Londra a ars patru zile. Câți au murit, nu știe nimeni

Duminică, 2 septembrie, ora 1

O brutărie pe o stradă a măruntaielor

Calfa brutarului, Thomas Dagger, s-a trezit „după ora unu” sufocat de fum, scria Sir Edward Harley într-o scrisoare din care istorica Kate Loveman l-a identificat pe Dagger în 2023. Au scăpat pe o fereastră de sus brutarul Thomas Farriner, fiica lui și calfa; servitoarea a murit. Mai târziu, familia a jurat că stinsese cuptorul pe la zece seara. London Museum, 2023

Ora începutului depinde de cine o spune: London Gazette, ziarul oficial, scrie „la ora unu dimineața”, topografii orașului „între unu și două”, inscripția de pe Monument „în toiul nopții”.

Strada se numea Pudding Lane pentru că pe ea se scurgeau spre bărcile de gunoi de pe Tamisa măruntaiele (puddings) de la măcelarii din Eastcheap, scria John Stow în 1598.

Duminică, ora 3

Pepys se uită pe fereastră și se culcă la loc

Samuel Pepys, înalt funcționar la Oficiul Marinei, locuia la câteva sute de metri spre est. Servitoarea lui, Jane, l-a trezit pe la trei. A privit focul de la fereastră, l-a socotit departe și s-a culcat la loc.

Dimineața, Jane i-a spus că arseseră „peste 300 de case” și că focul mistuia tot Fish Street, lângă Podul Londrei.

Duminică dimineața

Replica celebră a primarului nu apare în jurnalul lui Pepys

De pe Turnul Londrei, Pepys a văzut casele de la capătul podului în flăcări. A luat o barcă: focul a ajuns la Steelyard „cât am stat acolo”. De-a lungul râului, pe Thames Street, erau depozite de smoală, gudron, ulei, vin și rachiu.

S-a dus la rege, la Whitehall, și i-a spus că focul nu poate fi oprit decât dărâmând case. Regele l-a trimis la primar. Pepys l-a găsit pe Thomas Bloodworth pe Cannon Street, cu o batistă legată la gât:

„Doamne! Ce pot să fac? Sunt terminat: oamenii nu mă ascultă. Am dărâmat case, dar focul ne ajunge mai repede decât putem noi.”

Pepys, 2 septembrie (traducere)

Bloodworth a rămas în poveste cu replica despre focul pe care „l-ar stinge și o femeie făcând pipi”, uneori atribuită chiar jurnalului lui Pepys, inclusiv pe Wikipedia. Jurnalul n-o conține. Istoricul Stephen Porter scrie că primarul „ar fi spus” vorbele și lasă deschis dacă le-a spus cu adevărat. Nici noi nu i-am găsit o sursă din epocă, așa că replica rămâne neverificată. Gresham College, 2016

Duminică seara

Un arc de foc lung de o milă

Bătea un vânt puternic de est, după o secetă lungă. Porumbeii nu voiau să-și părăsească acoperișurile și cădeau cu aripile arse. Pe Tamisa, observă Pepys, abia dacă era o barcă din trei cu lucrurile unei case fără un virginal în ea.

Seara s-a uitat de pe malul de sud, de la Bankside:

„...am văzut focul ca un singur arc de foc, de la un capăt al podului la celălalt și în sus pe deal, un arc de peste o milă: m-a făcut să plâng.”

Pepys, 2 septembrie (traducere)

Scânteile treceau peste râu și aprindeau case la trei-patru, chiar cinci-șase case distanță. Până în zori focul a ajuns în sus până la Gracechurch Street și pe râu până la Three Cranes.

Luni, 3 septembrie

Luni ard băncile, iar noaptea e luminoasă ca ziua

La patru dimineața, Pepys și-a trimis banii și argintăria cu o căruță la Bethnal Green. Pe Lombard Street, strada bancherilor, focul a intrat luni; un bancher anunța în Gazette că își mutase totul cu aproape o zi înainte. Royal Exchange, bursa, a ars luni după-amiază.

Evelyn a scris că focul „s-a aprins înapoi, împotriva vântului”, spre Cornhill, și că noaptea a fost „luminoasă ca ziua pe zece mile de jur împrejur”.

