Colapsul AMOC: ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri curentul din Atlantic (sistemul Curentului Golfului)

Cum funcționează curentul#

Apa caldă și sărată curge spre nord la suprafața Atlanticului, prin Curentul Golfului și prin continuarea lui. Lângă Groenlanda și Islanda își dă căldura aerului, iarna, devine rece și densă și se scufundă la doi-trei kilometri. Acolo jos curge înapoi spre sud, până dincolo de ecuator. Bucla se numește circulația meridională de răsturnare din Atlantic, pe scurt AMOC.

Secțiunea de mai jos este Atlanticul din model tăiat de la sud la nord. Portocaliul arată apa care se rotește în sensul acelor de ceasornic în acest desen: spre nord la suprafață, în jos lângă Groenlanda, spre sud în adânc. Mută bara prin anii simulării și urmărește cum slăbește bucla.

Circulația de răsturnare în Atlanticul din model, de la sud la nord și de la suprafață la fund. Culoarea: sverdrupi de apă care se rotesc în buclă.

Măsurat la 26° nord, lunar, aprilie 2004 – noiembrie 2024 (RAPID).

În oceanul real, instrumentele ancorate peste Atlantic la 26° nord au măsurat în medie 17,1 sverdrupi din aprilie 2004, de vreo 14 ori debitul tuturor râurilor lumii la un loc. Odată cu apa merg 1,22 petawați de căldură, de aproximativ 60 de ori puterea medie pe care o consumă omenirea. Măsurătorile variază mult de la o lună la alta (între 6,7 și 24,9 Sv), iar ultimii cinci ani au o medie de 16,6 Sv, față de 18,4 în primii cinci.

De ce poate bascula un curent, într-un model din 1961#

În 1961, oceanograful Henry Stommel a redus Atlanticul la două cutii cu apă de mare, una caldă și una rece, legate printr-o țeavă. Căldura pune apa în mișcare, apa dulce o încetinește. Ecuațiile lui aveau deja ciudățenia care îi îngrijorează acum pe cercetători: două stări stabile pentru aceeași cantitate de apă dulce.

Adaugă apă dulce din bara de sub grafic. După un anumit punct, starea cu circulație puternică își pierde stabilitatea și cade în starea slabă. Apoi încearcă să o readuci: dacă scoți din nou apa dulce, nu se întâmplă nimic până nu o scoți pe toată, și încă puțin pe deasupra. E un model de manual, nu oceanul real; modelul climatic de mai sus are aceleași două stări.

Apă dulce adăugatăCurgere puternică

Modelul cu două cutii al lui Stommel: intensitatea circulației în funcție de apa dulce adăugată. Linia gri este ramura instabilă din mijloc.

Iernile Europei, lună de lună#

Răcirea nu e la fel tot anul. Iarna e cea mai puternică, pentru că iarna oceanul e cel care menține blânde coastele din nord-vestul Europei și pentru că acum se formează gheață acolo unde era apă deschisă.

Harta arată cât de repede se răcește fiecare lună în secolul prăbușirii, anii simulării 1750–1850, în grade pe deceniu. Apasă pe orice oraș de pe hartă ca să-i vezi mai jos temperaturile lună de lună.

Cât de repede se răcește fiecare lună în timpul prăbușirii (tendința din anii simulării 1750–1850), °C pe deceniu.

Orașul tău după prăbușire#

Scrie numele unui oraș sau apasă pe hartă. Linia gri este temperatura medie lunară din jurul orașului în 1880–1909, după reconstrucția Berkeley Earth din măsurători, deceniile cele mai apropiate de clima de pornire a modelului. Linia albastră adaugă schimbarea din model între începutul și sfârșitul simulării, după ce curentul s-a oprit: o ilustrare dintr-un singur model, nu o prognoză cu dată. Linia punctată arată aceleași luni în 1995–2024, pentru comparație.

Caută un oraș

București: după ce curentul s-a oprit, temperatura medie anuală scade cu 3,0 °C, iar cea din februarie cu 6,1 °C.

Lună de lună, noile temperaturi ar semăna cu ale orașului Detroit pe la 1900 (cu o diferență medie de 0,8 °C pe lună). Ploaie și zăpadă într-un an, în model: −24% de la începutul simulării până la sfârșit. Aici, temperatura de pornire a modelului era cu 2,0 °C mai ridicată decât în reconstrucția pentru 1880–1909, așa că citește schimbarea, nu valorile absolute.

