În 1826, un mare boier muntean a tipărit ce văzuse în Europa. Și a mărturisit ce luase de la țărani.

Descrierea începe cu Brașovul și cu satele săsești din Țara Bârsei. Începe cu dreptatea: cine nu e mulțumit de hotărârea magistratului se poate plânge la Sibiu, apoi la Cluj, apoi la Viena.

Satele sașilor au case de zid cu trei și patru odăi, geamuri la ferestre, mobile vopsite, ceasornice. Nimeni nu umblă desculț. Toți copiii trebuie să învețe să citească, să scrie și cele trei socoteli, „adunarea, înmulțirea și scăderea”, iar preotul vorbește în fiecare duminică după-amiază tinerilor de la zece ani până la însurătoare despre datoriile lor.

Tot din Brașov a început să-și noteze ce vede. Tovarășii de drum scriau fiecare în limba lui; el a trecut după câteva zile la greacă și, întrebat în ce limbă scrie, a răspuns că la ei fiii boierilor obișnuiesc să scrie mai mult grecește.

Eu, plecând din Brașov, am început să scriu cele ce vedeam în limba națională, și nu după zile multe, ci după puține, am fost silit să scriu în limba grecească; căci foarte des întâmpinam vederi de lucruri ce nu le avem numite în limba națională, cum: șadârvanul, statuie, cascade și altele.

În ediția din 1826p. 107

Transcriere din chirilică, cu formele din 1826 Eu, plecând din Brașov, am început să scriu celea ce vedeam în limba națională, și nu după zile multe, ci după puține, am fost silit să scriu în limba grecească; căci foarte des întâmpinam vederi de lucruri ce nu le avem numite în limba națională, cum: șadârvanul, statue, cascade și altele.

Cartea tipărită e în română. Cuvintele pe care cititorii lui nu le știau le-a explicat în note de subsol; câteva sunt adunate mai jos, după hartă.

La Pesta vede clădiri de școli unde oricine poate asculta „tot cursul” învățăturilor, inclusiv medicina, cu săli de anatomie făcute în ceară. Scrie că fondul școlilor aduce pe an aproape 400.000 de florini, cheltuiți toți pe învățătură. Pesta, notează el, era doar un oraș de comitat; scaunul Ungariei era Buda.

Această Pesta nu poate să se potrivească nici cu Craiova, atât la venituri, cât și la toate, și are un așa mare venit pentru învățătură, încât nu numai nici în vis nu l-au văzut ai noștri, ci de multe ori stăpânitorii au stricat și acele mici școli, dinadins: ca să nu se deștepte norodul…

În ediția din 1826p. 25

Transcriere din chirilică, cu formele din 1826 Această Peșta nu poate să să potrivească nici cu Craiova, atât la venituri, cât și la toate, și are un așa mare venit pentru învățătură, încât nu numai nici în vis nu l-au văzut ai noștri, ci de multe ori stăpânitorii au stricat și acele mici școale, dinadins: ca să nu să deștepte norodul…

Pe drum, în pusta ungurească, face o socoteală. Țăranii unguri, scrie, lucrează pentru stăpân 104 zile pe an, cei din Ardeal 198, plus zilele pentru drumurile statului. Țăranii noștri, spune el, lucrează doar 12 zile pe an, și totuși ungurii o duc mai bine, pentru că țăranul muntean aude de când se naște până moare un singur cuvânt: „adă bani!”. Numerele sunt ale lui.

La Pojon, azi Bratislava, a văzut încoronarea împărătesei Carolina Augusta ca regină a Ungariei. Scrie că l-a impresionat, mai mult decât fastul, strigătul mulțimii, „Trăiască împărăteasa noastră!”, de pe ulițe, de la ferestre și de pe casele cărora li se scosese acoperișul ca să încapă lumea. Străin fiind, nu și-a putut opri lacrimile.

Urmează îndată comparația: „pe la noi, la acest fel de paradă, unii înjură, alții scuipă și muierile blestemă”. Împărăteasa răspundea mulțimii plecând capul în toate părțile, pe când acasă, scrie el, când un om mic se închină celui mare, acela îi răspunde „numai cu o căutare a coadei ochiului”.

A stat la Viena o lună. Cel mai vrednic de notat i s-a părut „orânduiala ocârmuirii”: carele de aprovizionare intră și ies înainte de ivirea zorilor, iar când ies orășenii, ulițele sunt deja udate și măturate. Doi orășeni care se ceartă pe stradă sunt luați de poliție, mustrați întâi că fac de rușine orașul și abia apoi întrebați de pricină.

