mariuscomper.ukDeutschEnglish

Mittelberg, lângă Nebra · Saxonia-Anhalt, Germania · în jurul anului 1600 î.Hr.

Discul ceresc de la Nebra și privirea de pe Mittelberg

Locul descoperirii, pe Mittelberg, și orizontul lui până la vârful Brocken, la 85 de kilometri, din date de relief. Soarele stă acolo unde apunea la solstițiul de vară din jurul anului 1600 î.Hr. Metalul e ce s-a găsit, lumina e calcul, creta e dedusă.

La text

Vederea 3D are nevoie de WebGL. Explicațiile sunt mai jos, în text.

Vederea 3D are nevoie de WebGL. Explicațiile sunt mai jos, în text.

Trage ca să privești în jur. Rotița sau două degete pentru zoom.

Discul ceresc și locul unde a fost găsit

Găsit, calculat, dedus

  • Găsitbronzul și aurul păstrate ale discului
  • Calculatsoarele, luna și stelele din jurul anului 1600 î.Hr. și unghiurile de la orizont, desenate cu lumină
  • Deduspărți pierdute ale discului, știute doar din șanțuri și radiografii, desenate cu cretă

Orizontul văzut de pe Mittelberg

Mittelberg, în centrul Germaniei, are 252 de metri și e azi împădurit. Pe 4 iulie 1999, doi căutători ilegali de comori au scos aici discul; locul descoperirii a rămas liber. Lângă el stă un turn de observație de 30 de metri, înclinat cu 10°, a cărui fantă verticală marchează direcția gândită spre vârful Brocken.

Privirea spre vest de pe Mittelberg, spre Kyffhäuser.
Privirea spre vest de pe Mittelberg, spre Kyffhäuser. Foto: Michael Köhler, CC BY 4.0, Wikimedia Commons

Imaginea se sprijină pe date de relief: aproape de deal, pe modelul de teren al landului Saxonia-Anhalt (o rețea de 5 metri, fără vegetație); mai departe, pe modelul Copernicus, până la 118 kilometri. Curbura Pământului și refracția sunt incluse, ca munții să stea la orizont la înălțimea la care i-ar vedea ochiul.

La solstițiul de vară din jurul anului 1600 î.Hr., ultima margine a soarelui dispare în model în spatele munților Harz la 311,5°. Brockenul e la 312,8°. Soarele apunea deci la 1,3° în stânga lui, nu în spatele lui. În 2003, Wolfhard Schlosser a numit masivul Harz, cu Brockenul, drept direcția apusului; în același număr de revistă, Harald Meller a scris că soarele apune pe 21 iunie în spatele Brockenului, iar muzeul din Halle susține asta în continuare. Jurnalistul științific Dirk Lorenzen a estimat diferența la circa 2°, în 2021, la radioul Deutschlandfunk; materialul lui din 2022 arăta o abatere și pentru epoca bronzului.

În model, vârful Brocken e la 0,27° deasupra orizontalei, iar culmea din fața lui, la circa 49 de kilometri, ajunge la 0,19°. Vârful o depășește cu doar circa 0,08°. Dacă era pădure între ele, nu știe nimeni. Pe la 1 mai, soarele apune în model la 295,7°, la 0,1° de Kulpenberg, în dealurile Kyffhäuser (295,8°), vârf pe care muzeul îl numește pentru această zi.

Surse

Se potrivesc arcele cu orizontul?

Pentru arcele orizontului de pe disc, Harald Meller dă 82,7°. Theodor Schmidt-Kaler a găsit în medie 82,63° pentru un arc și 81,88° pentru celălalt. Citirea obișnuită: capetele arcelor marchează direcțiile în care soarele răsare și apune la cele două solstiții.

De pe Mittelberg, cu orizontul de teren modelat și înclinația axei Pământului calculată pentru anul 1600 î.Hr. (23,88°), direcțiile apusurilor de la solstițiul de iarnă (230,1°) și de vară (311,5°) sunt la 81,4° una de alta. Cu circa 1,3° mai puțin decât unghiul dat de Meller. Cu înclinația de azi, mai mică, același model ar da 79,6°.

Asta nu dovedește că discul a fost făcut sau folosit pe Mittelberg. Unghiurile apropiate arată doar că arcele se potrivesc unui loc de la această latitudine.

Surse

Cinci faze, un singur disc

Discul are 31–32 de centimetri în diametru și cântărește circa 2,05 kilograme. După muzeu, are cam 4,5 milimetri grosime la mijloc și cam 1,5 la margine. Bronzul e cam 97 la sută cupru și 2,6 la sută staniu. După urmele de elemente și izotopii de plumb, cuprul vine din zona minieră Mitterberg, lângă Bischofshofen, în landul austriac Salzburg.

Discul ceresc original: modelul după care e făcută imaginea de sus.
Discul ceresc original: modelul după care e făcută imaginea de sus. Foto: Anagoria, CC BY 3.0, Wikimedia Commons

Muzeul deosebește cinci faze. La început, discul poartă o foaie rotundă de aur, o seceră de lună și 32 de stele. Apoi se adaugă cele două arce: cel din dreapta stă peste locurile a două stele mai vechi; în stânga, o bucată dintr-o stea a rămas în șanț, iar una nouă stă mai spre interior. Urmează arcul de aur citit drept barcă, din alt aur; Meller admite și ordinea inversă a bărcii și a arcelor. Apoi marginea e perforată; reconstituirea arată 39 de găuri, unele chiar prin barcă. La urmă, lipsește arcul din stânga.