1880–1909, estimat din măsurători După prăbușire (cu schimbarea din model) 1995–2024, estimat din măsurători

Temperatura medie lunară, °C.

Centura de ploi se mută spre sud#

Centura tropicală de ploi urmează partea cea mai caldă a planetei. Când nordul se răcește și sudul se încălzește, centura alunecă spre sud și, odată cu ea, sezonul ploios al unor țări întregi.

În Amazonia din model, tiparul sezonier al ploilor se inversează. Lunile ianuarie–martie, parte din sezonul ploios, devin cele mai secetoase; august și septembrie, din sezonul secetos, devin ploioase. Sahelul, la sud de Sahara, primește cu circa 38% mai puține precipitații, iar Asia de Sud cu circa 9%.

Schimbarea cantității anuale de ploaie și zăpadă după prăbușire (anii simulării 2151–2200 față de 1–50), în % din cantitatea inițială. Deșerturile sunt afișate cu gri.

Ploaia din Amazonia, lună de lună: înainte (portocaliu) și după (albastru) prăbușire, mm.

Nivelul mării crește pe coastele Atlanticului, iar apa nu se mai scufundă#

Curentul Golfului ține suprafața mării de lângă coasta americană mai jos decât în larg, așa cum un curent care se rotește înclină apa pe care o poartă. Când curentul slăbește, diferența de nivel se reduce și apa se adună spre coastele Atlanticului de Nord: cu 80 cm mai sus la New York, cu 79 cm la Boston, cu 77 cm în largul Țărilor de Jos, peste orice creștere venită din topirea gheții și din încălzirea apei. Apa vine din altă parte: în medie, nivelul Atlanticului de Nord crește cu 69 cm, iar al Pacificului scade cu 20 cm.

Cele două hărți mici arată adâncimea maximă până la care se amestecă apa iarna în model, acolo unde apa de la suprafață se scufundă. Înainte de prăbușire ajunge la 1.650 de metri în Marea Labrador și în mările nordice. După, nicăieri în Atlanticul de Nord amestecul nu mai coboară sub 290 de metri.

Schimbarea nivelului mării produsă de mutarea curenților (anii simulării 2151–2200 față de 1–50), cm.

Adâncimea maximă a amestecului de iarnă, înainte și după, m.

Când se adaugă încălzirea globală#

Simularea din această pagină pornește de la o climă fără încălzirea produsă de gazele cu efect de seră, așa că rezultatele ei izolează efectele prăbușirii. În iunie 2025, René van Westen și Michiel Baatsen au publicat rulări ale aceluiași model în scenariul RCP4.5, care ajunge la circa 2 °C de încălzire până în 2100 și rămâne apoi secole întregi la nivelul din 2100, cu și fără prăbușirea curentului, fiecare lăsată să curgă până când clima s-a stabilizat, mult după 2200. Nord-vestul Europei tot s-a răcit: încălzirea nu a anulat prăbușirea.

Exemplul lor detaliat este De Bilt, în Țările de Jos. În acea lume cu 2 °C mai caldă și cu curentul prăbușit, cea mai rece noapte care revine cam o dată la zece ani coboară la circa −20 °C; în vechea climă preindustrială era circa −6 °C cu curentul funcțional și circa −38 °C cu el prăbușit. Cea mai caldă zi dintr-un deceniu obișnuit ajunge la 31,6 °C, față de 34,1 °C în aceeași lume mai caldă fără prăbușire. Spre sfârșitul iernii, gheața marină ajunge pe la 53° nord și acoperă parțial Marea Nordului. În rulările lor cu circa 4 °C de încălzire până în 2100 (RCP8.5), răcirea puternică și gheața nu au mai apărut: nord-vestul Europei s-a încălzit, doar mai puțin decât alte regiuni.

Petecul de ocean de la sud de Groenlanda#

Din 1900, suprafața oceanului planetar s-a încălzit în medie cu circa 0,6 °C pe secol. La sud de Groenlanda, una dintre primele regiuni care se răcesc în model, s-a încălzit cu circa 0,2 °C, iar aproximativ o treime din regiune s-a răcit. Cercetătorii îl numesc „petecul rece” (cold blob).

O circulație mai slabă ar aduce acolo mai puțină apă caldă, de aceea petecul e folosit ca amprentă a curentului. Amprenta nu e o dovadă: vânturile, norii și poluarea aerului schimbă și ele temperatura acelei mări, iar măsurătorile directe ale curentului încep abia în 2004.