Enumeră ce a urmărit:

…cum este îngrijirea pentru facerea drumurilor; apoi udatul și măturatul necontenit, felinarele care luminează de cum se înserează și până se face ziuă, în toată Viena, în toate ulițele ce sunt afară din cetate; și în toată grădina ce este împrejurul Vienei…

În ediția din 1826p. 49

Transcriere din chirilică, cu formele din 1826 …cum este îngrijirea pentru facerea drumurilor; apoi udatul și măturatul necontenit, felinarele care luminează de cum înserează și până să face zioă, în toată Viena, în toate ulițile ce sunt afară din cetate; și în toată grădina ce este împrejurul Vienii…

Poșta orașului ia scrisori de trei ori pe zi și aduce răspunsul în câteva ceasuri, pentru patru creițari. Acasă, scrie, omul venit după un răspuns stă tremurând prin săli și tinzi, vine „de douăzeci de ori pentr-o treabă” și aude „Vino mâine”, iar când vine, boierul plecase de mult.

Numără 12 spitale și 16 școli, de la cea pentru surzi și muți la cea pentru bolile vitelor. Descrie pe larg spitalul unde o femeie poate naște fără să-și spună numele, cu mască pe față. Femeia plătește 90 de creițari pe zi și lasă o scrisoare pecetluită cu numele rudelor, pe care o primește înapoi dacă scapă cu viață. Dacă vrea să-și lase copilul acolo, plătește 40 de florini, iar copilul e hrănit, îmbrăcat și învățat carte.

La spitalul de nebuni nu l-au lăsat să intre. Doctorul și-a cerut iertare: bolnavii s-ar fi tulburat văzând un om îmbrăcat turcește.

La Schönbrunn, un boier i-a spus că mai bucuros ar fi grădinar în grădina aceea decât ban în „ticăloasa Țară Românească”. „Cât de mult mi-a plăcut aceasta!”, notează Golescu.

La Baden, lângă Viena, un doctor cunoscut de Golescu stătea în gazdă la un cărbunar. Omul l-a chemat la grădina lui, unde avea o casă de zid cu cinci-șase odăi jos și tot atâtea sus, și o moară. Întrebat cum a strâns atâta vânzând cărbuni, cărbunarul, de 65 de ani, a răspuns că a muncit 40 de ani și i-a plătit împăratului cât i se cuvenea după avere. De curând numărase 20.000 de florini ca să cumpere o proprietate pentru fiul cel mare.

De aici Golescu trece la birnicul muntean. Scrie că se cutremură mintea omului când își aduce aminte, și urmează pasajul cel mai greu din carte:

…făptura dumnezeirii, omenirea, frații noștri, au fost câte 10 așternuți pe pământ cu ochii în soare, și o bârnă mare și grea pusă pe pântecele lor, ca mușcându-i muștele și țânțarii, nici să poată a se feri.

În ediția din 1826p. 95

Transcriere din chirilică, cu formele din 1826 …făptura dumnezeirii, omenirea, frații noștri, au fost câte 10 așternuți pe pământ cu ochii în soare, și o bârnă mare și grea pusă pe pântecile lor, ca mușcându-i muștele și țințarii, nici să poată a să feri.

Alții, scrie, au fost spânzurați cu capul în jos sau închiși în coșare de vite și afumați; cine vrea să afle când și de cine, să-i cerceteze pe slujbașii de peste Olt. În satele acelea nu vezi nici biserică, nici gard, nici car. Oamenii trăiesc în bordeie, găuri în pământ cu o a doua ieșire după sobă, pe unde omul fuge când simte că a venit cineva la ușă, fiindcă nu poate fi decât un trimis după bani.

Explicația lui: dregătoriile se vindeau. Cine cumpăra o ispravnicie sau o căpitănie își scotea banii de la oameni, îndoit sau întreit. Apoi vorbește despre el însuși:

O! cum îmi aduc aminte, și cum sunt silit să mă spovedesc că sunt foarte greșit. Căci eu nu numai nu am făcut niciun bine cât de mic patriei, spre mulțumire, căci a hrănit, a îmbogățit, a cinstit pe părinții mei, moși și strămoși; ci de la cea dintâi dregătorie și până la cea din urmă, nu am contenit luând luări nepravilnicite de la acest norod, care nu-și are nici hrana din toate zilele.

În ediția din 1826p. 104

Transcriere din chirilică, cu formele din 1826 O! cum îm aduc aminte, și cum sunt silit să mă spovedesc că sunt foarte greșit. Căci eu nu numai nu am făcut niciun bine cât de mic patriii spre mulțumire, căci au hrănit, au îmbogățit, au cinstit pe părinții miei, moși și strămoși; ci de la cea dintâi dregătorie și până la cea din urmă, n-am contenit luând luări neprăvilnicite de la acest norod, care nu-ș are nici hrana din toate [zilele].

