Un otoman a numărat casele Iașului și oamenii Brașovului. Cât de mult a exagerat?

Când

4 decembrie 1659, ziua fixată în scrisoare

Ce a numărat

20.000 de case, 11 mănăstiri, 2.060 de prăvălii, 1.060 de pivnițe

Verificare

Marco Bandini, 1646: 15.000 de case și 11 mănăstiri

Scrisoarea care l-a adus în Moldova avea o dată: a douăzecea zi a lunii Rebiülevvel 1070, adică 4 decembrie 1659. O trimisese Ștefăniță, fiul lui Vasile Lupu, pe care Poarta tocmai îl făcuse domn. La Iași se afla Constantin Șerban, urcat pe tron cu ajutorul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea; otomanii îi spun în text Burunsuz, „cel fără nas”, iar cronicile românești îi zic Cârnul.

Bătălia s-a dat pe zăpadă, pe câmpul de lângă Iași; tabăra de care a dușmanului era așezată peste lacul orașului, la Galata. Constantin Șerban a fugit, iar Evliya a rămas în oraș patruzeci de zile – „în patruzeci de zile le-am aflat rânduielile”, scrie el.

Numărătoarea lui: vreo douăzeci de mii de case, niciuna acoperită cu țiglă sau plumb, zidăria rară, șapte sute de ulițe podite cu scânduri, 2.060 de prăvălii, 1.060 de pivnițe cu cârciumi deasupra, șase hanuri de negustori și niciun izvor captat – apa se aducea cu butoaiele pe car.

Cu vreo treisprezece ani înainte, episcopul catolic Marco Bandini scrisese despre același oraș, în latină: cincisprezece mii de case, șaizeci de biserici cu totul, unsprezece mănăstiri în oraș și lângă el. La case, Evliya adaugă o treime. La mănăstiri scrie exact același număr: unsprezece.

Și ce descrie în jurul curții domnești se verifică. Lacul de sub palat, spune Evliya, a fost făcut de Vasile Lupu în anul 1045 al hegirei, adică 1635–1636, punând un stăvilar pe un pârâu, între două dealuri, iar arenda lui aducea patruzeci de mii de galbeni. Baia zidită pe malul lui era, scrie el, mai luminoasă decât orice baie din Frenkistan, cum numeau otomanii țările apusene. Arhidiaconul Paul de Alep, care a stat la Iași în 1653, a văzut și lacul din spatele palatului, și baia „ridicată de Vasile voievod după tiparul băilor turcești, cu cupole și multă marmură”. Pe Lupu însuși Evliya îl știe unde e: închis la Edicule, în Istanbul, unde avea să moară în martie 1661.

Când

Ianuarie–februarie 1660

Ce a numărat

500 de robi răscumpărați la București; 17.000 de morți, „așa se povestește”

Verificare

Paul de Alep, 1657: 6.000 de case și 40 de biserici la București

Din Moldova, oastea a trecut în Țara Românească. Motivul îl explică el însuși: Mihnea al III-lea, domnul pus de Poartă cu doi ani înainte, se ridicase împotriva ei și își chemase oamenii să-i omoare pe negustorii și pe soldații musulmani din orașe.

Numărul pe care îl dă pentru acele zile e cel mai mare din tot capitolul – șaptesprezece mii de oameni uciși în trei zile, la București, la Târgoviște și în celelalte orașe – și e singurul pe care îl însoțește de două ori cu o rezervă: „așa se povestește” și, în arabă, „răspunderea rămâne a celui care povestește”. Nicio altă sursă nu dă un număr.

Drumul prin țară îl scrie ca pe un inventar de sate arse și de robi luați: trei sute aici, o mie dincolo, două mii pe malul Argeșului. La întoarcere, spune, oamenii Târgoviștei au adus daruri și și-au răscumpărat robii cu sutele, iar la București locuitorii „începuseră să coboare din munți” și au plătit pentru cinci sute.

Fraza lui despre Târgoviște se verifică din altă parte. Evliya scrie că orașul abia începuse să fie ridicat la loc. Arhidiaconul Paul de Alep, care trecuse pe acolo cu doi ani înainte, notase de ce: în postul Paștelui din 1658, pașa poruncise ca Târgoviștea să fie arsă „cu ziduri cu tot”.

