Marian 1886
De la mine
Simion Florea Marian tipărește la Suceava, în 1886, prima culegere mare de descântece românești. În 43 din 56 de texte din culegerea principală, bolnavul e numit. În 42 rămâne „curat”. „Cum… așa…” e o poruncă prin asemănare, litera G la Gorovei, după 2.500 de texte.
Gheorghe iese din casă și orbește la mijloc de cale
Primul descântec din carte începe cu un om cu nume. Gheorghe s-a sculat, a plecat de la casă, de la masă, pe cale, pe cărare, gras și frumos, rumen și voios. La mijloc de cale îl întâlnesc Vântoasele și Frumoasele. Îl trântesc. Îi bagă albeață în ochi. Rămâne fără vederi.
Gheorghe o sinecat
Și-o mânecat.
Dela casă,
Dela masă
Pe cale,
Pe cărare,
Gras și frumos,
Rumên și voios.
Dar' când o fost
La mijloc de cale,
De cale și cărare
L-o tâlnit Vêntoasele
Și cu Frumoasele.
De albață, I. Marian, Descântece poporane române, 1886, p. 1.
Nimeni nu-l aude. Numai Maica Domnului, de la poarta cerului, îl strigă pe nume și coboară. Poruncește celor trei surori ale soarelui să curețe albeața de 99 de feluri. Gheorghe să rămână curat, luminat, ca argintul strecurat. Amin.
În 1883, Moses Gaster tipărește un descântec „De albeață” cules de Marian în Albina Carpaților, 1879, și îl numește prototipul celorlalte: boala iese în cale, omul se tânguie, Maica Domnului coboară, vine leacul. Marian deschide volumul din 1886 cu același tip, de data asta pe numele Gheorghe. Pe pagina 1, porunca trece prin nume, cale, întâlnire și închidere.
Gorovei, după două mii cinci sute de texte, găsește unsprezece feluri de a porunci
În 1931, Artur Gorovei strânge într-un volum al Academiei tot ce găsește tipărit și o parte din manuscrisele Academiei. Prefața spune: peste 2.500 de descântece. Acolo, vorbirea se grupează după ce face, nu după boală.
Comparația e litera G. Gorovei o numește tot o poruncă, sub altă formă: focul se stinge de apă, deochiul să se stingă la fel. Exemplul lui e fata de la răchită, cu un ochi de apă și unul de foc. Alături stau rugămintea, porunca directă, amenințarea, porunca prin obiect, indicarea leacului, blestemul, enumerația, gradația, dialogul și povestirea.
- ARugăminte Maica, sfintele zile, zânele sunt rugate să miluiască.
- BPoruncă directă Boala e tu. Iese. Fugi deochi dintre ochi.
- CPoruncă cu amenințare De nu ieși, te mătur, te arunc în mare, îți spun chinul cânepei.
- DPoruncă indirectă Luna, steaua, cuțitul, pasărea, ața primesc slujbă.
- EIndicare Alunul, socul, cărbunele, apa neîncepută sunt numite în vers.
- FBlestem Răul e întors asupra celui care l-a trimis.
- GComparație Cum se stinge focul de apă, așa să se stingă deochiul.
- HEnumerație Nouă, opt, șapte… una, niciuna. Gâlca se numără până dispare.
- IGradație Gâlca cât mărul, cât aluna, cât un fir de mac uscat.
- JDialog Maica întreabă. Boala răspunde unde se duce.
- KPovestire Omul iese pe cale. Întâlnirea e tot descântecul.
A–K după Artur Gorovei, Descântecele românilor, 1931, p. 121.
În culegerea principală, bolnavul e numit în 43 din 56 de texte
Cuprinsul fotografiat al ediției 1886 are 31 de boli în corpul cărții, de la albață până la vătămătură, plus adaosul lui G. Săulescu și douăsprezece capete transilvane.