Când a fost numit prima dată ispravnic, povestește, au venit sameșul și condicarii „cu sânurile pline de hârtii” pe care trebuia să le judece și să le semneze, „și m-a apucat cutremurul”: a înțeles că un ispravnic are nevoie de multă știință, pe care el nu o avea.

Până la Triest a mers cu diligența poștei, pe care o numește „ailvaghen” (în germană, Eilwagen). Merge zi și noapte și oprește doar la ore fixe: o jumătate de ceas dimineața pentru cafea, un ceas la prânz, un ceas seara. Cafeaua e pe masă în clipa în care coboară călătorii.

Când drumul ține trei zile, a doua noapte stă patru ceasuri pentru somn. Fiecare primește un regulament tipărit: cine fumează fără oprire trebuie să-și rărească pipa dacă se supără tovarășii de drum. Locurile se schimbă, ca „toți deopotrivă să se mulțumească sau să pătimească” — fie că în trăsură e un om de rang înalt, fie unul de rând, fiindcă plata e aceeași.

La întoarcere au fost șapte neamuri în trăsură: „englezi, nemți, franțuzi, italieni, moldoveni, grec și eu românul”. Golescu stătea cel mai bucuros sus, lângă conductor, și se numește pe sine „băgătorul de seamă”, cel mai neînvățat dintre toți.

De la Triest la Veneția a luat vaporul. În sala mașinilor nu lăsau pe nimeni, dar a privit cât a putut și le explică cititorilor: focul fierbe apa ca la cazanul de rachiu, iar aburul învârte roțile. La întoarcere a încercat corabia cu pânze: 40 de ceasuri pe mare, fără să mănânce și fără să doarmă, „ci numai am vărsat și am plâns ca un copil mic”.

În Italia îl uimesc întâi drumurile, netede ca masa, cu șanțuri de apă curgătoare și alei de copaci pe margini, și câmpurile împărțite în pătrate, udate prin închiderea unei stavile. Prin Italia, scrie, ar trebui să mergi pe jos, nu cu poșta.

La Vicenza sunt trei teatre, și de multe ori o piesă se joacă de zece ori, pentru că la teatru merge cu nevasta și copiii și cel mai sărac orășean. Acasă:

Această orânduială nu se urmează ca pe la noi, unde este un teatru în toată Țara Românească, în orașul București, în scaunul ocârmuirii, ce are norod poate peste o sută de mii, și de multe ori într-acest și numai teatru, abia sunt 100 de oameni.

În ediția din 1826p. 145

Transcriere din chirilică, cu formele din 1826 Această orânduială nu să urmează ca pe la noi, unde este un theatru în toată țara Rumânească, în orașul București, în scaunul otcârmuirii, ce are norod poate peste o sută de mii, și de multe ori într-acest și numai theatru, abia sunt 100 oameni.

Explicația lui: la București se juca în germană. La Viena, un englez care trecuse prin București l-a recunoscut după haine și a povestit, de față cu toți, cum alergase acolo la teatru ca să audă limba țării și dăduse de nemți. I s-a spus acolo că abia a zecea parte din sală pricepe nemțește. Apoi a întrebat dacă neamul acesta are o limbă și o scriere a lui. „Judece acum fiecine cât am fost de strâmtorat a-i răspunde.”

A ajuns până la Milano — „Parisul cel nou”, unde a stat o zi și jumătate — și până la Mantova. Văzând că nobilii milanezi își petrec vara la moșii, se gândește la boierii munteni, care „numai se nasc și putrezesc în oraș”, așteptând ani de zile o boierie.

În 1826 a pornit iar din Brașov, prin Timișoara, Pesta și Viena, spre Bavaria și Elveția. Imediat după granița bavareză notează că oamenii își scot pălăria unul în fața altuia, oricare le-ar fi rangul, și răspund la întrebări „cu îndrăzneală, dar fără obrăznicie”.

Acasă, scrie, țăranii întâlniți pe drum nu și-au scos căciula și nu i-au făcut loc, deși știau după barbă că e boier de Divan. Când fusese tânăr ispravnic, înconjurat de slujitori, aceiași oameni cădeau la pământ cu capetele goale „ca niște vinovați de moarte”.