Bucureștiul, în schimb, nu-l numără. Singura numărătoare a orașului din anii aceia e tot a lui Paul de Alep: „se spune că are de mulți ani cam șase mii de case” și „patruzeci de biserici și mănăstiri”.

Când

Iunie 1660, în drum spre Oradea

Ce a numărat

1.200 de case în cetate, 1.500 în oraș, patru băi, patru geamii, 400 de prăvălii

Verificare

Nimeni altcineva n-a numărat același lucru în anii aceia.

În iunie 1660 pleacă din Belgrad spre nord, ca să prindă asediul Oradiei. La Timișoara, oraș otoman de o sută de ani, scrie cea mai detaliată descriere din tot drumul.

Cetatea, spune el, e făcută din stejar, nu din piatră: două rânduri de palisade umplute cu var, ciment și ipsos, groase de cincizeci de picioare, pentru că piatra ar trebui adusă de departe, iar cărămida s-ar scufunda în mlaștina Timișului. Înăuntru numără o mie două sute de case, toate cu șindrilă, patru geamii, șapte școli, trei hanuri, patru băi și patru sute de prăvălii. Ulițele sunt podite cu scânduri, fântână nu există, iar apa vine din râu prin site.

Diferența față de orașele creștine e chiar în lista lui. La Iași numărase pivnițe și mănăstiri; aici numără băi și geamii. Aceleași categorii nu apar de ambele părți ale graniței, așa că cele două liste nu se compară direct.

Pentru Timișoara anului 1660 nu există o altă numărătoare cu care să le compari. Numerele lui rămân singurele: nimic nu le contrazice și nimic nu le sprijină.

Când

27 august 1660, ziua predării

Ce a numărat

73.000 de robi, după spusa tătarilor

Verificare

Garnizoana avea 850 de oameni și a ieșit cu 300 de răniți

La Oradea a ajuns pe la mijlocul verii și a rămas până la capăt. Cetatea a fost înconjurată pe 14 iulie și s-a predat pe 27 august, după patruzeci și patru de zile.

Descrierea lui e a unui om care stă în tabără, nu la hartă: zvonurile care umblă printre asediatori, cearta dintre comandanți, femeia care arată unde e stăvilarul șanțului, ungurul care fuge din cetate cu vestea unei mine. Apoi predarea: din cei șapte comandanți ai cetății, o parte ies întâi fără arme, ca zălog, să ceară o săptămână de armistițiu, iar la urmă iese toată garnizoana.

Numărul pe care îl dă pentru robi nu e al lui: l-a auzit de la tătari, „la luptătorii noștri sunt șaptezeci și trei de mii de robi”. De partea cealaltă, garnizoana care a apărat cetatea patruzeci și patru de zile număra 850 de oameni la început și 300 de răniți la sfârșit.

Ce a văzut cu ochii lui se potrivește însă cu ce știm din alte părți. În fața cetății stăteau statuile de bronz aurit ale regilor Ungariei, între ele călărețul Sfântului Ladislau turnat în 1390 de frații Martin și Gheorghe din Cluj. Evliya povestește cum un agă a lovit cu sabia în ele și cum au fost tăiate în bucăți, apoi urcate în căruțe împreună cu clopotele. Statuile chiar au fost distruse atunci, în august 1660. Ce adaugă el sunt ochii de piatră care luminează noaptea și unghiile de diamant de douăzeci de carate.

Când

August 1661

Ce a numărat

Zid de 4.000 de pași, 40 de turnuri, 4 porți, 11 mănăstiri

Verificare

Nimeni altcineva n-a numărat același lucru în anii aceia.

În vara lui 1661, armata lui Ali pașa a intrat în Transilvania ca să-l scoată din domnie pe Ioan Kemény și să-l pună pe Mihail Apafi. Evliya merge cu ea, iar drumul îi dă ocazia să vadă orașele din interiorul arcului carpatic, unul după altul: Hațeg, Orăștie, Alba Iulia, Turda.