Tendința temperaturii la suprafața mării, 1900–2025, °C pe secol (HadISST). Zonele acoperite de gheață în unii ani sunt lăsate deoparte.

Amprenta: marea de la sud de Groenlanda minus de două ori media oceanului planetar, an de an, °C, refăcută din HadISST; 2021–2025 colorat.

Când s-ar putea întâmpla? Prognoza pentru 2065, refăcută#

În 2023, Peter și Susanne Ditlevsen au ajustat la amprenta de mai sus un model statistic al unui sistem care se apropie de un punct de basculare. Estimarea lor, în jurul lui 2057, a făcut înconjurul lumii. În august 2025 și-au corectat o greșeală din cod, iar estimarea a devenit 2065, cu un interval de încredere de 95% între 2037 și 2109. Ambele valori țin doar dacă modelul lor statistic și amprenta sunt corecte.

Calculul poate fi reprodus. Pe seria lor, metoda corectată dă și aici 2065. Refăcută din HadISST, cu un petec de mare care doar îl aproximează pe al lor, dă 2056 cu date până în 2020: alegeri atât de mici mută răspunsul cu ani buni. Cu anii 2021–2025 adăugați la seria refăcută, estimarea se mută la 2060. Încă cinci ani de date au împins data cu 4 ani mai târziu, iar anii care se potrivesc aproape la fel de bine merg în continuare de la 2041 la 2096.

Amprenta refăcută din HadISST și curba ajustată cu metoda corectată, cu date până în 2025.

Cât de bine se potrivește fiecare an de basculare cu seria refăcută, cu date până în 2020 (gri) și până în 2025 (albastru). Mai jos înseamnă mai bine; banda umbrită arată unde potrivirea e aproape la fel de bună ca cea mai bună.

Testul mai greu este o lume în care se știe răspunsul. Grupul de la Utrecht a încercat metoda pe propriul model în 2024 și a constatat că cele mai multe perioade de 150 de ani dădeau o dată greșită. Aplicată aici amprentei modelului, metoda corectată a produs 128 de prognoze: 32 de intervale suprapuse de câte 151 de ani, fiecare cu patru durate ale perioadei inițiale considerate stabile. Prognozele s-au împrăștiat între anii simulării 1697 și 2193; mediana lor a fost 1787, față de punctul de basculare estimat de autori în 1758, și doar 36% s-au situat la mai puțin de 25 de ani de el. Cu cât datele ajungeau mai aproape de punctul de basculare, cu atât prognoza era mai bună: cu date încheiate cu un secol sau mai mult înainte, prognozele au variat între 1697 și 2193; cu date încheiate cu 53–68 de ani înainte, toate cele 16 s-au situat între 1746 și 1778.

Metoda testată în model: fiecare punct e o prognoză, făcută din 151 de ani de date de model care se termină în anul din stânga. Linia marchează punctul de basculare estimat de autori pentru această simulare.

Alte studii dau alte răspunsuri. Un set de modele climatice analizat de grupul de la Utrecht în 2025 arată că AMOC ar putea începe să se prăbușească până în 2063 la emisii moderate, iar prăbușirea completă ar dura peste un secol. Un studiu pe 34 de modele, publicat în Nature tot în 2025, consideră prăbușirea (o scădere sub 6 Sv) puțin probabilă în acest secol, pentru că vânturile din jurul Antarcticii continuă să tragă apa adâncă în sus. Raportul IPCC din 2023 spune că nu se așteaptă o prăbușire bruscă înainte de 2100, cu un grad mediu de încredere. Studiile măsoară lucruri diferite și nu se înțeleg nici cât de probabilă e o prăbușire, nici când; niciunul nu dă o dată sigură.

Atlanticul de Nord s-a mai răcit brusc#

Acum circa 12.900 de ani, pe când se încheia ultima glaciațiune, Atlanticul de Nord s-a răcit brusc din nou pentru mai bine de o mie de ani, o perioadă numită Dryasul recent. Explicația cea mai acceptată este o circulație slăbită, după ce apa dulce din topirea calotei nord-americane a ajuns în ocean.

S-a întâmplat cu calote de gheață mult mai mari decât azi, deci e un precedent pentru schimbări bruște, nu o copie a celor de mai sus. Carota de gheață extrasă din centrul calotei groenlandeze păstrează urma. În această reconstrucție, vârful calotei a avut în medie −48 °C în timpul frigului. Când acesta s-a încheiat, temperatura a urcat cu circa 8 °C într-un secol.

