Biserica ce-a mers pe șine

Piața Constituției

Dacă te oprești în Piața Constituției și încerci să prinzi Casa Poporului într-o singură fotografie, dai de o problemă: clădirea nu încape. Prea lată, prea înaltă, prea adâncă pentru orice obiectiv obișnuit. La fel și numerele ei, pe care bucharest.ro le ia la rând, pe fiecare.

4 martie 1977

Pe 4 martie 1977 un cutremur a lovit greu Bucureștiul, iar reconstrucția a devenit pretextul unui nou centru civic. Dealul Arsenalului — vechiul deal al Spirii — a fost ales și fiindcă avea cel mai mic risc seismic din oraș. Numai că pe deal era cartierul Uranus: străzi în pantă, vile boierești, case modeste.

Demolările au început la începutul anilor ’80 și au ținut, în valuri succesive, până aproape de sfârșitul deceniului. Primele planuri ar fi lăsat, se spune, ansamblul Mihai Vodă lângă viitoarea Casă a Republicii; varianta a căzut, iar în ianuarie 1985 autoritățile au ordonat evacuarea și demolarea ansamblului.

Ce-a urmat se măsoară greu: câte case, câți oameni — numerele nu se pun de acord nici azi. Dar o biserică n-a murit. A mers pe șine.

Presa vremii și de după vorbește de 40.000 de OAMENI (teza TU Delft a Marei Popescu, după Light și Young, 2013) sau de peste 57.000 de FAMILII (teza de la Groningen a Irinei Dragomir, după Panaitescu, 2012) — oameni sau familii, după sursă —, iar registrul COURAGE socotește peste 60.000 de FAMILII mutate pentru ÎNTREAGA reașezare a centrului, nu doar pentru Uranus. Aici nu se tipărește niciun număr unic: le ține pe toate trei, cu unitatea și cu sursa alături.

Clădirile dărâmate sunt între 9.000 și 40.000, după sursă. De ce n-a rămas nimic exact: demolările n-au urmat un singur plan de la început, ci s-au lărgit treptat, odată cu proiectul Casei Poporului — ceea ce face ca o evidență centralizată și exactă să nu fi existat probabil niciodată (cercetătorii Uranus Acum, prin bucharest.ro).

Trei lăcașuri din Uranus au fost demolate: Alba-Postăvari, Spirea Veche și Izvorul Tămăduirii. Alte două — Schitul Maicilor și Mihai Vodă — au fost mutate fizic și ascunse în spatele blocurilor noi, ca să fie cât mai puțin văzute. Cele 22 de biserici dărâmate între 1977 și 1987, după Associated Press, acoperă Bucureștiul acelor ani, nu cartierul. Pentru întreaga reașezare, COURAGE socotește 5,86 km² demolați, vreo 20.000 de proprietăți distruse și 19 străzi blocate sau desființate.

Strada Uranus trecea, după cum o trasează proiectul Uranus Acum, chiar prin porțiunea de azi a Casei Poporului unde se află muzeul de artă contemporană. Sub podeaua pe care calci azi ca vizitator a fost cândva o stradă.

Toamna 1985

În toamna lui 1985, biserica Mihai Vodă și clopotnița ei au pornit la vale pe șine, în tandem, cu șase mișcări în spațiu (Bejan). După numerele cel mai des citate (bucharest.ro, după sursele istorice), biserica a mers 289 de metri și a coborât 6,2 metri de la nivelul fostului deal; registrul COURAGE arată aceleași numere. Biserica avea 3.100 de tone după socoteala inginerului Bejan, între 3.100 și 3.700 citate; clopotnița, 289 de tone. Pune degetul pe biserică și trage-o tu: 289 de pași, câte un metru fiecare.

Sub biserică se zidise o tavă de beton — inginerul se gândise la ospătarul care duce paharele pline fără să verse o picătură (AFP, 2017) —, iar tava a alunecat pe șine de cale ferată. După mutare, biserica a stat închisă aproape zece ani; s-a redeschis pentru slujbe în 1994.

În 1986, fotograful Cristian Zaharia a prins ansamblul între dărâmături: biserica și clopotnița în picioare, excavatorul la lucru.

Azi mergi pe Splaiul Independenței și poți trece foarte aproape de biserică fără s-o vezi. Accesul e din strada Sapienței, printr-un pasaj dintre blocuri, lângă parcul Izvor.

Iunie 1982

Cu trei ani înainte mersese prima: Schitul Maicilor, bijuteria post-brâncovenească din 1726. Inginerii Eugeniu Iordăchescu și Inocențiu Filimon, de la Institutul Proiect București, au mutat-o în 72 de ore — prima biserică translatată din București (Răfailă, 2019).

745 de tone, ridicate 1,67 metri pe 22 de prese hidraulice în 11 puncte de lucru; o rotire de 13°49′ după 19,26 metri, 245 de metri în linie dreaptă, a doua rotire de 36°30′, ca altarul să fie îndreptat spre răsărit, și o coborâre de 25 de centimetri pe noul soclu. Înainte: injecții în rănile cutremurului din 1977, sprijiniri de bolți, protejarea picturilor.

În 1980, preotul paroh Mihai Ionescu se opusese cu vehemență demolării. Doi ani mai târziu, clădirile din jur au fost înlăturate — deși se propusese mutarea lor odată cu biserica, autoritățile n-au fost de acord. Din vechiul ansamblu n-a mai rămas decât micuța bisericuță, ascunsă azi după o clădire masivă, pe strada Antim Ivireanul 49.

Casa Poporului e celebră pentru numerele ei. Ghizii le înșiră pe interior: a doua clădire administrativă din lume, mii de camere, tone de marmură. Numai că numerele se schimbă de la un ghid la altul, de la un site la altul, de la un ziar la altul (bucharest.ro). Atinge fiecare număr: se topește în variante. Iar biserica pe care n-a numărat-o nimeni a fost măsurată la metru.

Nici autorul nu stă într-un singur număr: Anca Petrescu avea 28 sau 31 de ani la selecție, după sursă, și a condus vreo 700 de arhitecți; Camera Deputaților răspunde la o cerere de informații publice că n-are documentația ca să confirme sau să infirme paternitatea exactă. Formula corectă: arhitect-șef și chip public al proiectului.

Pe șantier erau la orice oră vreo 20.000 de oameni — număr confirmat de însăși Anca Petrescu —, iar la subteran au lucrat între 5.000 și 12.000 de militari, după sursă. Atât se poate spune răspicat; restul sunt variante.