La Cluj, cetatea n-a vrut întâi să se supună: înăuntru erau, scrie el, trei mii de soldați ai împăratului. După ce suburbia a fost atacată și arsă, pe bastioane au apărut steagurile predării, iar căpitanul a ieșit cu daruri. Evliya scrie o propoziție de om curios: „am intrat și eu, sărmanul, și m-am uitat”.

A măsurat zidul – patru mii de pași de jur împrejur – și a numărat patruzeci de turnuri, patru porți, unsprezece mănăstiri cu turle acoperite cu cositor, fiecare cu crucea aurită deasupra. În cetate se îngrămădiseră oamenii satelor din jur, de frica armatei, „încât abia mai era loc de un picior”.

Pentru clădirile Clujului din 1661 nu există o numărătoare independentă. Ce se poate spune e ordinul de mărime al orașului: primul recensământ modern, cel din 1850, a găsit la Cluj 17.465 de locuitori.

Când

Octombrie–noiembrie 1661

Ce a numărat

100.000 de oameni în cetate, 70 de biserici, 2.000 de prăvălii, 17 hanuri

Verificare

Recensământul din 1850: 21.782 de locuitori

La Brașov a fost trimis cu patru mii de soldați, ca să adune banii de haraci. Sașii i-au primit la marginea orașului, călări, cu bastoane de argint în mână, și le-au spus limpede cât ține ospitalitatea: „zece zile sunteți oaspeții noștri, iar a unsprezecea vă lăsăm să plecați”. Între timp, Evliya a umblat prin oraș.

Numărătoarea lui de aici e cea mai mare din toată călătoria. Zece mii de odăi în cetate, patruzeci de mii în orașul din afara zidurilor – „așa au spus judecătorii” –, două mii de prăvălii, șaptesprezece hanuri, șaptezeci de biserici, dintre care douăzeci și două ale mănăstirilor, fiecare cu două sute de preoți. Iar la urmă, socoteala judecătorilor: o sută de mii de oameni înăuntru.

El explică de ce sunt atât de mulți: de frica armatei otomane, lumea din jur se închisese în cetate. Explicația e plauzibilă, numărul nu. Primul recensământ modern, cel din 1850, a numărat în tot Brașovul, cu tot cu suburbii, 21.782 de oameni – după aproape două secole în care orașul a crescut.

Mănăstirile sunt o problemă de alt fel. Brașovul trecuse la luteranism încă din anii 1540, odată cu Johannes Honterus, iar mănăstirile fuseseră desființate atunci. Douăzeci și două de mănăstiri n-aveau unde să stea în orașul din 1661, iar cei patru mii patru sute de preoți pe care îi pune în ele ar fi fost o cincime din câți oameni a numărat recensământul în tot orașul, două secole mai târziu.

Când

Noiembrie 1661

Ce a numărat

74 de turnuri, 70 de biserici, 70 de hanuri, peste 100.000 de suflete

Verificare

Recensământul din 1850: 12.765 de locuitori

De la Brașov, drumul a mers spre Sibiu. Evliya a înconjurat cetatea pe jos, într-un ceas și jumătate, și a doua zi a intrat înăuntru cu vechilul lui Ali pașa.

A numărat șaptezeci și patru de turnuri, unsprezece bastioane de cărămidă, cinci porți, șaptezeci de biserici, șaptezeci de hanuri, patruzeci de școli. La oameni dă două numere în aceeași descriere: mai întâi șase mii de soldați și șaizeci de mii de oameni, apoi, câteva rânduri mai jos, „peste o sută de mii de suflete”. Recensământul din 1850 a găsit 12.765.

Motivul pentru care se oprește atât la ziduri e militar: descrie mlaștinile din jur, spune pe ce latură e cetatea slabă și adaugă o propoziție care nu lasă loc de interpretare – dacă otomanii vor asedia vreodată Sibiul, prin mlaștină se poate face drum.

Tot el dă și proba că zidurile țineau. Cu doi ani înainte, Gheorghe Rákóczi al II-lea îl încuiase acolo pe Acațiu Barcsai și ținuse orașul sub asediu, scrie Evliya, șapte luni încheiate. Arhivele maghiare arată același interval: asediul a început la sfârșitul lui 1659, iar în mai 1660 Rákóczi încă ataca orașul. Aici numărul lui cade în intervalul pe care îl dau documentele.