Marți, 4 septembrie

Marți, ziua cea mai rea, Pepys își îngroapă parmezanul

Marți focul a traversat vestul orașului: Fleet Street, Old Bailey, Ludgate, Newgate, până la Inner Temple. A ars și oficiul poștal, așa că scrisoarea lui Pepys către tatăl lui n-a mai putut pleca.

În grădina Oficiului Marinei, vecinul lui a îngropat vinul, iar Pepys hârtiile biroului. Seara au mai săpat o groapă: Pepys și-a pus în ea vinul și „brânza de parmezan”.

Marți seara

Piatra catedralei zboară ca grenadele

„...pietrele catedralei zburau ca grenadele, plumbul topit curgea pe străzi ca un pârâu și pavajul era roșu de foc, încât nici cal, nici om nu putea călca pe el.”

Evelyn, 4 septembrie (traducere)

Acoperișul de plumb al catedralei St Paul's, de „nu mai puțin de șase acri”, scrie Evelyn, s-a topit cu totul. Bolta s-a prăbușit în capela St Faith, unde librarii își duseseră cărțile ca să le salveze. Au ars o săptămână.

Miercuri, 5 septembrie, ora 2

Focul se oprește la ceasul unei biserici

Marți noaptea au început să arunce în aer case cu praf de pușcă pe Tower Street, lângă Turnul Londrei, unde era depozitul de praf de pușcă. Vântul s-a domolit.

La două noaptea, soția lui Pepys l-a trezit: focul ajunsese la biserica All Hallows Barking, „la capătul străzii noastre”. Pepys a dus-o cu barca la Woolwich, cu aurul lui, vreo 2.350 de lire.

S-a întors și a aflat că focul fusese oprit acolo, după ce „a ars doar cadranul” bisericii și o parte din pridvor.

Miercuri

Unde s-a oprit

Gazette înșiră locurile unde a fost oprit: Temple Church, lângă podul Holborn, Pie Corner, Aldersgate, Cripplegate, capătul Coleman Street, Bishopsgate Street, Cornhill, Fenchurch Street, Mincing Lane, mijlocul Mark Lane și docul Turnului.

Evelyn scrie că niște marinari propuseseră din timp să arunce casele în aer, ca să deschidă o breșă mai largă decât dărâmarea lor cu cârlige, lucru care ar fi salvat aproape tot orașul, dar că „niște oameni încăpățânați și lacomi, consilieri etc.” n-au lăsat, pentru că ale lor ar fi fost primele.

Pepys a urcat în clopotnița de la Barking: „cea mai tristă priveliște a pustiirii pe care am văzut-o vreodată”.

Miercuri după-amiază

Moorfields, o pâine pe doi penny și o pisică fără blană

Pepys a traversat orașul „cu tălpile gata să ardă, mergând printre cărbunii încinși”. Fenchurch Street, Gracechurch Street și Lombard Street erau „numai praf”; din bursă nu mai stătea în picioare decât portretul fondatorului ei, Thomas Gresham.

La Moorfields, câmpul de dincolo de zid, era plin de oameni cu ce le rămăsese. A plătit doi penny pe o pâine de un penny. Lângă bursă a văzut scoasă dintr-un horn o pisică, cu blana arsă de tot, dar vie.

Joi, 6 septembrie, și după

Stins, dar hala postăvarilor mai arde

Joi focul a fost „cu totul doborât”, deși seara a mai izbucnit o dată la Temple și a fost stăpânit cu praf de pușcă până în zori. Hala breslei postăvarilor, cu pivnița plină de ulei, ardea de trei zile și trei nopți.

Regele a trimis la Moorfields pesmet din proviziile marinei. Oamenii, nedeprinși cu o asemenea pâine, l-au refuzat, scrie Gazette, și a fost dus înapoi în magazii. Pe 7 septembrie, Evelyn socotea cam 200.000 de oameni întinși pe lângă lucrurile lor spre Islington și Highgate: o impresie de martor, nu o numărătoare. London Museum estimează că vreo 100.000 de oameni au rămas fără casă. London Museum