Cu nouăsprezece zile înainte de Hastings, un rege viking a invadat Anglia. A murit într-un câmp din Yorkshire.

În saga

„Harald Escapes from the Battle of Stiklestad”

Pe hartă

770 kmcel puțin, prin locurile numite

Un amănunt

rănit, s-a ascuns la un țăran din pădure până i s-au vindecat rănile

Harald avea cincisprezece ani în vara lui 1030, când fratele lui vitreg, regele Olaf al II-lea, a căzut la Stiklestad, într-o bătălie împotriva propriilor supuși răsculați. Harald a luptat alături de el și a fost rănit. Ragnvald Brusason l-a scos de pe câmp și, în noaptea de după luptă, l-a dus la un țăran care locuia departe, în pădure.

Țăranul l-a primit și l-a ținut ascuns până s-a vindecat de rănile lui. Fiul gazdei l-a însoțit apoi pe drumul spre est, peste creasta munților, ferindu-se de drumul obișnuit, fără să știe cine e tovarășul lui de drum. Pe drum, rănile îi sângerau în șa, iar jos, pe câmp, țăranii îi ucideau cu sabia pe răniții rămași în urmă, oamenii regelui lor legitim. Așa avea să povestească el însuși mai târziu, în versuri.

A trecut prin Jamtaland și Helsingjaland și a ajuns în Svithjod, adică Suedia, unde i-a găsit pe Ragnvald Brusason și pe mulți alți oameni ai regelui Olaf, fugiți și ei de la Stiklestad. Au rămas acolo până la sfârșitul iernii. Poemul care povestește fuga îl numește deja, la cincisprezece ani, «biruitorul Bulgariei»: poetul Thiodolf l-a scris ani mai târziu, când faima lui bizantină era cunoscută, și a strecurat-o înapoi în scena fugii. Povestea Bulgariei o spune însă altcineva, nu saga aceasta.

Ce spune saga

„La Haug scânteile din scutul lui zburau în jurul capului regelui pe câmp, cum lovitură cu lovitură, pentru Olaf, sabia și scutul lui dădeau și primeau. Biruitorul Bulgariei, cred, abia cincisprezece ierni văzuse, când de lângă trupul fratelui său ucis capul descoperit a trebuit să și-l ascundă.”

În saga

„Harald's Journey to Constantinople”

Pe hartă

1.860 kmcel puțin, prin locurile numite

Un amănunt

tot aurul trimis mai târziu din Bizanț a fost păstrat tot aici, la Novgorod

În primăvara lui 1031, Harald și Ragnvald au luat corăbii și au plecat spre răsărit, la cneazul Iaroslav, numit în saga Jarisleif, la Novgorod. Cneazul i-a primit bine și i-a făcut pe Harald și pe Ellif, fiul contelui Ragnvald, comandanți ai trupelor de apărare a țării.

Sub comanda lor, spun versurile vremii, trupele au respins pe „oamenii din Vindland de răsărit” și au supus popoare vecine care i-au opus rezistență. Nu e limpede din saga cine erau exact aceste popoare: numele lor vin dintr-o poezie de curte, nu dintr-o cronică.

Saga spune doar atât despre anii următori: „Harald a rămas mai mulți ani în Rusia și a călătorit mult prin ținuturile de răsărit.” Nu dă niciun an pentru plecarea lui spre Constantinopol. Istoricii pun de obicei acel moment în jurul anului 1034, dar anul acesta vine din calcule ulterioare, nu din text.

Ce spune saga

„Regele nostru curajos s-a dus în Rusia. Mai curajos decât el, pe pământ, nu e niciunul. Sabia lui ascuțită va tăia multe ospețe pentru lup și corb, în răsărit.”

În saga

„Of Harald”

Pe hartă

1.450 kmcel puțin, prin locurile numite

Un amănunt

a văzut orașul de pe corabie, înainte să pună piciorul pe uscat

Saga nu descrie drumul de la Novgorod la Constantinopol: spune doar că Harald „a pornit expediția spre Grecia, cu o suită mare de oameni”. Traseul cel mai probabil urma calea comercială bine documentată din acel secol, în josul Niprului, peste cataractele lui, apoi de-a lungul coastei de vest a Mării Negre, până la strâmtoare. Linia punctată de pe hartă urmează acest drum cunoscut din alte surse, nu din saga lui Harald.

