Timp de un secol, jumătate din fiecare film a fost întuneric

Bobina 1 · Iluzia

Pe ecran nu s-a mișcat niciodată nimic

Un film e un șir de fotografii nemișcate. În sala de cinema, fiecare stătea nemișcată în fața lămpii, apoi lumina era oprită cât timp următoarea era trasă la locul ei, iar spectatorii vedeau un galop, un sărut sau un tren. Mișcarea nu a fost niciodată pe ecran. Se petrecea în cel care privea.

Două lucruri diferite, în ochi și în creier, fac asta posibil. Primul e mișcarea aparentă: arată o lumină într-un loc, apoi o lumină alături, iar la intervalul potrivit vezi o singură lumină care se mută. Psihologul Max Wertheimer a publicat experimentele clasice în 1912. Încearcă: luminile de mai jos doar se aprind și se sting.

Al doilea e fuziunea pâlpâirii. O lumină care se aprinde și se stinge destul de repede pare continuă. Cât de repede depinde de strălucire: cu cât lumina e mai puternică, cu atât e nevoie de o frecvență mai mare (legea Ferry–Porter). La strălucirea obișnuită a unui ecran de cinema, arătarea fiecăruia dintre cele 24 de cadre de două ori, adică 48 de impulsuri de lumină pe secundă, era de regulă suficientă ca pâlpâirea să nu se mai vadă. O singură arătare pe cadru nu era.

Aproape tot secolul al XX-lea, manualele au explicat ambele fenomene prin „persistența retiniană”. Imaginile remanente de pe retină există, dar nu ele transformă un șir de cadre în mișcare: o imagine remanentă ar încețoșa cadrele succesive, nu le-ar pune în mișcare. Joseph și Barbara Anderson au argumentat în 1993 împotriva explicației din manuale. Ea a rămas în multe istorii ale filmului.

Bobina 2 · 1833

Primul obturator a fost un șir de fante

Într-o scrisoare datată 21 ianuarie 1833, fizicianul belgian Joseph Plateau a descris un disc cu desene care prindea viață când îl învârteai în fața unei oglinzi și te uitai prin fantele tăiate pe margine. Matematicianul austriac Simon Stampfer a construit, independent, același aparat în același an. Discul de mai jos e unul de-al lui Stampfer, tipărit la Viena în 1833.

Învârtit la vedere, discul e o pată. Văzut printr-o fantă, fiecare față apare o clipă în același loc, apoi cartonul negru dintre fante ascunde rotirea, apoi apare fața următoare. Întunericul nu e un defect al jucăriei. E chiar ceea ce o face să funcționeze.

În ianuarie 1834, William Horner a descris un tambur cu fante, numit daedaleum, la care se puteau uita mai mulți oameni deodată. A devenit produs abia după 30 de ani, când William E. Lincoln l-a brevetat ca zootrop, în 1867, iar Milton Bradley l-a vândut.

Bobina 3 · 1878

Un cal a lămurit ce desenaseră pictorii greșit

Pictorii arătau de mult caii în galop cu toate cele patru picioare întinse, cele din față înainte și cele din spate înapoi. Pe 19 iunie 1878, la ferma de cai a lui Leland Stanford din Palo Alto, Eadweard Muybridge a așezat 12 aparate de fotografiat lângă o pistă, fiecare declanșat de un fir atunci când iapa Sallie Gardner trecea în fugă.

Fotografiile au arătat că un cal în galop chiar se desprinde de pământ cu toate patru copitele, dar numai cu picioarele strânse sub burtă, niciodată întinse. Rulează cadrele cu ce viteză vrei; cadrele marcate cu roșu sunt cele în care calul e în aer.

O poveste des repetată spune că Stanford a comandat fotografiile ca să câștige un pariu de 25.000 de dolari. Nu s-a găsit nicio dovadă din epocă a vreunui pariu; Stanford creștea și antrena cai de trap și voia să le înțeleagă mersul.

Aparatele lui Muybridge au făcut o serie, nu un film: 12 plăci prin 12 obiective. În 1882, fiziologul francez Étienne-Jules Marey a construit o pușcă fotografică ce făcea 12 imagini pe secundă printr-un singur obiectiv. În octombrie 1888, Louis Le Prince a filmat câteva secunde într-o grădină din Leeds, cu aproximativ 12 cadre pe secundă, cu o cameră cu un singur obiectiv; în 1890 s-a urcat într-un tren spre Paris și nu a mai fost văzut niciodată.