Temperatura din vârful calotei Groenlandei în ultimii 20.000 de ani, după carota de gheață GISP2 (Alley 2000), °C.

Ce nu ar face o prăbușire#

Curentul Golfului nu s-ar opri. Cea mai mare parte a curgerii lui este pusă în mișcare de vânturi și de rotația Pământului; ar duce mai puțină căldură spre nord, dar curentul de lângă coasta americană ar continua să curgă.

Nu ar îngheța lumea în câteva zile, ca în filmul The Day After Tomorrow. În model, trecerea de la o circulație puternică la una slabă durează cam o sută de ani, tot foarte repede pentru climă și mult mai repede decât se pot adapta oamenii și agricultura.

Și nu ar anula încălzirea globală. În model, emisfera sudică se încălzește, pentru că rămâne acolo căldura care pleca altădată spre nord, iar gazele cu efect de seră ar fi în continuare în aer.

Cum a fost făcută pagina#

Harta, secțiunea, schimbările lunare, ploaia, nivelul mării și amestecul sunt rezultatele publicate de van Westen, Kliphuis și Dijkstra (2024), o rulare a modelului Community Earth System Model în care apa dulce crește încet pe parcursul a 2.200 de ani simulați (rezultatele și scripturile sunt pe Zenodo, sub licența CC BY 4.0). Harta face media fiecărui deceniu; secțiunea, media celor zece ani din jurul fiecărui cadru. Simularea pornește de la o climă preindustrială, fără încălzirea produsă de gazele cu efect de seră, așa că anii simulării nu sunt ani din calendar.

Valorile pentru orașe combină temperaturile lunare măsurate de Berkeley Earth (grilă de 1°; 1880–1909 și 1995–2024) cu schimbarea din model de la începutul lui (anii simulării 1–50) până la sfârșit (2151–2200), interpolată din grila lui de circa 2°. Modelul păstrează această schimbare doar ca medie anuală, așa că fiecare lună primește forma sezonieră a tendințelor lunare din timpul prăbușirii (1750–1850), deplasată astfel încât media celor douăsprezece luni să fie schimbarea anuală directă. Eroarea modelului este diferența dintre clima lui de pornire în acel pătrat de grilă și măsurătorile din 1880–1909. Potrivirea cu cel mai apropiat oraș compară cele douăsprezece temperaturi lunare cu ale fiecărui oraș de peste 300.000 de locuitori din 1880–1909; un oraș e propus drept potrivire doar când diferența medie e sub 1,5 °C pe lună, altfel pagina numește cel mai apropiat oraș și diferența lui mai mare.

Prognoza folosește estimatorul lui Ditlevsen și Ditlevsen, preluat din codul grupului de la Utrecht, cu corecția din 2025 aplicată. Seria refăcută pune amprenta publicată (HadISST așa cum a fost descărcat pentru articolul din 2023, 1870–2020) în regresie cu HadISST (descărcat în octombrie 2026), mediat pe 45–65° N, 50–20° V și pe tot oceanul planetar (corelație 0,975), și aplică relația fiecărei luni din 1870 până în 2025. Nu e lipită de seria publicată: într-un test separat, calibrat pe 1990–2015, înlocuirea doar a anilor publicați 2016–2020 a mutat estimarea de la 2065 la 2070. Cei mai buni ani și banda „aproape la fel de bună” vin din verosimilitatea de profil (o scădere cu 1,92 a log-verosimilității), nu din metoda bootstrap a autorilor. Testul din model aplică același estimator temperaturii de la suprafața mării din zona subpolară a modelului, minus media lui globală, pentru ferestre de 151 de ani (grila autorilor) care pornesc la fiecare 5 ani, din anul simulării 1400 până în 1555, cu perioada inițială considerată stabilă încheiată după 50, 60, 70 sau 80 de ani.

Tendințele temperaturii mării sunt ajustări prin metoda celor mai mici pătrate pe mediile anuale HadISST; ERSST v5 arată același tipar (în ERSST s-a răcit circa 23% din suprafața dintre 40° și 66° nord și 60° și 10° vest, în HadISST 13%). Datele observaționale despre curent provin din RAPID-MOCHA-WBTS, versiunea 2024-2.

Dacă s-ar prăbuși curentul din Atlantic: ce s-ar întâmpla cu iernile Europei, cu gheața și cu ploile

Atlanticul de Nord, înainte#

Apă dulce, câte puțin în plus în fiecare an#

Anul simulării 1758: punctul de basculare#

O sută de ani#

Gheața coboară spre sud#

Unde a rămas căldura#