Pe paginile 1–258, capetele numerotate I, II, III sunt 56. În tot volumul, cu adaosurile, 81. În cele 56, bolnavul e numit (N. sau Gheorghe) în 43. Cuvântul „curat” stă în 42. „Cum” și „așa” stau împreună în 15; acesta e plafonul pentru comparație, pentru că aceleași cuvinte apar și cu alt rost, ca în „cum nu m-oi tângui”. În 29 de texte, se spune de trei ori.
Enea Hodoș, într-o culegere închisă din Banat, își numără singur 114 descântece. Cele mai multe sunt de deochi. Numele și „curat” țin pagina și acolo. Gorovei, în cartea de credințe din 1915, a citit „cum… așa…” ca magie a asemănării. În descântec, aceeași pereche e o poruncă, litera G din unsprezece.
Numărătoarea e pe capetele marcate I, II, III din ediția Eckhardt, 1886, paginile 1–258. Adaosul Săulescu și Transilvania sunt ținute separat. „Cum” singur e mai deasă: apare și ca „când” în povestire. Comparația de tip G cere perechea de asemănare: focul stins de apă, deochiul stins la fel.
Scoate un termen și vezi unde crapă propoziția
Gorovei dă ca exemplu de comparație tocmai fata de la răchită. La Marian, pagina 107, ea șade despletită, cu un ochi de sânge și unul de foc, cu un ochi de apă și unul de foc. Apa stinge focul. Așa să se stingă deochiul de la N. Închiderea, de la pagina 25, desparte vorbirea de dar: dela mine descântecu, dela Dumneḍeu daru.
Bifele de mai jos scot câte o piesă. Numele scos lasă porunca fără asupra cui. Asemănarea scoasă lasă o poruncă fără pereche. Închiderea scoasă lasă vorbitoarea fără martor. Propoziția rămâne citibilă. Nu mai face aceeași treabă.
Ține piesele aprinse. Stinge una.
La răchita cea-nverdită șade-o fată despletită, cu un ochi de apă și unul de foc. Apa stinge focul, așa să se stingă deochiul de la N. din ochi, din față, din inimă. Dela mine descântecu, dela Dumneḍeu daru.
Numele, locul, asemănarea, porunca și închiderea stau la loc. Propoziția poate lucra.
Cealaltă jumătate a propoziției e apă, ață, usturoi, suflare
Marian notează, sub texte, cu ce se descântă. Apa neîncepută, luată înainte să o fi atins cineva în zori. Usturoiul uns pe trup de la cap până la picioare. Nouă cărbuni stinși în cană. Ața înnodată de nouă ori. Suflarea în cruciș, de trei ori, și scuipatul de la cap spre pământ.
Gorovei scrie că cele mai multe descântece se sfârșesc cu „Descântecul delà mine, leacul delà Dumnezeu”: vorbitoarea ține vorbirea, Dumnezeu ține leacul. În Marian, închiderea variază: „Dela mine descântecu, dela Dumneḍeu daru”. Darul, leacul, aceeași despărțire.
Hodoș, în prefața bănățeană, taie speciile lui Marian. Poporul zice „descântec de desfacere”. Baba desfăcând cu unu, cu doi, cu mânile amândouă, tot acolo ajunge: descântecul de la mine, leacul de la Dumnezeu. Cele patru sertare ale lui Marian (descântec, vrajă, farmec, desfacere) se amestecă în exemplele din propria lui carte.
- Apă neînceputăLuată din izvor, nu din pârâu, înainte de atingere.
- UsturoiPisat, uns de la grumaz până la degetele picioarelor.
- AțăÎnnodată. Nouă noduri țin gâlca, deochiul, junghiul.
- CărbuniNouă, stinși câte trei în apă, pe când se recită.
- SuflareDe trei ori în cruciș. Apoi scuipatul de la cap în jos.
- De trei oriÎn jumătate din textele principale. Uneori de nouă, dacă e o singură persoană.