În laboratorul lui Thomas Edison, cea mai mare parte a proiectării i-a revenit lui William Kennedy Laurie Dickson. Kinetoscopul lor era un dulap cu vizor: câte un singur om se uita la o buclă de peliculă. Prima sală de kinetoscoape s-a deschis la 1155 Broadway, în New York, pe 14 aprilie 1894. Edison pretindea în 1891 o viteză de 46 de cadre pe secundă; în practică, aparatele mergeau cu 30 până la 40.

Bobina 4 · 1895

Primul spectacol Lumière cu bilet a început cu muncitori ieșind dintr-o fabrică

Frații Lumière din Lyon, care conduceau o mare fabrică de plăci fotografice, au construit o mașină cu trei întrebuințări. Cinématographe-ul era cameră de filmat, aparat de copiat și, cu o lanternă în spate, proiector. Era destul de ușor ca să fie cărat, se învârtea cu mâna și mergea cu 16 cadre pe secundă: două ture de manivelă în fiecare secundă.

Pe 28 decembrie 1895, în Salon Indien, la subsolul cafenelei Grand Café de pe boulevard des Capucines din Paris, frații Lumière au cerut un franc pentru zece filme de sub un minut fiecare. Numărul dat de obicei e de 33 de spectatori plătitori. Cinematograful nu s-a născut într-o singură seară. Numai în 1895, frații Lumière își arătaseră aparatul unei societăți industriale din Paris pe 22 martie; din 20 mai, frații Latham proiectau filme cu meciuri de box pentru public plătitor la New York, cu aparatul lor Eidoloscope; pe 1 noiembrie, Max și Emil Skladanowsky au proiectat filme la Berlin, cu Bioskop-ul lor, ca număr într-un spectacol de varietăți. Spectacolul din decembrie contează prin ce a urmat: în mai puțin de un an, Cinématographe-ul ajunsese în orașe din toată lumea.

Panica ce nu a avut loc

Sosirea unui tren în gara La Ciotat nu a fost în primul program; a fost proiectat din ianuarie 1896. Povestea spectatorilor care țipă și fug din calea trenului apare în multe istorii. Când istoricul Martin Loiperdinger a căutat dovezi, în 2004, nu a găsit nicio relatare din epocă despre vreo panică. E o poveste repovestită mai târziu, care a devenit mitul fondator al cinematografului.

București, primăvara lui 1896

Cinématographe-ul a ajuns la București cinci luni mai târziu. Prima proiecție a avut loc în clădirea ziarului L'Indépendance Roumaine de pe Calea Victoriei, organizată de impresarul Edwin Schürmann, cu zece filme, printre care și trenul de la La Ciotat. E datată 27 mai 1896 pe stil vechi (8 iunie pe stil nou). O cronică datată 27 mai descrie spectacolul ca fiind din „seara trecută”, așa că s-ar putea să fi avut loc cu o zi mai devreme. Nu se știe cine a învârtit manivela: un studiu al lui Marian Țuțui din 2024 cântărește cinci candidați.

Doi ani mai târziu, neurologul Gheorghe Marinescu a început să-și filmeze pacienții la spitalul Pantelimon, împreună cu operatorul Constantin M. Popescu, între 1898 și 1901, ca să studieze cum le schimba boala felul de a merge. A publicat cadre din filme în revista pariziană La Semaine médicale începând din 1899. Sunt printre primele filme medicale din lume.

Bobina 5 · Proiectorul

De unde venea întunericul

Cum funcționează un proiector de 35 mm

Un film nu poate fi proiectat cât timp se mișcă, altfel imaginea se întinde pe ecran. De aceea proiectorul îl mută în smucituri. În spatele ferestrei de proiecție, un știft de pe o roată care se învârte intră în fanta unei roți cu patru brațe, crucea de Malta, și o rotește cu un sfert de tură; crucea învârte un tambur dințat care trage pelicula în jos cu exact un cadru, patru perforații. Apoi știftul iese din fantă, iar pelicula stă pe loc până la tura următoare.