Aurul motivelor vechi are cam 79 la sută aur și 21 la sută argint; barca, circa 86 la sută aur. După urmele de elemente, foaia rotundă seamănă cel mai bine cu aurul de râu din Carnon, în Cornwall.

În imagine, tot ce stă azi pe disc e desenat în metal. Ce se știe doar din șanțuri și radiografii, cele două stele acoperite, restul stelei mutate și arcul pierdut din stânga, e cretă. Locul exact al stelelor acoperite e estimat.

Surse

Pleiadele și regula lunii intercalate

Douăsprezece luni lunare sunt împreună cu circa unsprezece zile mai scurte decât un an solar. Ca lunile să rămână în pas cu anotimpurile, trebuie adăugată o lună cam la fiecare trei ani. Rahlf Hansen și Christine Rink citesc secera lată de lângă cele șapte stele ca pe un memento pentru asta. Ei trimit la culegerea babiloniană MUL.APIN: după citirea lor a unui pasaj deteriorat, anul rămâne fără lună intercalată dacă prima seceră vizibilă stă lângă Pleiade; dacă luna ajunge lângă ele abia în a treia zi a lunii, se adaugă o lună.

Imaginea arată două seri calculate din februarie și martie 1600 î.Hr., în calendarul gregorian extins înapoi. Pe 20 februarie, o seceră de 3,9 zile stă la 3,6° de Pleiade, amândouă sus pe cer. Pe 19 martie, secera are 1,2 zile; luna e la 4,3°, iar Alcyone, cea mai strălucitoare stea a Pleiadelor, la 3,4° deasupra orizontului matematic.

Interpretarea e disputată. Susanne M. Hoffmann crede că alegerea tocmai a acestei reguli din MUL.APIN merge prea departe. Manfred Feller și Johannes Koch se îndoiesc că Pleiadele se vedeau destul de sigur primăvara la Nebra. Paul Gleirscher citește imaginea ca pe o reprezentare a anotimpurilor, a semănatului și a recoltei. Că regula a ajuns din Mesopotamia în Europa Centrală nu e dovedit.

Surse

Jaful, confiscarea și disputa despre vârstă

Pe 4 iulie 1999, Henry Westphal și Mario Renner au scos discul și piesele atribuite lui: două săbii de bronz decorate cu aur, două topoare, o daltă și două spirale de braț. Pe 23 februarie 2002, arheologul landului, Harald Meller, s-a dat drept cumpărător la hotelul Hilton din Basel; poliția din Basel a confiscat discul, o sabie și un topor.

Muzeul datează îngroparea tezaurului în jurul anului 1600 î.Hr., după tipul săbiilor și al topoarelor și după datarea cu radiocarbon a unei bucăți de scoarță de mesteacăn dintr-un mâner de sabie. Datarea discului presupune că a fost îngropat odată cu celelalte piese. Cât de vechi era atunci, nu știe nimeni.

În 2020, Rupert Gebhard și Rüdiger Krause s-au îndoit că discul ține de celelalte piese și că vine din groapa jefuitorilor de pe Mittelberg; după comparații între imagini, l-au datat în mileniul I î.Hr. Ernst Pernicka, Harald Meller și colegii lor au răspuns în același an cu datele din groapă, pământul de pe disc și de pe o sabie și analizele metalului. Muzeul și studiul metalurgic din 2024 rămân la epoca bronzului timpuriu; contestările continuă.

Surse

Cât de exact e

Terenul: aproape de deal, modelul DGM5 al landului Saxonia-Anhalt (rețea de 5 metri, terenul fără vegetație); unde lipsesc datele și mai departe, Copernicus GLO-30 până la 118 kilometri, un model de suprafață care, unde e pădure, măsoară coroanele. Terenul include curbura Pământului și coeficientul obișnuit de 0,13 pentru refracția de lângă sol.

Soarele: înclinația axei Pământului pentru anul 1600 î.Hr. e de 23,88° (seria lui Laskar). Direcția apusului e unghiul la care marginea de sus a soarelui, cu refracție, atinge orizontul calculat. Observatorul: pe vârf, la 252,2 metri, cu ochii la 1,66 metri. Alte ipoteze despre refracție mută valorile cu câteva zecimi de grad.

Stelele și luna: Yale Bright Star Catalogue până la magnitudinea 5,8, cu mișcarea proprie pe 3.600 de ani și precesia; luna și soarele cu Astronomy Engine. Pentru date atât de vechi, rotația Pământului (ΔT) e nesigură cu câteva ore, ceea ce poate muta luna față de Pleiade cu câteva grade; imaginea celor două seri rămâne.

Discul: pozițiile și contururile soarelui, secerii, stelelor, arcelor și bărcii urmează o fotografie din domeniul public făcută de Anagoria, de pe Wikimedia Commons; modelul e scalat la 31,6 centimetri, grosimea urmează datele muzeului. Pozițiile celor două stele acoperite și a restului de stea din șanțul stâng sunt estimate. Culoarea bronzului dinainte de îngropare nu se cunoaște.

Vegetația: pentru epoca bronzului, imaginea presupune un vârf fără copaci, cu pajiște; stejarii de la marginea poienii sunt tot presupuși. Movila de pământ care se vede azi reface o parte din valul din epoca fierului și de aceea lipsește.

Surse