Regele Ludovic I umblă prin oraș, prin grădini și la teatru îmbrăcat ca oricare orășean. La o sărbătoare de 15 zile din octombrie, în afara orașului, dă premii țăranilor cu cele mai frumoase vite, celor care au inventat o unealtă și câștigătorului cursei de cai; în anul acela a câștigat un copil de vreo 14 ani. Descrierea se potrivește cu Oktoberfestul de atunci.

În parcul de la Nymphenburg, bavarezii încercau „drumuri de fier” pe care doi cai să tragă cât 16. Golescu a mișcat, trăgând cu o singură mână, patru căruțe legate, încărcate cu bolovani, și scrie că dacă ar fi tras cu toată puterea ar fi trebuit să alerge după ele ca să le oprească. Era linia de probă a inginerului Joseph von Baader, aprobată de rege în 1825.

La München era și școala unde învățau doi dintre fiii lui:

Școala ce-i zic Institutul, unde mi-am și lăsat 2 fii, pe Radu și Alexandru.

În ediția din 1826p. 195

Transcriere din chirilică, cu formele din 1826 Școala ce-i zic Institutul, unde me-am și lăsat 2 fii, pe Radul și Alexandru.

Intră în Elveția pe la Konstanz și trece prin nouă dintre cele 22 de cantoane. Notează că acolo toți sunt „frați compatrioți”, fără nobili și oameni de rând, și că toți bărbații sunt soldați la nevoie. La intrarea și la ieșirea fiecărui sat, un stâlp arată încotro duce fiecare drum; din ceas în ceas, alți stâlpi arată câte ceasuri mai sunt până la orașul următor, iar unde drumul coboară tare, un stâlp cu o roată desenată cere căruțașului să pună piedica.

Într-un sat mic, un țăran intrat seara la han le-a vorbit călătorilor în franceză, germană și italiană, apoi a recitat din Xenofon și din Homer. În toate satele, le-a spus, e școală în limba țării, iar cine vrea mai mult merge la școlile de la oraș. Fata hangiului, de vreo zece ani, le-a cântat la clavir.

La Altstetten, lângă Zürich, un om de la han l-a întrebat dacă Brașovul de unde vine e cel din Transilvania, de la granița cu Țara Românească. Birtașul i-a spus că omul e un țăran plugar, venit pentru „ziua gazetelor”; în sala comună alți trei-patru țărani citeau ziare. Golescu își amintește atunci o scrisoare:

O! ce întristată aducere aminte! Căci în anul 1824 mergând la Cluj, Pesta, și Mehadia cu dumnealui fratele logofătul Manolache Băleanu, a primit o scrisoare de la cinstita cancelarie a logofeției celei mari, asupra căreia adresul era: «Către dumnealui ——— la Mehadia, în ținutul Transilvaniei».

În ediția din 1826p. 211

Transcriere din chirilică, cu formele din 1826 O! ce întristată aducere aminte! Căci în anul 1824 mergând la Cluj, Peșta, și Mehadia cu dumnealui fratele logofătul Manolache Băleanul, au primit o scrisoare de la cinstita canțelaria logofețiii cei mari, asupra căriia adressul era: Cătră dumnealui ——— la Mehadia, în ținutul Transilvaniii.

Mehadia era în Banat, la granița militară. „Iar elvețianul plugar”, scrie el, „și peste patru împărății departe, a știut care unde este.”

La Geneva i-a lăsat pe Ștefan și pe Nicolae. Cererea lor de înscriere la Academia din Geneva poartă data de 17 octombrie 1826, potrivit lui Nicolae Iorga, care a găsit-o în arhivă.

Scrie că în anul acela a călătorit „numai pentru această trebuință” și le dă un sfat părinților: să nu-și trimită copiii în străinătate la 20–22 de ani, cu un îngrijitor plătit, cum era obiceiul, ci la opt ani, în institute unde fiul de prinț și fiul omului sărac învață la fel, mănâncă la fel și poartă aceleași haine. S-a rușinat, spune, văzând copii de opt-nouă ani care știau „ce n-au știut ai mei de 20 de ani”: să vorbească trei limbi.

Planul n-a mers cum spera. În martie 1829, vărul băieților, Constantin Brăiloiu, scria că Dinicu Golescu îi chemase acasă, pentru că, „neștiind la sosire decât grecește și franțuzește”, nu apucaseră să învețe nimic. Radu și Alexandru fuseseră mutați între timp de la München la Geneva, la școala lui Rodolphe Töpffer, scrie George Fotino.

Pe drumul înapoi a trecut pe la cascada Rinului, pe care o descrie la apus și la lumina lunii, și a ajuns la Viena, unde, scrie el, se afla pe 20 noiembrie. Fusese bolnav „din Geneva și până m-am întors acasă”.