Genele iau conducerea la zece ani

Șase studii, unsprezece mii de gemeni, patru țări

În 2010, o echipă condusă de Claire Haworth (King's College London) a reunit datele brute de inteligență generală ale unsprezece mii de perechi de gemeni din șase studii independente — trei din Statele Unite, câte unul din Regatul Unit, Australia și Olanda — și le-a împărțit în trei grupe de vârstă, cu medii de nouă, doisprezece și șaptesprezece ani. Rezultatul a fost publicat în Molecular Psychiatry.

Metoda gemenilor separă trei surse ale diferențelor de inteligență dintre oameni. Gemenii identici (monozigoți) au genele identice; gemenii fraterni (dizigoți) au, în medie, jumătate din genele variabile în comun, la fel ca frații obișnuiți. Comparând cât de asemănători sunt unii față de ceilalți, la fiecare vârstă, cercetătorii calculează trei ponderi care însumează o sută la sută: cât din diferențele dintre copii se explică prin gene, cât prin mediul comun de familie — tot ce împart frații din aceeași casă — și cât prin experiențe unice ale fiecărui copil, pe care frații nu le împart.

La nouă ani, genele explică deja 41% din diferențele de inteligență, iar familia doar 33%.

La doisprezece ani, raportul e de 55% gene la 28% familie. La șaptesprezece ani, de 66% la 16%. Genele nu doar câștigă teren — câștigă exact terenul cedat de familie și de experiența proprie. Thomas Bouchard, care a numit acest tipar „efectul Wilson", după cercetătorul Ronald Wilson, care l-a documentat primul, plasează punctul exact de încrucișare pe la zece ani, indiferent dacă datele vin din studii pe gemeni sau din studii pe frați adoptivi crescuți împreună, fără nicio rudenie genetică între ei.

O vârstă, trei ponderi

Mută cursorul. Fiecare vârstă arată cum se împarte, potrivit datelor citate, o sută la sută din diferențele de inteligență dintre copiii de acea vârstă.

Studii separate pe gemeni olandezi (Boomsma et al., 2002) arată mediul comun de familie la 55% pe la cinci ani — de aproape 1,7 ori mai mare decât la nouă ani, în datele de mai sus. Punctul exact de încrucișare dintre gene și familie cade, cel mai probabil, undeva între cinci și nouă ani; graficul începe la nouă ani pentru că e cea mai mică vârstă la care Haworth et al. au raportat cele trei ponderi din aceeași metodă, pe același eșantion.

De ce crește ponderea genelor

O explicație susținută în literatura de specialitate ține de faptul că, pe măsură ce copiii cresc, își aleg tot mai mult singuri ce citesc, cu cine se împrietenesc, ce activități caută și ce evită. Psihologii numesc acest mecanism corelație genă-mediu: un copil cu o predispoziție genetică spre curiozitate verbală va căuta cărți și conversații care îi exersează exact acea predispoziție, indiferent cât de multe cărți sau cât de puține are acasă. Cu fiecare an, copilul își construiește tot mai mult propriul mediu, în loc să îl primească de-a gata de la părinți — iar acel mediu ales reflectă, la rândul lui, genele copilului. Statistic, efectul se vede ca o creștere a ponderii genetice, deși cauza reală e o interacțiune, nu o competiție.

Mediul comun de familie nu devine nesemnificativ pentru copil — rămâne important practic, mai ales cât copilul e mic și depinde de deciziile adulților din jur. Ce arată datele e altceva: că diferența dintre familii contează tot mai puțin pentru diferențele dintre copii, pentru că frații care cresc în case diferite ajung, ca adulți, să semene între ei aproape la fel de mult ca frații care au crescut sub același acoperiș. Ronald Wilson însuși, cel care a descris primul acest tipar în anii 1970, a insistat că descoperirea mută rolul părinților — de la a determina traiectoria copilului, la a-i susține potențialul propriu — fără să îl reducă vreo clipă la irelevanță.