Româna a primit „inteligența” de două ori

Francis Galton a făcut una dintre primele încercări de a măsura în masă facultățile oamenilor. La Expoziția Internațională de Sănătate de la Londra, în 1884, laboratorul lui antropometric a măsurat trupurile și simțurile a 9.337 de vizitatori. Pe aceeași pagină cu totalul, Galton avertiza că nu erau „exemplare luate la întâmplare din mulțime”. Credea că înzestrarea se moștenește; cartea lui din 1869, Hereditary Genius, voia să arate tocmai asta.

În octombrie 1904, ministrul francez al Instrucțiunii Publice a numit o comisie care să decidă ce se face cu copiii care nu țin pasul la școală. Comisia a hotărât că niciun copil nu poate fi mutat într-o clasă specială fără un examen și a lăsat metoda în seama altora: fusese înființată ca să facă „o lucrare de administrație, nu o lucrare de știință”. Alfred Binet și Théodore Simon au dat metoda în 1905: o serie de probe tot mai grele, de la urmărirea cu privirea a unui chibrit aprins până la întrebarea „ce diferență e între oboseală și tristețe?”. În 1908 au revizuit-o, astfel încât fiecare probă să stea la vârsta la care o rezolvă cei mai mulți copii.

Binet știa ce face scala lui. Ea „nu permite măsurarea inteligenței”, scria el, „pentru că însușirile intelectuale nu sunt suprapozabile”, adică nu se adună ca lungimile. Scala îi ordona pe copii; doar „pentru nevoile practicii”, adăuga el, ordonarea aceasta „echivalează cu o măsură”.

În 1909, în Ideile moderne despre copii, Binet îi ataca pe filosofii care sprijiniseră asemenea „verdicte deplorabile”, afirmând „că inteligența unui individ este o cantitate fixă, o cantitate care nu poate fi mărită. Trebuie să protestăm și să reacționăm împotriva acestui pesimism brutal.”

Urmașii lui au luat-o în direcția opusă. În 1912, psihologul german William Stern a propus să se împartă „vârsta mintală” dată de test la vârsta reală a copilului. A numit rezultatul Intelligenzquotient și l-a scris ca fracție: un copil de opt ani cu vârsta mintală de șase avea un IQ de 6/8, adică 0,75. Îl gândise pentru copiii deja socotiți înapoiați mintal. În 1916, Lewis Terman, de la Stanford, a fixat media la „100 la sută”, a tipărit coeficienții ca numere întregi și a trasat benzi: peste 140, „aproape geniu sau geniu”; sub 70, „debilitate mintală certă”. Pe aceeași pagină recunoștea că „liniile de hotar dintre aceste grupuri sunt absolut arbitrare”.

Când Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial, un grup de psihologi condus de Robert Yerkes a convins armata să-și testeze recruții. Până la 31 ianuarie 1919, 1.726.966 de bărbați dăduseră testul Army Alpha, unul scris, sau Army Beta, unul cu imagini, pentru cei care nu știau să citească în engleză.

Ce este g și ce nu este

g e un rezumat statistic: ce au în comun mai multe teste. În bateriile moderne de teste explică de obicei cam 40–50% din diferențele dintre oameni. Restul ține de aptitudini mai specifice. Raymond Cattell a despărțit inteligența fluidă, raționamentul pe un material nou, de inteligența cristalizată, cunoștințele deja învățate. Reanaliza lui John Carroll pe peste 460 de seturi de date, publicată în 1993, a așezat aptitudinile pe trei niveluri, cu g în vârf, iar multe baterii de teste de azi sunt raportate la acest model.

Spearman a mers prea departe cu propriile date. A conchis că o „discriminare senzorială generală”, puterea de a deosebi tonuri, nuanțe de lumină și greutăți, corespunde cu inteligența generală într-o măsură „care nu e apreciabil mai mică decât absolută”. Dovezile veneau de la 123 de copii și adolescenți din câteva școli englezești.

Diferențele de g se moștenesc în parte. În studiile pe gemeni, partea din variație explicată de gene crește de la circa 20% în copilăria mică la circa 40% în adolescență și 60% la vârsta adultă. Ereditabilitatea descrie diferențele dintr-o populație. Nu spune cât din inteligența unui anumit om e fixată dinainte, adică exact lucrul pe care îl apăra Binet.

În 1984, James Flynn, politolog care lucra în Noua Zeelandă, a comparat normele vechi și noi ale testelor americane și a găsit o creștere de 13,8 puncte IQ între 1932 și 1978, cam 0,3 pe an. Trei ani mai târziu a găsit câștiguri de 5 până la 25 de puncte într-o singură generație, în 14 țări.

Flynn a tras o concluzie îndrăzneață: ce măsoară testele e un corelat al inteligenței, care are doar „o legătură cauzală slabă” cu ea. Cele mai mari câștiguri au apărut la testele de raționament pe material nefamiliar, cele pe care Cattell le numea fluide, iar cele mai mici la vocabular și cunoștințe.

În Danemarca și Norvegia, creșterea s-a oprit. În Danemarca, la peste o jumătate de milion de tineri testați între 1959 și 2004, câștigul de după 1989 a fost mic și dispăruse până în 2000. În Norvegia, scorurile de la recrutare au scăzut începând cu generația născută în 1975, iar scăderea apare și între frați: cauza ține de mediu, nu de gene.

În 1974, Alan Baddeley și Graham Hitch au înlocuit ideea unui singur depozit de scurtă durată cu un „spațiu de lucru” de mărime limitată, împărțit între a ține lucrurile minte și a face ceva cu ele. În 2001, Nelson Cowan i-a stabilit capacitatea la cam patru unități de informație. Celebrul „șapte, plus sau minus doi” al lui George Miller era, în cuvintele lui Cowan, mai degrabă „un procedeu retoric” decât o limită reală.

În 1990, Patrick Kyllonen și Raymond Christal au testat recruți militari și au găsit corelații de 0,80 până la 0,90 între memoria de lucru și raționament. Au pus în titlul articolului o întrebare: Reasoning ability is (little more than) working-memory capacity?!, adică „Capacitatea de a raționa e (doar puțin mai mult decât) memorie de lucru?!”.

Răspunsul depinde de felul în care măsori. Făcând media multor feluri de teste din 86 de eșantioane, Phillip Ackerman și colegii lui au găsit în 2005 o corelație de 0,48: sub un sfert din variație în comun. Michael Kane și colegii lui, adunând paisprezece studii concepute anume pentru această întrebare, au găsit 0,72, cam jumătate. Ambele tabere au fost de acord că memoria de lucru și inteligența sunt legate și nu sunt același lucru.