Corabia s-a apropiat de oraș dinspre mare. Poetul Bolverk, care era acolo, a scris despre strălucirea de metal a acoperișurilor și a turnurilor, văzută de pe punte, printre pânzele vopsite ale corăbiilor din port.

La Constantinopol, Harald s-a înfățișat împărătesei Zoe și a intrat în solda ei. Împărăția era condusă atunci de Zoe și de Mihail, numit în saga „Catalactus”, adică Mihail al IV-lea Paflagonianul. Chiar în toamna aceea, Harald a plecat pe galerele cu trupe care ieșeau pe Marea Egee. Curând, toți varegii din oraș s-au strâns în jurul lui, și așa a ajuns comandantul lor.

Ce spune saga

„Înaintea vântului rece care se curba pe mare, corabia zbura dinspre țărm, cu velele negre legănându-se încoace și-ncolo, cu marginea scutită de scuturi coborând spre valuri. Regele a văzut, licărind peste provă, strălucirea de metal a Constantinopolului, dincolo de turnuri, acoperișuri și pânze vopsite.”

În saga

„Harald's Expedition in the Land of the Saracens (Serkland)”; „Battle in Sicily”

Pe hartă

6.590 kmcel puțin, prin locurile numite

Un amănunt

optsprezece bătălii, spune o poezie de curte

Peste garda varegă din Constantinopol era pus un comandant grec, numit în saga „Gyrger”, rudă a împărătesei: istoricii îl identifică de obicei cu generalul Gheorghios Maniakes. Chiar înainte să plece prima dată în campanie, Harald și Gyrger s-au certat pentru locul de tabără cel mai bun; disputa s-a rezolvat prin tragere la sorți, iar Harald a trișat, aruncând jetonul lui Gyrger în mare și susținând că cel rămas în cutie, cu semnul lui Gyrger, era de fapt al lui. Așa începe, în saga, portretul unui om care își impunea voința prin șiretenie la fel de des ca prin sabie.

În campania de vară, trupele au observat că, ori de câte ori comanda Harald, câștigau, iar Gyrger „nu putea realiza nimic”. Harald a plecat apoi cu oamenii lui spre apus, în Africa, pe care varegii o numeau Serkland, unde spune saga că a cucerit optzeci de cetăți. A trecut apoi în Sicilia, unde a asediat un castel pe care nu-l putea sparge prin luptă directă: a pus prinși păsări mici care își aveau cuiburile sub acoperișurile de stuf ale castelului, le-a legat pe spate așchii de lemn aprinse și le-a dat drumul. Păsările au zburat spre cuiburile lor, iar acoperișurile au luat foc, casă după casă, până când garnizoana a cerut îndurare.

La alt castel a săpat un tunel pornit dintr-o albie de râu ascunsă vederii, ieșind direct sub podeaua unei săli unde luau masa apărătorii castelului. La al treilea, oamenii lui s-au prefăcut că se joacă neînarmați pe câmp, zi după zi, până când garnizoana și-a pierdut vigilența, apoi au scos săbiile ascunse sub mantale și au luat poarta cu asalt. Saga spune că, în toate aceste campanii, Harald a dat optsprezece bătălii.

S-a întors la Constantinopol, dar a stat puțin, pentru că a pornit curând spre Ierusalim. Acolo, spune saga, toate orașele și cetățile i s-au predat fără luptă; s-a scăldat în Iordan, după obiceiul pelerinilor, și a dat daruri bogate la Sfântul Mormânt. Nicio sursă bizantină sau arabă nu confirmă acest drum, iar Ierusalimul acelor ani era sub stăpânire fatimidă, nu bizantină: motiv suficient să tratăm episodul ca pe o poveste spusă la curtea din nord, nu ca pe o cucerire reală.

Ce spune saga

„A plecat, războinicul viteaz și curajos, la Ierusalim, mormântul sfânt, și în interiorul țării, ca s-o aducă sub stăpânirea grecilor; iar prin teroarea numelui lui, țara a intrat sub puterea lui, fără să fie nevoie de foc și sabie ca să se supună cuvântului lui.”

