Cine le-a dat pământ țăranilor?

În ziua de 13 decembrie 1863, deputații Camerei de la București votează cu strigăte de însuflețire: moșiile mănăstirilor închinate — cam un sfert din arabilul țării, scutit de dări, cu veniturile scurgându-se spre Athos și Ierusalim — trec în mâna statului. Înainte să împartă pământul, statul a trebuit să-l aibă.

Guvernul Kogălniceanu a pus legea secularizării pe masa Camerei în decembrie 1863, cu acordul domnitorului. Moșiile mănăstirești, formate mai ales sub fanarioți, aveau o productivitate scăzută și secau veniturile statului — iar rezerva de pământ arabil pentru reforma agrară nu se putea face fără ele.

Votul a trecut cu 97 de voturi din 100, iar Bisericii Grece i s-au oferit 150 de milioane de piaștri despăgubire — refuzați ca prea puțini de patriarhul Sofronie III. Statul a socotit chestiunea închisă: o treime din arabilul Moldovei și un sfert din al Țării Românești erau libere pentru viitoarea împroprietărire.

„În ziua de 13 decembrie 1863, Camera română a votat cu mare însuflețire Legea pentru secularizarea averilor mănăstirești.”

În ziua de 2 mai 1864, Mihail Kogălniceanu urcă la tribuna Camerei și citește cu glas tare decretul prin care domnitorul dizolvă Adunarea: proiectul de lege rurală intrase în Parlament în primăvară și se lovise de o Cameră aleasă de vreo 4.000 de alegători, mai toți boieri, care-l numise „nebunesc” și pregătea moțiunea.

Kogălniceanu publicase proiectul în Monitorul Oficial împotriva textului Comisiei de la Focșani — apărarea lui: publicarea era necesară „pentru a potoli populația rurală”. Guvernul și-a dat demisia; Cuza a refuzat s-o primească. În ziua în care conservatorii impuneau votul de blam, domnitorul a dizolvat Adunarea: Kogălniceanu însuși a citit decretul în Parlament.

A urmat Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris — domnul singur cu inițiativa legilor, un Senat numit de el, claca desființată — supus plebiscitului din 10/22–14/26 mai, odată cu legea electorală. Rezultatul, la 31 mai (stil nou): 682.621 de voturi pentru și 1.307 împotrivă, din 754.148 de înscriși. Poarta a încuviințat Statutul la 28 iunie 1864 (stil nou), cu două rezerve: Senatul 32 plus 32 și censul coborât la 100 de ducați.

Domnitorul dezvăluia uneltirile care reduseseră guvernul la „neputință” și voiau să îngroape proiectul — „o lege de dreptate, care împlinea speranțele legitime a trei milioane de țărani”.

La 14 august 1864, legea rurală e sancționată și promulgată, iar proclamația domnească se citește în sate: claca, dijma, podvezile și monopolurile cad, iar clăcașul aude că a devenit proprietar pe lotul lui, după vitele din ogradă. Legea intra în Monitorul Oficial cu nr. 181 și prindea viață la Sf. Gheorghe 1865.

Împărțeala ținea de boi. În Țara Românească, fruntașii (patru boi și o vacă) luau 11 pogoane, mijlocașii (doi boi și o vacă) 7 pogoane și 19 prăjini, codașii sau „toporașii” (doar o vacă) 4 pogoane și 15 prăjini. În Moldova, măsura era falcea: 5 fălci și 40 de prăjini, 4 fălci, respectiv 2 fălci și 70 de prăjini pentru pălmași.

Nimic n-a fost gratis: loturile se răscumpărau cu o sumă anuală timp de 15 ani, iar proprietarii primeau despăgubiri. Exproprierea nu putea trece de două treimi din moșie — o treime rămânea proprietatea absolută a fostului stăpân, „purgată de orice drepturi de folosință ale țăranilor”.

Prin decret domnesc, claca era desființată „de-a pururi”, iar țărănimea afla că „de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre”.

La 9 martie 1865, tabela din Zăicoi împarte satul om cu om — cine cu câți boi, ce lot și cu ce sumă de răscumpărare. Legea se aplică sat cu sat, nume cu nume, până când fiecare clăcaș își vede numele în catastif.

La scara țării, socoteala istoricilor Adăniloaie și Berindei: 406.429 de țărani împroprietăriți cu 1.654.969 de hectare — dintre ei 72.751 de fruntași și 200.132 de mijlocași — plus 60.651 de oameni primiți doar cu loc de casă și grădină. După reformă, țărănimea deținea vreo 30% din pământ, restul de 70% rămânând la moșierime și stat.

Prețul libertății s-a plătit în rate până în 1884, iar Ion Ghica scria că starea țărănimii era „vrednică de jale”: dările unui fost clăcaș treceau de 32% din venitul anual. Pământul nu se putea vinde 15 ani; când s-a putut, a urmat pauperizarea rapidă. Moșnenii fuseseră excluși de la împroprietărire, dijma a continuat prin învoieli, iar Kogălniceanu însuși cerea în Cameră, la 11 februarie 1882, o nouă împroprietărire. Convulsiile din 1888–1907 și reforma din 1921 au încheiat socotelile.

„Clăcașul Matei Barbu primește pentru claca făcută cu brațele 4 pogoane, 15 prăjini și 498 stânjeni pentru casă și grădină, având ca sumă datorată pentru răscumpărare 71 de lei și 90 de parale.”