← mariuscomper.uk
RO · EN

Genetică comportamentală · 11.000 de perechi de gemeni, 4 țări · Haworth et al., 2010

La nouă ani, genele explică deja mai mult decât familia

Genele sunt fixate din prima zi, așa că ar fi de așteptat ca ponderea lor în diferențele de inteligență dintre copii să rămână aceeași de-a lungul copilăriei. Cel mai amplu studiu pe gemeni din genetica inteligenței arată altceva: ponderea genelor crește constant cu vârsta, iar cea a familiei scade constant.

Doi gemeni identici cresc în aceeași casă, cu aceiași părinți, la aceeași masă. La nouă ani, potrivit datelor combinate din șase studii pe gemeni, genele lor comune explică deja mai multă diferență de inteligență între copiii unei generații decât tot ce înseamnă familia — casa, școala aleasă, cărțile de pe raft, obiceiurile de la masă. Iar acest raport nu se oprește aici: pe măsură ce copiii devin adulți, ponderea genelor mai crește, iar cea a familiei mai scade.

De unde știm că genele câștigă teren cu vârsta? #

În 2010, o echipă condusă de Claire Haworth (King's College London) a reunit datele brute de inteligență generală ale unsprezece mii de perechi de gemeni din șase studii independente — trei din Statele Unite, câte unul din Regatul Unit, Australia și Olanda — și le-a împărțit în trei grupe de vârstă, cu medii de nouă, doisprezece și șaptesprezece ani. Rezultatul a fost publicat în Molecular Psychiatry.

Metoda gemenilor separă trei surse ale diferențelor de inteligență dintre oameni. Gemenii identici (monozigoți) au genele identice; gemenii fraterni (dizigoți) au, în medie, jumătate din genele variabile în comun, la fel ca frații obișnuiți. Comparând cât de asemănători sunt unii față de ceilalți, la fiecare vârstă, cercetătorii calculează trei ponderi care însumează o sută la sută: cât din diferențele dintre copii se explică prin gene, cât prin mediul comun de familie — tot ce împart frații din aceeași casă — și cât prin experiențe unice ale fiecărui copil, pe care frații nu le împart.

La nouă ani, genele explică deja 41% din diferențele de inteligență, iar familia doar 33%.

La doisprezece ani, raportul e de 55% gene la 18% familie. La șaptesprezece ani, de 66% la 16%. Thomas Bouchard a numit acest tipar „efectul Wilson", după Ronald Wilson, care l-a documentat primul. Sinteza lui Bouchard (2013), care combină alte studii pe gemeni și pe frați adoptivi crescuți împreună, descrie aceeași creștere a ponderii genelor cu vârsta, fără să stabilească o dată exactă de încrucișare, valabilă pentru fiecare copil. În datele Haworth de mai sus, genele sunt deja peste familie la cea mai mică vârstă raportată, nouă ani.

Cât explică genele la vârsta ta? #

Alege o vârstă între 9 și 24 de ani — poate chiar a ta. Valorile sunt interpolate între estimările citate și descriu diferențele dintre persoane de aceeași vârstă, nu inteligența unei anumite persoane.

Genele41%moștenire genetică
Familia33%mediu comun de acasă
Experiența proprie26%inclusiv eroarea de măsurare
ani
9 12 17 20 24 de ani 100% 50% 0% Genele Familia Experiența proprie
Ponderile pe vârstă, potrivit Haworth et al. (2010) și, pentru maturitate, Bouchard (2013)
VârstaGeneFamilieExperiență proprie
9 ani41%33%26%
12 ani55%18%27%
17 ani66%16%19%
20+ ani80%10%10%

Studii separate pe gemeni olandezi (Boomsma et al., 2002) arată mediul comun de familie la 55% pe la cinci ani — de aproape 1,7 ori mai mare decât la nouă ani, în datele de mai sus. Sunt cohorte și metode diferite, așa că cele două rezultate nu se pot uni pentru a calcula un punct exact de încrucișare. Din fiecare sursă în parte se poate spune doar atât: în studiul olandez, la cinci ani, mediul comun era 55%; în datele Haworth, la nouă ani, genele erau deja mai mari, 41% contra 33%. Graficul începe la nouă ani pentru că e cea mai mică vârstă la care Haworth et al. au raportat cele trei ponderi din aceeași metodă, pe același eșantion.

De ce crește ponderea genelor cu vârsta? #

O explicație susținută în literatura de specialitate ține de faptul că, pe măsură ce copiii cresc, își aleg tot mai mult singuri ce citesc, cu cine se împrietenesc, ce activități caută și ce evită. Psihologii numesc acest mecanism corelație genă-mediu: un copil cu o predispoziție genetică spre curiozitate verbală va căuta cărți și conversații care îi exersează exact acea predispoziție, indiferent cât de multe cărți sau cât de puține are acasă. Cu fiecare an, copilul își construiește tot mai mult propriul mediu, în loc să îl primească de-a gata de la părinți — iar acel mediu ales reflectă, la rândul lui, genele copilului. Statistic, efectul se vede ca o creștere a ponderii genetice, deși cauza reală e o interacțiune, nu o competiție.

Mediul comun de familie nu devine nesemnificativ pentru copil — rămâne important practic, mai ales cât copilul e mic și depinde de deciziile adulților din jur. Ce arată datele e altceva: că diferența dintre familii contează tot mai puțin pentru diferențele dintre copii, pentru că frații care cresc în case diferite ajung, ca adulți, să semene între ei aproape la fel de mult ca frații care au crescut sub același acoperiș. Ronald Wilson însuși, cel care a descris primul acest tipar în anii 1970, a insistat că descoperirea mută rolul părinților — de la a determina traiectoria copilului, la a-i susține potențialul propriu — fără să îl reducă vreo clipă la irelevanță.

Nota de metodă

Linia genelor și linia familiei din instrumentul de mai sus unesc prin segmente drepte cele patru puncte citate în text — la nouă, doisprezece și șaptesprezece ani, din Haworth et al. (2010), și la douăzeci de ani și peste, din sinteza lui Bouchard (2013), care combină studii pe gemeni identici crescuți separat cu date din Olanda (Boomsma et al., 2002) pentru a estima o pondere genetică de aproximativ 80% și una de mediu comun de aproximativ 10%, stabile din jurul vârstei de douăzeci de ani până târziu în maturitate. Valoarea afișată e o interpolare liniară între aceste puncte, nu date brute suplimentare. Ponderea „experiență proprie” din instrument este calculată ca diferență până la 100% și include eroarea de măsurare. La șaptesprezece ani, rezultatul calculat este 18%; studiul raportează 19%, iar estimările sale rotunjite însumează 101%.

Haworth, C. M. A., Wright, M. J., Luciano, M. et al. (2010). The heritability of general cognitive ability increases linearly from childhood to young adulthood. Molecular Psychiatry, 15(11), 1112–1120. DOI: 10.1038/mp.2009.55.

Bouchard, T. J., Jr. (2013). The Wilson Effect: The increase in heritability of IQ with age. Twin Research and Human Genetics, 16(5), 923–930. DOI: 10.1017/thg.2013.54.

Plomin, R., & Deary, I. J. (2015). Genetics and intelligence differences: Five special findings. Molecular Psychiatry, 20(1), 98–108. DOI: 10.1038/mp.2014.105.