Ecranele s-au strâns la oraș

I · Rețeaua care ajungea peste tot

O sută de unități, în medie, în fiecare județ

Cinematograful, ca unitate statistică urmărită de INS, includea în 1990 mai mult decât o sală de cartier: cuprindea și caravanele cinematografice, echipamentele mobile care duceau filmul dintr-o localitate în alta, acolo unde nu exista o clădire dedicată. Așa se explică suta de unități pe care le avea, în medie, fiecare județ în 1990 — o rețea care ajungea, cel puțin de câteva ori pe lună, în aproape orice localitate, cu sau fără sală proprie.

Colapsul a fost rapid. De la 4.637 de unități în 1990, numărul a coborât la 468 în 1997 — o scădere de aproape zece ori în șapte ani, în timp ce economia se restructura, televiziunile private apăreau, iar caseta video oferea un ecran acasă. Deja în 1992, la doar doi ani de la primul an măsurat, mai rămăsese sub patru zecimi din rețeaua inițială: 1.771 de cinematografe.

În șapte ani, nouă din zece cinematografe ale României s-au închis.

II · Fundul

Un minim întins pe un deceniu, nu pe un an

Colapsul continuă, mai lent, până la un fund care nu cade într-un singur an: numărul de cinematografe atinge minimul în 2010, cu 67 de unități; numărul de locuri, cu trei ani mai devreme, în 2007, la 43.057; numărul de spectatori, cu un an înaintea locurilor, în 2006, la 2.777.000 de oameni.

Anul 2006 este cel mai gol din toată seria. Pentru fiecare patruzeci și șapte de spectatori care mergeau la film în 1990, mai rămăsese doar unul.

III · Ce a dispărut primul

Locurile au scăzut de 2,8 ori. Sălile, de 43

Intuiția spune că o rețea care se subțiază de patruzeci și trei de ori ar trebui să lase în urmă și mai puține locuri, poate nu de patruzeci și trei de ori mai puține, dar apropiat. Nu s-a întâmplat așa. Numărul de locuri a scăzut doar de 2,8 ori, de la 235.821 la 83.085.

Diferența dintre cele două rate spune ce fel de unități au dispărut primele. Caravanele cinematografice și sălile mici de sat nu aveau, fiecare, decât câteva zeci de locuri; când s-au închis, au tras în jos numărul de cinematografe mult mai mult decât numărul de locuri. Media de locuri pe cinema, care era 51 în 1990, trecuse deja de 300 în 1997 — înainte să existe vreun mall cu ecran în România.

Creșterea nu s-a oprit acolo. Media a mai urcat, treptat, pe măsură ce sălile foarte mici ieșeau din calcul și rămâneau doar cele cu public suficient cât să merite ținute deschise: 428 de locuri în 2002, 606 în 2007, 757 în 2010. De atunci, media stă aproape pe loc — 776 astăzi, cu sub douăzeci de locuri mai mult decât acum paisprezece ani. Sosirea multiplexurilor din ultimul deceniu a schimbat mai ales unde se duce lumea la film, la mall, în câteva orașe mari; media națională de locuri pe sală era deja stabilită de mult.

IV · Cine mai are ecran

Trei județe la zero, opt la unul singur

Colapsul nu s-a distribuit la fel peste tot. INS urmărește separat patruzeci de județe, plus București — care include, în această serie, și fostul sector agricol Ilfov — patruzeci și una de unități în total. Dintre ele, treizeci și cinci au azi cel mult trei cinematografe, iar trei au ajuns la zero: Tulcea, Giurgiu și Olt. Alte opt s-au oprit la un singur ecran: Sălaj, Alba, Covasna, Brăila, Călărași, Dâmbovița, Mehedinți și Arad.

Unitatea care a pierdut cel mai puțin, în termeni relativi, e exact cea unde s-au dus banii pentru săli noi. București a scăzut de sub cinci ori, de la 77 la 16 cinematografe — singurul loc din țară cu mai mult de zece. Brăila, care pornea de la un număr aproape la fel de mare, 91, a ajuns la un singur cinematograf.

V · Recuperarea parțială

Spectatorii de azi seamănă cu cei din 1997

De la fundul lui 2006, numărul de spectatori a urcat de patru ori, până la 11,13 milioane în 2024. Rămâne totuși de aproape douăsprezece ori sub cel din 1990. Pandemia a lăsat o urmă vizibilă în mijlocul recuperării: spectatorii au căzut la 3,28 milioane în 2020 și la 4,63 milioane în 2021, înainte să urce la 11,13 milioane în 2022, la 12,94 milioane în 2023 — vârful ultimilor ani — și să coboare din nou la 11,13 milioane în 2024.

Cifra de azi se așază lângă cea din 1996 sau 1997. Un sfert de secol de recuperare a dus rețeaua de spectatori înapoi cam unde era chiar înaintea prăbușirii ei celei mai adânci. Vine însă prin de patruzeci și trei de ori mai puține ecrane decât atunci.

VI · Ce rămâne

O rețea deasă, înlocuită cu una rară

Cinematograful românesc din 1990 a fost înlocuit, treptat, cu altul: o rețea deasă, care ajungea în aproape orice sat, a devenit una rară, concentrată acolo unde sunt oamenii și banii. Sălile care au rămas sunt, în medie, de cincisprezece ori mai mari decât cele de acum treizeci și patru de ani. Spectatorii s-au întors, parțial, la ecranele astea puține și mari. Satele și orașele mici au rămas fără cinema.