În saga

„Harald Put in Prison”; „King Olaf's Miracle and Blinding the Greek Emperor”

Pe hartă

1.450 kmcel puțin, prin locurile numite

Un amănunt

o galeră s-a rupt chiar pe lanț; a lui Harald l-a trecut, prin greutatea oamenilor mutată dintr-o parte în alta

Când a aflat că Magnus, nepotul lui de frate, ajunsese rege și al Norvegiei, și al Danemarcei, Harald a vrut să se întoarcă acasă și a renunțat la comanda din solda grecilor. Împărăteasa Zoe s-a înfuriat și l-a acuzat că a deturnat avutul imperial strâns în campanii. Saga adaugă și o poveste de dragoste: Harald ar fi cerut-o pe Maria, nepoata de frate a lui Zoe, iar împărăteasa l-a refuzat; printre vareg circula chiar zvonul că Zoe însăși îl voia de soț și că de-asta se supărase pe plecarea lui. Constantin Monomahul era acum împărat alături de ea. Din porunca lui, Harald a fost arestat și dus la închisoare.

Saga povestește că, în drum spre închisoare, sfântul Olaf i s-a arătat lui Harald și i-a promis ajutor. Noaptea următoare, o femeie de neam, vindecată cândva de o boală tot prin sfântul Olaf, a coborât pe scări în celulă și i-a scos afară pe Harald și pe cei doi tovarăși ai lui, Haldor și Ulf. Ajunși liberi, Harald și oamenii lui s-au înarmat, s-au dus la palatul unde dormea împăratul, l-au luat prizonier și i-au scos amândoi ochii. Versurile poeților care au scris despre asta îi atribuie fapta chiar lui Harald, nu unui general sau unui conte oarecare.

În aceeași noapte, Harald și oamenii lui au luat-o cu forța pe Maria din casa unde dormea și au coborât la galerele varegilor. Au ajuns la locul unde un lanț de fier era întins peste strâmtoare, ca să oprească vasele. Harald a poruncit vâslașilor să tragă din răsputeri, iar restul oamenilor să alerge la pupa fiecărei galere. Corăbiile au urcat pe lanț; când nu mai puteau înainta, Harald a poruncit tuturor să alerge la proră. Galera lui s-a rostogolit peste lanț și a trecut dincolo; cealaltă a rămas înțepenită pe lanț și s-a rupt în două. Înainte să părăsească țărmul, Harald a trimis-o pe Maria înapoi la Constantinopol, cu vorbă pentru mătușa ei, împărăteasa: să vadă cât de puțină putere avusese asupra lui.

Ce spune saga

„Din aurul strălucitor care împodobește mâna, regele a căpătat destul în țara aceasta; dar marele ei împărat, în luptă, a fost orbit pe viață.”

În saga

„King Harald's Marriage”; „Treaty Between Harald and Svein Broken”

Pe hartă

2.290 kmcel puțin, prin locurile numite

Un amănunt

o secure a rămas înfiptă în bucata de lemn din locul unde ar fi trebuit să doarmă Harald

A ieșit din Constantinopol spre Marea Neagră, apoi a navigat spre nord, de-a lungul coastei, compunând pe drum șaisprezece cântece care se terminau toate la fel: că, oricâtă podoabă de aur ar purta, tot nu era drag inimii reginei ruse. O numea pe Elisabeta, fiica lui Iaroslav, pe care încă n-o ceruse în căsătorie. La Novgorod, Iaroslav l-a primit din nou cu bunăvoință și i-a dat în păstrare toată averea pe care Harald o trimisese din Constantinopol, o avere, spune saga, „așa cum niciun om din țările nordice n-a mai avut vreodată”.

În aceeași iarnă, Iaroslav i-a dat lui Harald-o pe fiica lui Elisabeta, numită de nordici Ellisif, de soție. Primăvara, Harald a plecat din Novgorod spre Aldeigjuborg, unde a luat corăbii, și de acolo spre Suedia, ajungând la Sigtuna. L-a găsit acolo pe Svein Ulfson, fugit cu un an înainte de la regele Magnus al Norvegiei; cei doi s-au legat prin jurământ de prietenie.

Împreună, Harald și Svein au pustiit Seelanda și Fyenul cu flotele lor, au ars Roskilde și au dus femei robite la corăbii. Regele Magnus a strâns oaste împotriva lor, dar oamenii lui Harald au propus în secret o înțelegere: jumătate din Norvegia și jumătate din averea mișcătoare a fiecăruia, în schimbul păcii cu Magnus.