Cât timp pelicula se mișcă, o paletă rotativă trebuie să acopere obiectivul. La un model obișnuit, tragerea peliculei durează un sfert din timpul fiecărui cadru: cam 10 miimi de secundă din 42, la 24 de cadre pe secundă. O singură paletă ar lăsa ecranul luminat trei sferturi din timp, dar cu 24 de sclipiri pe secundă, care pâlpâie. De aceea proiectoarele aveau o a doua paletă, care întrerupe lumina încă o dată la jumătatea fiecărui cadru, dublează numărul de sclipiri la 48 și aduce întunericul la jumătate.

Un brevet Kodak din 2001 pentru un mecanism de proiector o spune direct: cu obturatorul obișnuit cu două palete, „aproximativ 50% din lumina disponibilă se pierde la fiecare cadru”. Filmele mute, proiectate cu aproximativ 16 cadre pe secundă, aveau nevoie de trei palete ca să ajungă la 48 de sclipiri, iar un obturator cu trei palete pierdea cel puțin 54 la sută din lumină. Când sunetul a fixat viteza la 24, două palete au dat aceleași 48 de sclipiri cu o pierdere mai mică. Unele obturatoare de mai târziu au avut palete reduse la aproximativ 40 la sută. Niciunul nu s-a putut lipsi de întuneric, fiindcă ascundea tragerea peliculei și oprea pâlpâirea.

Un film de două ore înseamnă 172.800 de cadre pe aproximativ 3,3 kilometri de peliculă, iar fiecare cadru stătea în fereastra de proiecție a 24-a parte dintr-o secundă. La un proiector cu două palete, obturatorul a oprit lumina cam o oră din cele două, iar spectatorii nu au observat.

Bobina 6 · Viteza

Filmele mute nu aveau o viteză fixă

Primele camere și proiectoare se învârteau cu mâna, așa că viteza era cea pe care o dădea operatorul. Filmele mute au fost turnate și proiectate cu aproximativ 14 până la 24 de cadre pe secundă și au devenit tot mai rapide în anii 1920. D. W. Griffith le trimitea operatorilor de proiecție instrucțiuni care corespund unei viteze de 16 până la 19 cadre pe secundă pentru filmele lui din 1914. „Cele 16 cadre pe secundă ale epocii mute” sunt o simplificare de mai târziu.

Ia manivela. Filmul din dreapta merge cu viteza cu care învârți.

Sunetul a pus capăt acestei libertăți. O voce redată puțin prea repede se subțiază, iar o coloană sonoră tipărită pe peliculă cere ca pelicula să se miște cu viteză constantă. Spre sfârșitul anilor 1920, industria s-a oprit la 24 de cadre pe secundă, probabil ca viteza cea mai mică la care primele coloane sonore optice sunau acceptabil. Toate numerele de mai departe din această poveste decurg din alegerea aceasta.

Bobina 7 · Sunetul

The Jazz Singer e în cea mai mare parte un film mut

Warner Bros. a prezentat pe 6 august 1926 filmul Don Juan, cu muzică de orchestră înregistrată și efecte sonore, redate de pe discuri sincronizate cu proiectorul. The Jazz Singer, care a avut premiera pe 6 octombrie 1927, e ținut minte ca primul film vorbit, dar e în mare parte mut, cu intertitluri. Are cântece sincronizate și cam două minute de replici, improvizate, se pare, de Al Jolson, printre care „Wait a minute, wait a minute, you ain't heard nothin' yet!” („Stați puțin, stați puțin, încă n-ați auzit nimic!”). Primul lungmetraj vorbit în întregime, Lights of New York, a urmat în 1928.

Discurile au fost înlocuite de sunetul tipărit chiar pe peliculă, lângă imagini. Într-o coloană sonoră cu arie variabilă, unda sonoră e o dungă transparentă de lățime schimbătoare. Un fascicul constant o traversează și cade pe o fotocelulă, iar lumina care trece devine curentul care pune în mișcare difuzoarele.

Cititorul de sunet nu poate sta în fereastra de proiecție, unde pelicula pornește și se oprește de 24 de ori pe secundă; are nevoie de peliculă care curge uniform. De aceea sunetul e tipărit înaintea imaginii lui, cu 21 de cadre pe pelicula standard de 35 mm, și e citit mai departe pe traseul peliculei.