Gaster a văzut amuleta devenind vorbire
În 1883, Moses Gaster pune descântecele sub literatura religioasă, lângă Avestița și minunile Sfântului Sisoe. Puterea vorbei rostite e, scrie el, aproape nemărginită asupra elementelor. De la purtarea unui scris până la recitare e un pas. Avestița, personificarea bolii, umblă pe cale, pe cărare. Maica Domnului îi iese înainte.
Gaster tipărește „De albeață” după Marian, Albina Carpaților, 1879, și scrie că în aceste două descântece avem prototipul celorlalte. Cele culese până atunci, zice, ar merita adunate la un loc. Trei ani mai târziu, Marian face volumul. Introducerea lui citează Gaster la pagina 406 și adaugă: o mulțime din ce numim descântece au fost, la început, amulete alcătuite de preoți sau monahi. Versurile, scrie Marian, sunt adesea un fel de rețetă: când, cum, unde, cu ce.
Ce rămâne după număr
Descântecul e o propoziție care lucrează asupra unui om numit. Scoți numele și n-are asupra cui. Scoți porunca, fie ea directă, amenințătoare, analogică sau rugătoare, și n-are ce să facă. Scoți închiderea și vorbitoarea rămâne cu vorbirea în mână, fără martor.
„Cum… așa…” ține. E litera G la Gorovei, un ochi de apă peste un ochi de foc la Marian, pagina 107. E una din unsprezece. În culegerea principală din 1886, 43 din 56 de texte își țin bolnavul numit. 42 se închid cu „curat”.
Dela mine descântecu, dela Dumneḍeu daru.
Marian, Descântece poporane române, 1886, p. 25.
Ce s-a numărat și ce nu
Textul de bază e ediția Eckhardt, Suceava, 1886, XXIII + 350 de pagini, citită pe scanul integral. Cuprinsul e transcris de pe pagina de cuprins a aceleiași ediții. Capetele numerotate I, II, III sunt 56 în culegerea principală (p. 1–258) și 81 în tot volumul. Câteva capete fără numeral au fost ținute ca un singur text.
„Cum” și „așa” în același text măsoară plafonul comparației. „Cum” singur e lăsat deoparte: apare și ca „când” în povestire. Numele înseamnă N., Gheorghe sau cutare. Gorovei 1931 e recensământul ulterior. Hodoș 1912 e o culegere regională închisă, 114 texte, 112 boli omenești, după prefața autorului.
Ediția 1886 are note de subsol lungi. Numărătoarea e pe textele de descântec. Glosele rămân în afara numărătorii. Ortografia citatelor urmează pagina, cu rezerva literelor deteriorate pe scan. Citirea e filologică, pe texte tipărite.
Edițiile citite
- Simion Florea Marian, Descântece poporane române, Suceava, Tipografia lui R. Eckhardt în Cernăuți, 1886.XXIII + 350 p. Cuprins fotografiat. Text integral citit pe scan. Google Books, id _dQ8vM1987kC, din Biblioteca Universității din Zürich.
- Moses Gaster, Literatura populară română, București, I. Haimann, 1883.Capitolul „Descântecele”, p. 406–430. Internet Archive, literaturapopul00gastgoog.
- Artur Gorovei, Descântecele românilor. Studiu de folklor, București, Imprimeria Națională, 1931.Din vieața poporului român, XL. Peste 2.500 de texte; formele A–K la p. 121. BCU Cluj, dspace.bcucluj.ro.
- Enea Hodoș, Poezii poporale din Bănat, vol. III, Descântece, Sibiu, Editura Asociațiunii, 1912.114 descântece, după prefață. BCU Cluj, dspace.bcucluj.ro.
Pe lângă acestea: G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române, 1885; Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, 1866; Teodor T. Burada, O călătorie în Dobrogea, 1880. Marian le citează în introducere ca pe niște începuturi răzlețe.