Într-o seară, la masă, Svein l-a întrebat pe Harald ce avere prețuiește mai mult dintre toate. Steagul lui, Pustiitorul de Țară, a răspuns Harald: se spune că întotdeauna câștigă cel înaintea căruia e purtat acel steag. Svein a răspuns tăios că va crede asta abia după trei bătălii câștigate împotriva lui Magnus, apoi a lăsat să se înțeleagă că Harald obișnuiește să respecte doar acele înțelegeri care îi convin. În noaptea aceea, Harald și-a schimbat locul de culcare din instinct și a lăsat o bucată de lemn în locul lui. La miezul nopții, o barcă a tras lângă corabie, un om a intrat și a lovit cu securea exact acolo unde ar fi trebuit să doarmă regele. Harald și oamenii lui au ridicat tabăra în tăcere și au vâslit toată noaptea spre Magnus, cu care s-a împăcat.

Ce spune saga

„Cea mai frumoasă încărcătură pe care-a purtat-o vreo corabie, din depărtatul țărm răsăritean al Rusiei, viteazul Harald o aduce spre casă: aur, și o faimă pe care încă o cântă poeții.”

În saga

„Of King Harald Sigurdson”; „King Magnus the Good's Death”

Pe hartă

400 kmcel puțin, prin locurile numite

Un amănunt

aproape douăzeci de ani de război cu Danemarca, fără s-o cucerească vreodată

Harald și Magnus au domnit împreună o singură iarnă. Magnus a visat că i se arăta tatăl lui, sfântul Olaf, care îl întreba dacă vrea să-l urmeze în moarte sau să fie un rege puternic și să comită o faptă pe care n-avea s-o poată răscumpăra niciodată. Magnus a răspuns că lasă alegerea pe seama tatălui său, iar acesta a ales pentru el moartea. Magnus a murit curând după aceea, în 1047, plâns de tot poporul. Un sfetnic al lui, Einar Tambaskelfer, a refuzat să-l urmeze pe Harald în lupta pentru Danemarca, socotind mai de datorie să ducă trupul regelui mort acasă, la Nidaros, lângă mormântul sfântului Olaf. Harald s-a întors și el în Norvegia, unde a fost proclamat rege peste toată țara.

Aproape douăzeci de ani a purtat război cu Svein Ulfson, acum rege al Danemarcei, fostul lui aliat din tinerețe: pustiiri de o parte și de alta, o bătălie mare pe râul Nis, împăcări urmate de reluarea luptei. N-a cucerit niciodată Danemarca. Chiar acest eșec avea să cântărească în decizia lui din 1066: un vizitator din Anglia i-a amintit că luptă de cincisprezece ani pentru o țară vecină și refuză o coroană care, spunea el, „stă deschisă” în fața lui.

În Norvegia, Harald și-a impus autoritatea în fața marilor șefi de clan, inclusiv împotriva aceluiași Einar Tambaskelfer, ucis mai târziu din porunca lui. Contemporanii îl numeau aspru, „Hardrada”, adică „cel cu sfat greu”, un nume care i-a rămas de-a lungul secolelor mai bine decât numele lui de botez. Saga își face singură socoteala vârstei: avea cincizeci de ani când a căzut, spune ea, și trăise treizeci și cinci de ani de la Stiklestad încoace, „fără să scape vreodată de grijă și de război”.

Ce spune saga

„Regele Harald n-a fugit niciodată din luptă, dar încerca adesea căi șirete de scăpare atunci când avea de-a face cu o superioritate mare de forțe.”

În saga

„Battle at Scarborough”; „The Battle at the Humber”

Pe hartă

1.560 kmcel puțin, prin locurile numite

Un amănunt

a căzut de pe cal la trecerea în revistă a oștii, chiar în fața rivalului care nu l-a recunoscut

Regele Eduard Mărturisitorul a murit în ianuarie 1066, iar Harald Godwinson, cumnatul lui, a fost încoronat rege al Angliei. Fratele lui, contele Toste, alungat din funcție și exilat, a ajuns la curtea lui Harald Sigurdson, în Viken, și l-a convins să încerce cucerirea Angliei: „ai luptat cincisprezece ani pentru Danemarca și nu vrei să iei Anglia, care stă deschisă în fața ta?” Harald a chemat la arme jumătate din bărbații Norvegiei.

