefața, greutățile, capitolele VII, XXIII, XXIV și XXX (copie arhivată; certificatul serverului original este invalid)
4. Edictul prețurilor maximale: traducerea lui Kropff în format PDF, Universitatea din Bergen (a doua copie)
5. Michael H. Crawford, Diocletian’s Edict of Maximum Prices at the Civil Basilica in Aphrodisias (Aphrodisias XIII, Reichert, 2023): textul latin, capitolul despre purpură (mătase purpurie, 150.000)
6. Kenan T. Erim și Joyce Reynolds, „The Aphrodisias copy of Diocletian’s Edict on Maximum Prices”, Journal of Roman Studies 63 (1973), 99–110; ediția textului latin din spatele traducerii lui Kropff este Siegfried Lauffer, Diokletians Preisedikt (Berlin, 1971)
7. William Smith, A Dictionary of Greek and Roman Antiquities (1875), „Denarius” (84 de denari la livra de argint; o treizecime aliaj)
8. Wikipedia, „Denarius” și „Roman Republican currency”, care rezumă Michael H. Crawford, Roman Republican Coinage (1974), pp. 594–595: primul denar pe la 211 î.Hr., 72 și apoi 84 la livră
9. Christopher J. Cooksey, „Tyrian Purple: 6,6′-Dibromoindigo and Related Compounds”, Molecules 6 (2001), despre extracția lui Friedländer din 1909
10. Codul lui Iustinian 4.40.1, 11.8.11, 11.8.15, 11.9.4 și 1.23.6, traducere engleză adnotată de Fred H. Blume, Universitatea din Wyoming
11. Vechea carte a dinastiei Tang (Jiu Tangshu), capitolul 45, Tratatul despre trăsuri și veșminte, textul chinezesc
12. Noua carte a dinastiei Tang (Xin Tangshu), capitolul 24, Tratatul despre trăsuri și veșminte, textul chinezesc (paralel cu edictul din 621)
13. Tang huiyao, capitolul 31, despre robe și veșminte, textul chinezesc (paralel cu rânduiala din 630)
14. Nihongi: Chronicles of Japan, cartea XXII, traducere engleză de W. G. Aston (1896), însemnările pentru 603, 604 și 611 și notele
15. Nihon Shoki, cartea 22, textul în caractere chinezești, Wikisource (însemnările pentru anii al unsprezecelea și al doisprezecelea ai lui Suiko)
16. Wikipedia în japoneză, 冠位十二階 (cele douăsprezece ranguri de bonetă): interpretări moderne ale culorilor, cu trimitere la Kishi Tetsuo (1982) și Takeda Sachiko (1984); sursă terțiară
17. Observatorul Astronomic Național al Japoniei, baza de date a calendarului: Suiko 11, luna 12, ziua 5 = 11 ianuarie 604 (iulian)
18. Cennino Cennini, The Book of the Art, traducere engleză (prima ediție 1899), capitolul 62, despre ultramarin
19. Cennino Cennini, Il libro dell’arte, capitolul LXII, textul italian (ediția din 1859)
20. Deutsche Bundesbank, „Sign of the lily”: florinul de aur florentin
21. B. S. Tosatti, „Cennini, Cennino di Drea”, Enciclopedia dell’Arte Medievale (1993), Treccani: cartea scrisă pe la 1400, probabil la Padova
22. Alan M. Stahl, „The Making of a Gold Standard: The Ducat and Its Offspring”, în J. H. Munro (ed.), Money in the Pre-Industrial World (ducatul venețian, cca 3,5 g)
23. Ministero di Agricoltura, Industria e Commercio, Tavole di ragguaglio (1877): livrele de la Padova, Veneția și Florența, în kilograme
24. Samantha Nadel, „Red the World Over”, Science History Institute, 18 decembrie 2025
25. Legile suntuare elisabetane: proclamația din 15 iunie 1574 (16 Elisabeta I), transcriere; tipărită în Paul L. Hughes și James F. Larkin (ed.), Tudor Royal Proclamations, II (Yale, 1969), nr. 601, pp. 381–386 (neconsultată; numărul e preluat din lucrări ulterioare care o citează)
26. Statute of Apparel, 24 Henric al VIII-lea c. 13 (1533), transcriere în Cox, „Apparel statutes 1509–1533” (sursa listei regale din clauza din 1574)
27. Science History Institute, biografia lui William Henry Perkin
28. Science Museum Group, William Henry Perkin (brevetul din 26 august 1856)
29. Wikimedia Commons, sursa fiecărei imagini din pagină (autorul și licența sub fiecare figură)
30. Florina Manuela Constantin, „«Cum să faci cerneală…»”, Argesis. Studii și comunicări, seria Istorie, XVI (2007), p. 247
31. Liviu Marius Ilie, „Culoare și simbol…”, Studii și Materiale de Istorie Medie XXXIX (2021), pp. 221–245 (rezumat)