Bobina 8 · Culoarea

Technicolor făcea culoare din trei negative alb-negru

Primele culori au fost adăugate cu mâna, cadru cu cadru, sau cu șabloane. Procedeul Technicolor cu trei pelicule, folosit prima dată în desenul animat al lui Walt Disney Flowers and Trees (30 iulie 1932), a pus culoarea în cameră. O prismă din spatele obiectivului despărțea lumina în două: un fascicul expunea negativul pentru verde, celălalt două pelicule lipite față în față, una pentru albastru și una pentru roșu. Trei negative alb-negru, câte unul pentru fiecare culoare. Primul lungmetraj filmat în întregime așa a fost Becky Sharp, cu premiera pe 13 iunie 1935; scurtmetrajul La Cucaracha apăruse cu un an înainte.

Pentru copie, fiecare negativ devenea o matriță care tipărea un singur colorant: negativul pentru roșu tipărea cyan, cel pentru verde tipărea magenta, cel pentru albastru tipărea galben. Unde lipsește un colorant, lipsește și culoarea lui. Oprește straturile sau deplasează stratul magenta, ca la o copie tipărită strâmb.

Bobina 9 · Ecranul lat

Televizorul a lățit ecranul

În 1932, Academia americană de film a fixat cadrul la o lățime de 1,37 ori mai mare decât înălțimea, o formă apropiată de cea a cadrului mut după ce coloana sonoră i-a luat o fâșie. Televiziunea a folosit aproape aceeași formă. Apoi televizorul s-a răspândit: 9 la sută din gospodăriile americane aveau unul în 1950, iar 64,5 la sută în 1955.

Cinematograful a răspuns cu lățimea. This Is Cinerama a avut premiera pe 30 septembrie 1952, proiectat de trei aparate pe un ecran curb. În 1953, The Robe a lansat CinemaScope: un obiectiv comprima o imagine lată pe pelicula obișnuită de 35 mm, iar alt obiectiv o decomprima pe ecran, de 2,55 ori mai lată decât înaltă, cu patru piste de sunet magnetic. Cadrul a fost apoi redus la 2,35 ca să facă loc unei coloane sonore optice. Alege o formă.

Bobina 10 · Digitalul

Apoi ecranul nu s-a mai înnegrit

Toy Story (22 noiembrie 1995) a fost primul lungmetraj făcut în întregime pe calculator, dar a ajuns în săli pe peliculă. Filmele au început să fie turnate cu camere digitale la începutul anilor 2000; Star Wars: Episodul II (2002) a fost primul mare lungmetraj al unui studio de la Hollywood filmat în întregime cu o astfel de cameră. Specificația tehnică a studiourilor pentru cinematograful digital a fost publicată pe 20 iulie 2005.

Un proiector digital nu are peliculă de tras și nici obturator. La modelul DLP, cel mai răspândit, fiecare pixel e o oglindă microscopică ce se înclină spre obiectiv sau în altă parte de mii de ori pe secundă, iar lumina nu se oprește niciodată pentru schimbarea cadrului. Înțelegerea care făcuse cinematograful posibil din 1895, mișcare plătită cu întuneric, nu mai era necesară.

Schimbarea a fost rapidă. La sfârșitul lui 2013, peste 80 la sută din ecranele lumii erau digitale, iar la sfârșitul lui 2014, 89,8 la sută. La sfârșitul lui 2013, Paramount a făcut din Anchorman 2 ultima lansare obișnuită pe peliculă de 35 mm în Statele Unite, trecându-și marile lansări pe digital. Pelicula nu a dispărut cu totul: studiourile au mai făcut copii pentru regizorii care le-au cerut și pentru lansări speciale.

O parte din întuneric a rămas. Un sistem 3D cu un singur proiector alternează imaginile pentru ochiul stâng și cel drept, de 144 de ori pe secundă, așa că fiecare ochi își vede imaginea doar cam jumătate din timp. Câțiva regizori încă filmează și proiectează pe peliculă, iar unele cinematografe păstrează un proiector de 35 mm pentru ei.

Bobina 11 · Totalul tău

Cât timp ai stat în întuneric

Numără filmele pe care le-ai văzut la cinema pe peliculă de 35 mm, înainte ca majoritatea ecranelor să treacă pe digital, pe la 2013. La un proiector cu două palete, obturatorul a oprit lumina jumătate din fiecare.