Flota s-a strâns la Solund, aproape două sute de corăbii, după socoteala oamenilor din vremea aceea. Înainte de plecare, mai mulți oameni din oastea lui au visat vise sumbre: o vrăjitoare care mâna corăbiile spre vest, o alta care hrănea un lup cu trupuri omenești, iar lui Harald însuși i s-a arătat în vis fratele lui, sfântul Olaf, care i-a cântat că moartea îi e aproape.

Flota a trecut prin Shetland și Orkney, unde Harald a lăsat-o pe regina Ellisif și pe cele două fiice ale lor. A debarcat la Cleveland, apoi la Scarborough, unde orașul a refuzat să se predea: oamenii lui au aprins un rug pe un deal și au aruncat lemnele arzând peste acoperișurile de stuf ale orașului, casă după casă, până a luat foc tot orașul.

Flota a urcat pe Humber și pe Ouse, iar la sud de York, contele Morukare și fratele lui, contele Valthiof, au ieșit în întâmpinare cu o oaste mare. Harald și-a subțiat înadins linia lângă un șanț, iar când englezii au înaintat crezând că norvegienii dau înapoi, steagul Pustiitorul de Țară a dat semnalul atacului. Șanțul s-a umplut de morți atât de deplin, încât norvegienii au putut trece peste el fără să-și ude picioarele. Contele Morukare a căzut acolo.

Ce spune saga

„El i-a spus și asta: îi va da șapte picioare de pământ englezesc, sau cu atât mai mult cu cât e mai înalt decât alți oameni.”

În saga

„Fall of King Harald”; „Fall of King Harald Godwinson”

Pe hartă

10 kmcel puțin, prin locurile numite

Un amănunt

un singur nordic a ținut podul de unul singur, până a fost ucis dintr-o barcă de dedesubt

După victorie, orașul York s-a predat, iar norvegienii au primit ostatici pentru duminică. Chiar în seara aceea, fără știrea lor, Harald Godwinson a intrat în oraș pe furiș, cu toată oastea lui, venită dinspre sud în marș forțat.

Luni, pe o zi neobișnuit de caldă și senină, norvegienii au coborât la mal lăsând armurile pe corăbii, înarmați doar cu scuturi, coifuri și sulițe. Un nor de praf s-a arătat pe drumul dinspre York. Harald l-a întrebat pe Toste cine ar putea fi; contele a răspuns că poate sunt rude venite să ceară pace. Un călăreț s-a apropiat și i-a oferit lui Toste o treime din regat, alături de fratele lui; pentru Harald Sigurdson, doar șapte picioare de pământ englezesc. Toste a refuzat. Abia după ce călărețul a plecat, Toste i-a spus lui Harald că omul acela fusese chiar Harald Godwinson.

Norvegienii s-au strâns într-un cerc lung, cu scuturile lipite, cavaleria engleză izbindu-se de el val după val, fără să-l poată sparge. Când o parte a liniei a urmărit un atac ce părea să dea înapoi, cercul s-a rupt, iar călăreții englezi au înconjurat grupul rămas descoperit. Harald s-a aruncat în vâltoarea luptei fără coif, lovind cu ambele mâini, până a fost lovit de o săgeată în gât. A murit pe loc. Lupta s-a oprit o vreme; Harald Godwinson a oferit pace fratelui său Toste și viață norvegienilor rămași, dar aceștia au refuzat să se predea. Spre seară, Eystein Orre a sosit în fugă de la corăbii cu întăriri epuizate de drum, care au luptat până și-au aruncat zalele de pe ei, prea obosiți să se mai apere, murind fără nicio rană, doar de istovire.

Fiul lui Harald, Olaf, a primit voie să plece acasă cu corăbiile rămase. Nouăsprezece zile mai târziu, la Hastings, a căzut și Harald Godwinson, în lupta cu ducele William al Normandiei. Saga însăși leagă cele două morți printr-o singură propoziție.

Ce spune saga

„A fost a nouăsprezecea zi după căderea regelui Harald Sigurdson.”